Celălalt poem, despre care am amintit mai sus, Căderea oamenilor pe pământ, are semnificații complementare. Titlul însuși se referă la căderea din Rai, dar poetul a găsit o formulă care să pară cenzurii că se înscrie în „ermetismul” practicat, în mod obișnuit, în versurile sale.

Nichita Stănescu revine mereu, aproape obsesiv, la condiția omului căzut, care diferă substanțial de condiția sa inițială, paradisiacă. Astfel,

Cuvintele mă ajung din urmă.
Ele detună pe timpanul întins
între ceea ce este
și ceea ce nu este.

Cuvintele nu merg odată cu mine, nu se sincronizează cu existența mea, cu trăirea și experiența mea. Ele au nevoie să mă ajungă din urmă, sunt formulări post-factum, exprimări ulterioare ale unei înțelegeri sau experiențe.

Ele sunt destinate timpanului, auzului „întins/ între ceea ce este/ și ceea ce nu este”. Pentru că au o existență sonoră de scurtă durată, ca o vibrație între a fi și a nu fi.

Ele sunt întrucât exprimă omul, gândul și spiritul lui, și nu sunt în măsura în care sunt doar sunet perisabil, păstrat într-o amintire care poate fi înșelătoare:

Cresc înapoia mea, cresc înapoi,
în amintire,
azvârlind o jerbă de trupuri
înspăimântate.

Trupuri în flăcări, trupuri în valuri,
trupuri în uragane, trupuri în desimea
pământului.

Cuvintele mă ajung din urmă
pipăindu-mă cu mâini de orb
foarte subțiri, și sunând sticlos,
de câte ori izbutesc să-mi atingă
urmele absenței.

Cuvintele aproape că n-au timp ca să fie, pentru că devin repede amintire. Ele sunt contemporane cu „trupurile trecute” ale omului (o altă idee veche a lui Nichita), cu cele lăsate în urmă de persoana/ individul care se schimbă continuu. Trupuri care nu mai sunt, într-o anumită formă și stare, ale omului care încă mai este…

Cuvintele sunt oarbe și sună sticlos, atingând „urmele absenței” omului, rămânând acolo unde omul nu mai este, pentru că a depășit acea stare, vârstă sau experiență.

Nichita Stănescu începe, din ce în ce mai mult, să capete convingerea că aceste cuvinte, folosite în fluxul comunicării cotidiene, nu sunt asemenea cu cele care stau la baza creației ori asemenea celor despre care Dumnezeu a spus: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35, Biblia 1939).

Idealul poetului era, de la bun început, „să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt (Cântec I, vol. O viziune a sentimentelor). Adică: „să stăm de vorbă„ și „să spunem cuvinte” esențiale, fundamentale, cumva din spița celor care au zidit lumea și au modelat-o. Nu orice fel de cuvinte.

Cuvintele sunt „sticloase”, transparente, fără materie, însă, pentru Nichita, ele trebuie să aibă un rol asemănător acelor cuvinte primordiale, care au despărțit apele de ape și ziua de noapte.

Ele trebuie să fie cele ce repetă, „într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală, vol. O viziune a sentimentelor). Mai târziu, poetul ne va explica mai bine:

„Într-o altă ordine de idei, am remarcat odată, în timp ce studiam sintaxa, uluitoarea asemănarea a propoziției și a frazei cu structura materiei.

Verbul are rolul electronului, iar substantivul are rolul nucleului. Vom vedea că verbele sunt posibile sau nu față de un noumenos [nume] și că ele se înșiruie din cuantă în cuantă, eliminând nu un foton, ci un înțeles. […]

Brusc[,] socotind cuvintele ca urma de aur a materiei în conștiință, dar, de ce nu, și materia ca o umbră a cuvintelor din conștiință, putem crede că, învățând diferite alfabete din care sunt compuse substantivele și verbele materiei, îi putem citi foarte simplu mesajul [materiei].

Să fie oare totul [, în univers,] numai scriitură? […] Am ajuns, în cele din urmă, la concepția trăită că sunetul nu este decât materialul muzicii, piatra, materialul sculpturii, culoarea, materialul picturii, în fine, ce e mai important, cuvântul, materialul poeziei.

Mă întorc din nou la exemplul primului vers din Oda în metru antic, în care materialul lingvistic este minimal, aranjarea sintactică insesizabil sublimă și accelerările de timp abia resimțite pe planul lucid. Mă tem uneori că acest vers este atât de total, încât nu se poate să nu existe o moleculă dintr-o materie oarecare, o moleculă care să reproducă întocmai și în relief, prin structura ei, structura acestui vers.

Scopul poeziei nu este cuvântul, scopul poeziei este chiar poezia. În acest sens, poezia nu este arta cuvântului, ci este arta poeziei”[1].

Pentru că, odată ce s-a petrecut „căderea oamenilor pe pământ”, cuvintele „detună pe timpanul întins/ între ceea ce este/ și ceea ce nu este”, „cresc înapoia mea”, „în amintire” și „izbutesc să-mi atingă/ [doar] urmele absenței”, aparținând timpului trecut, nu veșniciei.

De aceea, „scopul poeziei nu este cuvântul”, ci „poezia” ca un „vârtej” (fără a fi un verbiaj), care să arate „structura materiei, de la-nceput”.

Treptat-treptat, îi va deveni din ce în ce mai clar că rostirea cuvintelor operei sale – deși ele sunt cuvinte trecătoare – îl transformă pe el în cuvinte care nu vor mai arde și nu vor mai putrezi, ca cele de acum, pe care le folosesc oamenii căzuți pe pământ („– Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,/ repede, cât mai poți să te schimbi!”, până nu „vine focul” (Daimonul meu către mine, vol. Epica magna)).

Îl transformă într-un „cuvânt care se rostește/ lăsând în urma lui un trup” (Înaintare, din vol. Epica magna) – un trup la propriu și un trup al operei. Pentru ca, „Născut dintr-un cuvânt [al operei, să] îmi duc înțelesul/ într-o pustietate divină” (Confundare, din vol. Oul și sfera).

Revenind la poemul nostru, Căderea oamenilor pe pământ, Nichita are el însuși, după cum ne mărturisește mai departe, sentimentul unei primejdii apropiate, aceea de a se înălța tot mai sus, pe o verticală exclusiv mentală, rațională:

Iată,
mă trezesc smuls și tras în sus
în zona fără aer.

E o ducere „în sus”, dar nu în/ spre Rai, ci într-o zonă mentală rarefiată.

Aici,
fără de trebuință îmi sunt
plămânii și brațele.

Nu este vorba de deztrupare, propriu-zis, ci de o dezlimitare, de o delimitare oarecare de cele materiale, o dezobiectualizare.

Ochii numai, ei singuri, îmi rămân.
Creierul va merge pe ei
ca odinioară trupul, pe picioare.

Nu e o imaginație de tip SF. „Ochii” și „creierul” de aici sunt substitute terminologice pentru minte și pentru vedere. Mintea va merge sprijinindu-se pe vedere, numai că este o minte grosieră, totuși, încapsulată încă în creier.

Sunt creier cu ochi privitori
și aștept să fiu, deodată, tras mai sus
într-o zonă fără de stele
unde ideile îmi vor merge
pe creier, cum odinioară trupul
pe picioare.

Zona „fără de stele” cred că indică un regim al ideilor abstracte, fără priveliști, fără prea multe imagini. Aici, ideile se vor sprijini pe gândire.

Dar și de aici pot fi tras mai sus,
și-atunci, ideile
vor fi simple picioare de mers.

„Mai sus”, ideile se vor dezvolta unele din altele, fără a mai apela prea mult la o gândire unitară a sufletului, la o înțelegere a gândirii unită cu simțirea.

Dar cine va merge pe ele
altcineva decât
un eu însumi?

Nu mă lăsați singur.

Înhămat sunt
la un car abstract.
Scade trupul meu pe măsură ce
se umflă în mine
măștile râzând și plângând ale cuvintelor.

Cad în noțiunea de genunchi
și mă rog de voi:
nu mă lăsați singur și pradă
gurii care în loc de dinți
are statui,
gurii imense pe a cărei limbă de piatră
mă aflu.

Sunt mâncat. Simt.
Foamea și-a făcut patul
în existența mea.
Nu mă lăsați singur.

Regăsim aici, în mare, semnificațiile din poemul anterior, Ideea cu gură. Pare a fi o frică de a nu ajunge, la un moment dat, absorbit de idei care să fie numai idoli mentali și care să nu aibă o transpunere firească în viață, în faptă.

Însă noi, aici, avem exprimate numai disperarea momentană și apelul poetului la comuniune, nu și motivele pentru care a trăit aceste stări sau sentimente. E posibil ca mintea lui să fi ajuns foarte agilă, într-un punct sau la un stadiu în care se mișca foarte ușor în lucruri abstracte, și s-a temut să nu rămână numai în ele.


[1] Antimetafizica, op. cit., p. 261-262.

Did you like this? Share it: