Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 5-a după Paști [2016]

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [In. 4, 5-42] ne învață un lucru capital despre propovăduirea Bisericii, despre cum trebuie să arate predica noastră. Și anume, că predica noastră trebuie să fie integratoare și nu discriminativă. Predica trebuie să fie una pentru toți, așa după cum Liturghia e una pentru toți, deși nu toți poți să o înțeleagă în profunzimea ei.

Însă predica noastră, predica Bisericii, trebuie să fie pe cât de înaltă în teologie, pe atât de profundă în experiența vieții duhovnicești, dar să vorbească, în același timp, despre probleme care să intereseze pe toată lumea. Adică predica noastră trebuie să îmbrățișeze pe tot omul, de orice vârstă și condiție, și să vorbească despre lucruri care sunt necesare, luminătoare, mântuitoare pentru el.

Asta înseamnă că predica noastră trebuie să fie lungă și nu scurtă, trebuie să fie plină de crezuri și de observații pertinente și nu monoideatică, trebuie să fie rostită în ritmul oamenilor de azi și, mai ales, să fie specializată. Adică să vorbească în cunoștință de cauză și despre teologie și despre viața duhovnicească și despre societatea postmodernă și despre plusurile și minusurile vieții de zi cu zi.

De ce trebuie să fie astfel?

Pentru că așa a fost și propovăduirea Domnului! Domnul nu a predicat puțin, ci de multe ori și ore la rând. Domnul nu a predicat doar despre un lucru anume, ci despre multe lucruri. Domnul a răspuns punctual la problemele care I s-au adus în față. Domnul S-a raportat în predica Sa la Scriptură, dar și la societatea lui Israil de acum 2.000 de ani, referindu-se la tradiția și viața religioasă a lui Israil, dar depășind, în același timp, cadrul național, pentru că a vorbit și a chemat la El pe toți oamenii.

Iar Evanghelia de azi e un tablou în mic al întregii Sale activități învățătorești. Pentru că El începe o discuție profund teologică și revelatoare cu o femeie samaritisă și nu cu o evreică. Iar această samaritisă era o femeie păcătoasă, avidă după plăceri – căci avusese 5 bărbați și acum era cu un al 6-lea –, dar care, paradoxal, era avidă și de probleme religioase și duhovnicești.

Și cu această femeie păgână pentru evrei, Domnul are o discuție ca și cu un Apostol al Lui. O discuție neconvențională, începută brusc, fără prezentările de rigoare, dar în care El ajunge să îi spună: „Eu sunt, Cel care îți vorbesc ție!” [In. 4, 26, BYZ]. Adică Eu sunt Hristos, pe care tu și neamul tău, dimpreună cu al evreilor, Îl așteptați. Lucru pe care, cu Apostolii Lui, l-a făcut treptat.

Dar cu această femeie păgână, venită să ia apă și nu să discute teologie, Domnul vorbește cu seriozitate maximă, așa după cum a vorbit și cu bărbații și cu copiii și cu toți oamenii pe care i-a întâlnit.

Adică El nu își micșorează conținutul predicării…pentru că ea e femeie, pentru că e păgână, pentru că poate fi „neștiutoare” sau „grea de cap”, ci vorbește cu ea așa după cum vorbea și cu Ucenicii Lui: spunându-i lucruri absolute, teologice, adică coborâte din cer.

Pentru că teologia Bisericii noastre nu este o învățătură inventată de oameni, ci e o învățătură sfântă, desăvârșită și veșnică, pe care oamenii Sfinți ai lui Dumnezeu au primit-o de la El în descoperire dumnezeiască, mai înainte de întruparea Lui, fiind consemnată în Vechiul Testament, și, mai apoi, direct de la Domnul, prin propovăduirea Sa și care a fost consemnată de Sfinții Lui Apostoli și Ucenici în Evanghelii și în întreg Noul Testament.

De aceea spunem că teologia Bisericii e din cer, e de la Dumnezeu, pentru că El ne-a revelat-o, și teologia primită de la El a fost și este până azi tâlcuită și aprofundată de Sfinții Părinți ai Bisericii, care, ca și Sfinții Scriitori ai Scripturii, au trăit și au înțeles teologia Lui în aceeași slavă a Preasfintei Treimi.

Din acest motiv, noi nu avem o teologie „pentru copii”, alta „pentru tineri”, alta „pentru căsătoriți”, alta „pentru monahi”, alta „pentru divorțați”, alta „pentru oameni cu handicap”, ci o singură teologie, care trebuie propovăduită tuturor în Biserică. Pentru că toți credincioșii trebuie să afle despre toate dogmele și învățăturile Bisericii, dar și despre toate bunele și relele vremii noastre. Pentru că credincioșii noștri trebuie să fie oameni realiști, pragmatici, dar, în același timp, profunzi teologi și trăitori ai vieții duhovnicești ai Bisericii.

Și, după cum copiilor, cât și adulților, trebuie să le dăm să citească aceeași Scriptură, aceeași carte de rugăciuni, aceleași Vieți ale Sfinților, tot la fel trebuie să le vorbim tuturor în predica noastră și fiecare să înțeleagă potrivit vârstei și puterii lor de înțelegere. Pentru că, copilul de 3 ani, dacă începe să literească pe Scriptură și pe Ceaslov, alături de părinții lui, la 6-7 ani, când merge la școală, știe deja să citească, nu doar să recunoască literele. Și un copil învățat cu rugăciunea de mic și cu citirea și cu cântare sfântă a Slujbelor Bisericii e un copil precoce, cu mintea activă, dornic să învețe, să cunoască, să descopere de unul singur.

De aceea, copiilor nu trebuie să le spunem basme mai întâi, adică minciuni, invenții umane, ci, în primul rând, să îi învățăm teologia lui Dumnezeu, adică adevărul. Și dacă vor crește în cunoașterea adevărului nu au să le mai placă minciunile, fie ele cele de la televizor sau de pe computer, pentru că vor fi avizi să cunoască adevărurile profunde ale lumii și cum să se mântuiască.

Iar faptul că azi, mulți oameni trăiesc mai mult în imaginarul lor decât în viața reală, se datorează tocmai acestui lucru: au fost învățați, de mici, să aibă o fantezie debordantă, să trăiască „în lumea poveștilor”, dar nu și în viața reală. Iar acum, ca adolescenți sau ca oameni maturi se refugiază în visare, în pornografie, în băutură, în violență, pentru că nu acceptă că viața…e atât de dură și de nedreaptă cu ei. Și, ca să scape de presiunea ritmului social alert și de cerințele mari față de ei în ceea ce privește cuantumul de muncă, își găsesc diverse debușeuri, jocurile sau filmele nefiind altceva decât plonjări în irealitate.

Mai pe scurt: copiii ajunși maturi visează și caută substitute păcătoase ale realității pentru că părinții sau bunicii sau bona lor nu au știut să îi educe în simțul realității.

Ce vreau să spun? E simplu! Bunica mea (cea care m-a educat zilnic în primii ani de viață) a vorbit cu mine, de când eram copil, ca și cu un adult. Ea nu m-a considerat niciodată un copil „prostuț”, căruia trebuie „să îi atenuezi” contactul cu realitatea, ci un om care înțeleg, pe măsura mea, ceea ce mi se spune. Ea mi-a vorbit cu seriozitate maximă, m-a dus peste tot pe unde ea se ducea, adică și la Biserică și la Nuntă, și la Înmormântare și la Botez, și la muncă și când ea călătorea, și mă lăsa să văd realitatea așa cum este ea, explicându-mi ce se petrece în jurul meu.

Când am văzut un accident de mașină, mi-a spus din ce cauză s-a produs: pentru că era beat la volan sau pentru că a mers cu viteză. Și am văzut mortul printre tablele mașinii…fără ca să mi se pună mâna la ochi.

La fel, de foarte mic, am văzut cum mor oamenii, cum își dau sufletul pe patul de moarte. Am văzut, pe viu, cum fată cățeaua sau vaca. Despre sexualitate și despre graviditate și naștere am aflat mai înainte ca să mă duc la școală, la 7 ani. Pentru că atunci când am întrebat, mi s-a spus adevărul. Fapt pentru care nu am crezut niciodată că „m-a adus barza” sau că „Moș Gerilă îmi aduce cadouri”, pentru că mi s-a explicat cum se nasc copiii, dar și cine ne cumpără cadouri. Și a fost îndeajuns o singură explicație! Pentru că și eu am întrebat cu toată seriozitatea: pentru ca să știu!

De aceea, despre irealitate, adică despre fantezie și creație literară, eu am învățat din cărți, pentru că oamenii, din jurul meu, au fost cu mine realiști și nu pudibunzi.

Însă acest realism al vieții, adică trăirea din plin a vieții necoafate, de la firul ierbii, m-a ajutat și mă ajută în tot ceea ce fac. Pentru că încep discutarea unei probleme nu de la interpretări și presupuneri, ci de la fapte. Fapt pentru care am nevoie să văd sursa, cartea, omul despre care discut, pentru ca să înțeleg cine este sau despre ce am de discutat.

Ce aș fi fost, dacă aș fi trăit într-un mediu mincinos, neautentic, care acoperă mugetele vieții? Un om fricos, manipulabil, neîncrezător în sine, incapabil de a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, care se teme să se întâlnească cu viața în față, pentru că nu îi suportă rigorile. Și când întâlnesc oameni lenți în reacții, neînvățați cu gândirea, care nu au simțul muncii, care nu au bucuria dăruirii, care nu se entuziasmează pentru adevăr, care nu știu să se bucure de naturalețea fiecărei clipe dăruită lor de Dumnezeu, îi compătimesc tocmai pentru acest lucru: pentru că ei au fost deformați de mici, din cauza lipsei de educație și a mediului viciat în care au trăit.

Pentru că viciul prim al unei familii e acela de a ascunde adevărul despre sine, despre alții și despre marile adevăruri ale vieții. Acolo unde oamenii nu își asumă cine sunt și pozează în alții, copiii lor vor face la fel: își vor ascunde adevărata identitate sub paravanul studiilor, al educației, al poziției sociale, nerecunoscând niciodată cine sunt, ce pot cu adevărat și ce vor.

Mai pe scurt: familia e de vină pentru că copiii nu au simțul realității. Nu vorbesc cu ei sincer și nu le spun adevărul despre orice. Și dacă nu le spun adevărul, nici nu-i iubesc. Pentru că nu-i iubesc cu adevărat, ci doar trupește: pentru i-au născut și crescut.

Ce înseamnă însă să îți iubești copiii? Nu înseamnă să le faci toate nazurile, ci să îi faci să aibă coloană vertebrală. Trebuie să le spui adevărul, trebuie să îi sprijini în tot lucrul bun, trebuie să îi mustri în tot ceea ce fac rău și să îi ajuți să meargă pe propriul lor drum. Dacă le intuiești drumul în viață, vocația lor, și îi ajuți să se împlinească, atunci îi iubești cu adevărat. Pentru că părinții, mâine-poimâine, nu mai sunt…dar copiii, dacă sunt pe drumul lor, oricât le-ar fi de greu, se simt împliniți.

Dacă el trebuie să se facă medic, atunci trebuie să îl ajuți să devină medic! Dacă Domnul îl cheamă la Preoție și ai certitudinea asta, trebuie să îți duci băiatul pe drumul său! Dar dacă tu ești preot și vrei ca fiul tău să se facă și el preot, pentru că îl ajuți tu cu relațiile tale, îl canalizezi pe un drum greșit, pentru că nu se va simți niciodată împlinit în ceea ce face.

Copiii nu moștenesc în mod automat vocațiile părinților! Fiecare avem vocația noastră. Pentru că Dumnezeu ne cheamă să facem voia Lui într-un mod aparte, personal. Iar dacă ești zidar sau brutar sau sculptor sau scriitor sau negustor sau orice altceva…după voia lui Dumnezeu, simțind că El vrea asta cu tine, atunci ești cel mai bun în munca ta. Pentru că ajutorul lui Dumnezeu, asentimentul Său, e cel mai important pentru noi.

Însă vocațiile/ chemările spre o anume profesie au de-a face cu Dumnezeu, pe când lumea capitalistă consideră că oricine se poate „reprofesionaliza”. Adică tu ești pentru meseria asta, nu se mai cere asta pe piața muncii, și înveți o altă meserie. Da, o poți învăța și practica! Dar nu vei fi, în cea pe care o înveți de nevoie, la fel de bun ca în cea pentru care ești menit.

Și asta o putem înțelege foarte bine cu toții, dacă îi mutăm pe oamenii de vocație, așa, la nivel imaginar…în altă „profesie”.

Un Eminescu brutar sau frizer n-ar fi ajuns niciodată să impresioneze o întreagă lume cu bogăția sa culturală și spirituală.  Ca brutar ar fi făcut pâine, căpețele pentru morți, covrigi…iar ca frizer te-ar fi tuns după moda timpului, la cererea clientului. Însă covrigii se mănâncă, iar părul crește repede la loc. Pe când Eminescu, poetul, scriitorul, ziaristul, omul de conștiință, dacă și-a împlinit vocația, i-a inspirat și îi inspiră pe mulți. Însă, dacă se „recalifica profesional” și nu ar fi scris, am fi avut de-a face cu o caricatură, cu un om neîmplinit, cu un om banal…dar cu comoara în el, nedezgropată.

Pentru că vocația se împlinește când îți revelezi interiorul. Tu știi cine ești, dar trebuie să afle și alții. Și atunci începi să scrii, să compui, să proiectezi, să creezi lucrurile pentru care te-ai născut pe pământ, și astfel oamenii află de ce ești capabil.

Dacă nu transpui potențialitățile/ virtualitățile persoanei tale în operă, nu te împlinești! Căci tu te poți împlini numai prin ceea ce ești creat de Dumnezeu să faci. Dar dacă nu te împlinești în vocația ta, atunci te ratezi. Faci mai puțin sau deloc decât puteai să faci și să fii.

Așadar, dacă avem o vocație, atunci avem și o lucrare continuă. Iar vocația nu se confundă întotdeauna cu meseria pe care o practici.

Scriitorul, spre exemplu, poate avea diverse locuri de muncă, care au sau nu au de-a face cu scrisul. Dar dacă el nu scrie continuu, dacă nu scrie tot ce trebuie să scrie, el se ratează ca om nu dacă nu excelează în meseria lui din care trăiește, ci dacă nu excelează în scris, pentru care e dăruit de Dumnezeu.

La fel, teologul, poate fi preot, monah sau mirean și poate avea diverse locuri de muncă. Dar dacă Dumnezeu l-a chemat să scrie teologie, el se împlinește ca om nu pentru că e preot sau arhimandrit sau avocat, ci pentru că scrie teologie dumnezeiască. Adică luminat de Dumnezeu, ca unul care Îi slujește Lui întru toate.

Și pot da nenumărate exemple, în care meseria omului e una, dar vocația lui e alta. Și important e să te împlinești în vocația ta, oricare ar fi ea. Pentru că tu numai în acel lucru excelezi.

Însă de ce a vorbit Domnul cu o femeie păgână? Pentru ca să ne învețe faptul că și noi trebuie să vorbim cu toți oamenii, indiferent de rasa, de etnia, de religia sau de sexul lor. Și că trebuie să vorbim la modul serios și lucruri profunde, pentru ca oamenii să se folosească din discuțiile cu noi. Așadar, discuțiile cu ereticii și păgânii nu sunt opționale ci necesare, pentru că prin ele putem să ne clarificăm unele lucruri în mod reciproc. Iar întâlnirile și discuțiile cu cei de altă credință și de altă limbă nu ne murdăresc și nici nu ne înjosesc, ci ne clarifică interior.

Pentru că una e să știi că musulmanii cred  și fac asta și asta, dar nu și asta, și alta e să te întâlnești și să vorbești cu un musulman în carne și oase. Schimburile de idei și de impresii nasc multe prietenii dar și aversiuni, însă noi trebuie să fim deschiși dialogului și principiali. Adică să vorbim cu inimă deschisă cu oamenii, fiind amabili și respectuoși, și discuțiile noastre teologice sau filosofice să fie pe baza crezurilor și a principiilor care ne conduc viața. Pentru că asta înseamnă să dai mărturie: să spui modul în care tu ți-ai asumat credința și viața. Cum trăiești și gândești tu față de diverse probleme.

Astfel vom vedea că nu există baptiști sau evrei sau romano-catolici sau homosexuali sau prostituate sau tineri sau bețivani trași la xerox, ci fiecare are un mod personal de a vedea lucrurile. Și, mai ales, vom vedea că suntem iradiați unii de alții la nivel de idei, imagini, crezuri, și că una spunem la nivel de cuvânt și alta facem în viața de zi cu zi, iar alta suntem în noi înșine. Iar discuțiile vor scoate la lumină foarte multe amănunte, prin care Dumnezeu ne va arăta că nimeni nu e de aruncat și că de la fiecare om poți învăța lucruri unice.

Sihar

Cum[2] intră Domnul în discuție cu femeia samaritisă? Îi cere să Îi dea apă ca să bea [In. 4, 7]. Un fel de a întreba cât e ceasul sau unde e strada cutare.

Iar cererea Lui e banală, obișnuită, nu are nimic ieșit din comun. Pentru că El a dorit ca noi să ne folosim de problemele cotidiene pentru a intra în discuții serioase, specializate cu oamenii.

Femeia nu s-a înfricoșat de El, deși a remarcat că e iudeu, dar cererea Lui a surprins-o în mod plăcut. Pentru că iudeii îi disprețuiau pe samaritei. Dar El a considerat-o parteneră de discuție. El a intrat în discuție cu ea și i-a cerut ajutorul.

Când femeia a devenit receptivă la gestul Lui, Domnul i-a spus că El e cineva aparte și că El poate să îi dea apă vie [ὕδωρ ζῶν] [In. 4, 10, BYZ]. Și ea a început să fie entuziasmată de persoana Lui și să îi vorbească despre tradiția sfântă a fântânii lângă care erau [In. 4, 11-12]. Entuziasmul ei crește și mai mult, atunci când Domnul îi vorbește despre apa Lui, care devine „izvor de apă izvorând întru viață veșnică [πηγὴ ὕδατος ἁλλομένου εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 4, 14, BYZ] în cel care crede în El.

Femeia cere această apă [In. 4, 15], iar atunci când ea o cere, Domnul îi vorbește despre moralitatea ei deficitară, despre viața ei păcătoasă [In. 4, 16-18]. Pentru că apa se dă celor care își sfințesc viața și nu celor care trăiesc în concubinaj.

Când Domnul îi vorbește despre viața ei, arătându-i că El o cunoaște…femeia înțelege că El e Profet [In. 4, 19]. Și Îl respectă ca pe un Profet.

De aceea Îl întreabă despre modul închinării în fața lui Dumnezeu [In. 4, 20]. Și El îi profețește că „adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și [în] Adevăr [οἱ ἀληθινοὶ προσκυνηταὶ προσκυνήσουσιν τῷ πατρὶ ἐν πνεύματι καὶ ἀληθείᾳ]” [In. 4, 23], adică în Duhul și în Fiul. Pentru că adevărații închinători ai lui Dumnezeu, fiind învățați de Fiul întrupat că Dumnezeul nostru e treimic, I se vor închina lui Dumnezeu ca Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, adică unui Dumnezeu întreit în persoane.

De la viața liturgică și de la închinarea duhovnicească, femeia ridică discuția la venirea lui Mesias [Μεσίας], adică a lui Hristos [Χριστός] [In. 4, 25]. Iar El nu îi vorbește tainic, ci pe față, în mod deschis, spunându-i: „Eu sunt, Cel care îți vorbesc ție [Ἐγώ εἰμι, ὁ λαλῶν σοι]!” [In. 4, 26, BYZ].

În fața acestei revelații supreme, femeia își uită găleata, uită că a venit pentru apă, ca una ce era plină de bucurie dumnezeiască…și aleargă în cetate, pentru ca să le vestească pe Hristos [In. 4, 28-29]. Și după ce Domnul rămâne două zile cu samariteii păgâni și le propovăduiește, aceia cred întru El [In. 4, 40-41] și Îl mărturisesc ca fiind „Mântuitorul lumii, Hristos [ὁ Σωτὴρ τοῦ κόσμου, ὁ Χριστός]” [In. 4, 42, BYZ].

O mărturie pe care iudeii n-au putut să o dea in corpore…deși Scriptura, Profeții și Legea le vestiseră de mii de ani venirea Lui, a Mântuitorului întregii lumi.

Ce ne învață Domnul prin tot ceea ce a făcut în cetatea Sihar [Συχάρ]? Că propovăduirea dreptei credințe poate începe de la orice amănunt, fie el cel mai banal, dar că ea trebuie să conțină adevărul mântuitor. Că predicarea adevărului se face în fața oamenilor, pe înțelesul lor, în discuție directă cu ei, dăruindu-le tot adevărul și nu doar porțiuni de adevăr. Că nu trebuie să discriminăm pe nimeni în efortul nostru predicatorial, ci trebuie să ne referim la problemele tuturor celor de față.

Așadar, pentru cine are nevoie de explicații, noi trebuie să dăm explicații, pe cei care nu știu cum arată textele credinței Bisericii trebuie să îi trimitem la ele, iar celor care ne cer confesiuni ale modului cum trebuie să trăiască ca ortodocși, trebuie să le dăm mărturii în cunoștință de cauză. Adică din experiența noastră liturgică și duhovnicească, cât și din a altora, învățându-i faptul că la noi, reperele doctrinare și morale sunt Sfinții. Și dacă vor adevărul Sfinților, atunci trebuie să le citească Viețile și cărțile.

De aceea, nu poate exista om credincios și entuziast/ râvnitor, care să nu vrea să citească și să afle, să primească mărturii credibile și experiate personal. Pentru că oamenii credincioși vor ca să crească continuu în credință și în făptuire.

Astfel, indiferența față de scrisul teologic e o manifestare vădită a necredinței. Sau a lipsei de viață ascetică. Pentru că oamenii trezvitori, oamenii conștienți de faptul că viața este timpul mântuirii noastre, consideră scrisul teologic un ajutor în viața lor și nu o prăpastie. Doar cei înșelați de demoni consideră cărțile teologice un rău în viața lor, când ele sunt tocmai contrariul: îi învață să se lepede de păcatele și de gândurile lor rele și de erezii, ceea ce ei nu vor.

Așadar, iubiții mei, predicăm în Biserică nu pentru ca să răgușim și să pierdem timpul, ci pentru că e nevoie să știm lucrurile care ne mântuiesc! Predica ne instruiește, ne învață, ne mustră, ne lu- minează, ne înduhovnicește, ne dă viață. Pentru că ea e plină de iubirea celui care predică și de conștiința că trebuie să vă ajute în mântuirea voastră.

Predica e ajutorul de zi cu zi al mântuirii. Ea e o prietenă de conștiință a fiecăruia dintre noi. Pentru că ea ne învață să Îl alegem pe Dumnezeu mai presus de toate și să Îl urmăm întru toate. Ea ne vestește despre Cel care a coborât dintru înălțime și ne-a căutat pe noi, oamenii, până la Iad, pentru ca noi să țâșnim din iadul păcatelor noastre, trași de mâna iubirii Lui de oameni, și să urcăm spre cer, împreună cu Cel care S-a înălțat la cer pentru noi. Pentru ca pe noi să ne ridice la cer.

Dintotdeauna eu am iubit predica, pentru că i-am iubit pe oamenii care spun adevărul pentru întreaga Biserică. Și e o mare slujire predicarea, pentru că e o dăruire totală față de oameni.

Iar când i-am cunoscut, din cărți, pe marii Predicatori ai Bisericii, atunci am înțeles că predica nu e de 10 sau 20 de minute, că predica nu e de ore sau zile, ci că predica e o stare continuă. E o stare de-a fi, e bucuria continuă de a dărui adevăr și viață oamenilor din adevărul și viața lui Dumnezeu. Ea e o împărtășire continuă, pentru că e o harismă care mereu izvorăște cuvânt, viață, bucurie, entuziasm, sfințenie.

Hristos a înviat!

Și El, Dumnezeul nostru, să ne dea tuturor să iubim adevărul, pentru că el ne dă mântuirea vieții noastre! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 27 mai 2016, zi de vineri, înnorată.

[2] Sfânta Frescă am preluat-o de aici: http://www.doxologia.ro/sites/default/files/styles/lista-rugaciuni/public/imagine/2013/06/convorbirea-cu-femeia-samarineanca-13.jpg?itok=gvGUcwKv.

Did you like this? Share it:

Previous

Psalmul 83, cf. LXX

Next

Psalmul 85, cf. LXX

2 Comments

  1. Elena Dinu

    Sunteți în inima noastră! Dumnezeu să vă răsplătească!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dumnezeu să vă răsplătească și pe dumneavoastră, doamnă Elena Dinu!

      Și să vă dea inimă pentru a vă ruga pentru cei care predică pentru viața lumii.

      Pentru că în Biserică orice om care se roagă contează. Orice rugăciune contează. Pentru că toate ne unesc și ne fortifică interior.

      Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén