Se arată întruchipările și apariția
sferei. Nașterea, apogeul
și moartea.

Ca și cum eu aș fi fost ele.

„Se arată” perspectiva unui „apogeu” și a unui final. „Ca și cum eu aș fi fost ele”, pentru că se simțea dăruit cu totul experienței poetice. Deși nu e sigur că „eu” este cu totul în ele.

„Se arată” e, iarăși, un verb specific terminologiei extatice și este, în mod semnificativ, la prezent. A apărut și în Elegia a opta, ca și „sfera”, de altfel, și odată cu ea, indicând o revelație a poetului, care, în aceste contexte, dezvăluie o împlinire, un apogeu.

Pentru prima dată, Nichita trăiește senzația atingerii unui vârf al perfecțiunii poetice, însoțită de perspectiva morții, care urmează inevitabil oricărei împliniri a datoriei pe pământ.

Despre același lucru pare a vorbi și poemul Autoportret în a patra dimensiune:

Înconjurată de luciul rămas
din retragerea ploilor spre mare,
sfera își lua de la inima mea
bun rămas
rostogolindu-se-n zare.

De la ochi, rombul culcat
la revedere își luă, zise-adio,
și se făcu scut, se făcu zigurat,
în cinstea trufașei de Clio[1].

Eu primeam toate acestea cu calm,
țeapăn și fără mirare văzută,
deși arsese ca de napalm
geometria intimă, știută
numai și numai și numai de mine,
când am fost și Arhimede și-am fost și nisipul[2]

Fără sferă și fără romb, în ruine,
fumegător îmi e chipul.

Sfera și rombul reprezintă numai geometria văzută, care a îmbrăcat însă „geometria intimă, știută/ numai și numai și numai de mine”, cea care „arsese ca de napalm” în ființa poetului.

Geometria exterioară, rezidentă în tehnica poetică, este însă aproape o imperfecțiune, comparată cu focul geometriei intime.

„Adânca sete a formelor perfecte”, care îl măcinase pe Eminescu (Icoană și privaz), pare să-l fi stăpânit și pe Nichita, chiar dacă acesta din urmă a fugit de tentația de a „geometriza” prozodic poezia, de a face munca de albină pe care predecesorul său a mărturisit-o: De mult mă lupt cătând în vers măsura,/ Ce plină e ca toamna mierea-n faguri” (Iambul).

Deși nu a mizat niciodată pe perfecțiunea metrică, pe care a renegat-o, ca pe una care se poate, totuși, dobândi, dar care nu caracterizează pe adevăratul poet, cu toate acestea, Nichita a avut o viziune a sfericității poeziei sale, a unei construcții lirice care să atingă perfecțiunea sferei – luând sfera, bineînțeles, ca simbol (antic) al desăvârșirii. Căci „fără sferă și fără romb, în ruine/ fumegător îmi e chipul”.

Idealul său, în mod evident, nu mai este cel al perfecțiunii metrice, în sens clasic, însă nu a părăsit niciodată ideea unei construcții poetice, de un anumit tip, care, dacă nu mai urmărește să atingă geometria fagurelui, ca Eminescu, caută, în schimb, să dea formă, în afară, unei geometrii intime.

Alexandru Paleologu mărturisea că, în 1975, când a apărut antologia Starea poeziei, a avut „viziunea sinoptică a unei mari opere, construită ca o catedrală, cu navă, transecturi și contraforți”[3]. Nichita a urmărit dintotdeauna să construiască o catedrală a poeziei.

Problema a fost a materialului de construcție, care, după cum am văzut, e cuvântul „sticlos”.

„Cuvintele fug, se fac străvezii”, spune Nichita în poemul O, lucrurile!:

O, lucrurile, exacerbare a vidului;
de aceea, poate, ele atrag asupra lor
obiectele cosmice.

O, lucrurile, vid absolut, mai vid decât
ventuze ramificate sugând oriunde
obiectele cosmice.

Încerc să mă salvez
și nu pot decât
cuvintele înstelate să le ridic deasupra.

Numai cuvintele au ființă,
numai ele există, există fugind
speriate de moarte, de lucruri.

O, lucrurile deschid un ochi pironitor
și-l clatină în dreapta, în stânga[,]
după cuvinte.

Cuvintele fug, se fac străvezii,
lucrurile stau, se fac vizibile.
O, lucrurile, exacerbare a vidului.

„O, lucrurile, exacerbare a vidului” nu e o exclamație, e o constatare, o afirmație pe un ton de jale. Și poate fi, foarte bine, o transpunere în vers a ceea ce afirmă Scriptura: „uite-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într’însele, și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic” (II Mac. 7, 28, Biblia 1939). În același sens, după cum am arătat altădată, spune și Eminescu că „e vis al neființii universul cel himeric” (Scrisoarea I) sau că „viaţa este vis” (Memento mori)[4].

Lucrurile sunt „vid absolut, mai vid decât” găurile negre care sug „obiectele cosmice”. Pentru că, odată cu „căderea oamenilor pe pământ”, moartea a devenit lăuntrică lucrurilor și le absoarbe pe toate spre distrugere.

„Încerc să mă salvez/ și nu pot decât/ cuvintele înstelate să le ridic deasupra”: a se salva de moarte înseamnă, pentru poet, a ridica cerul cuvintelor deasupra sa și a oamenilor. A face din cuvinte, din poezia sa, un cer.

Vedem că Nichita revine[5] la concepția sa înaltă despre cuvinte, ca reprezentând legătura omului cu veșnicia, cu ceea ce nu piere.

Cuvintele sunt „speriate de moarte, de lucruri”: sunt speriate de moarte, pentru că nu o conțin, în vreme ce lucrurile poartă moartea în ele însele.

Cuvintele fug de lucruri precum spiritul fuge de materia care vrea să îl copleșească. „Se fac străvezii” pentru că scapă sesizării celor care sunt mai mult materie decât suflet.

În mod evident, poetul schimbă din nou registrul și se referă la altfel de cuvinte decât cele care abia „izbutesc să-mi atingă/ urmele absenței” (Căderea oamenilor pe pământ). La acele cuvinte care au calitatea de a rămâne nepieritoare.

Însă, după cum subliniam și undeva mai  sus, nu trebuie să-l vedem pe Nichita Stănescu preocupat, în primul rând – ca pe majoritatea confraților scriitori, – de posteritatea operei sale. Nichita nu se îngrijorează de gloria postumă, ci își pune foarte serios problema datoriei sale ca om și ca poet, crezând sincer în menirea sa de a înălța „cuvinte înstelate” și în faptul de a se salva prin aceasta.

Problema salvării/ mântuirii a ceea ce este peren în om a reprezentat pentru el o preocupare constantă. De aceea apare, și în acest volum, poezia oaselor care rămân, a scheletului alb și luminos (ne amintim poemul Continuitate, din vol. O viziune a sentimentelor):

Până la urmă, rămâne doar osul;
ce-a fost mai străin, mai înlăuntrul meu
cuceriți-l pe el, pe gloriosul
al cărnii și-al vinelor drept dumnezeu.

El e alb, el e neciobit, pentru că nu se vede,
Pentru că rămâne, pentru că stă și nu se mișcă.
Așa cum flutură totul în iarbă afară de verde
care-i același, când totu-i morișcă,

de zi-noapte, de zi-noapte, de zi
de noapte venită, învinsă…
Până la urmă rămâne „a fi”
care-i alb, care are fibula ninsă.

(Cântec VII)

Așa cum iarba trece și verdele rămâne, așa cum rămâne din trupul omului scheletul său osos, care i-a fost toată viața înlăuntru și pe care nu l-a văzut niciodată, la fel, „când totu-i morișcă”, când timpul istoriei se învârte ca o roată (imagine proprie literaturii noastre vechi și lui Eminescu), din om „rămâne «a fi»/ care-i alb, care are fibula ninsă”.

Ceea ce înseamnă că important este a fi alb, a avea o existență ninsă, a-ți face osul netrecător sau a-ți face lăuntrul să fie os netrecător, ca o fibulă care te leagă de veșnicie.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Clio.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Calculul_Firelor_de_Nisip.

[3] Apud Marin Tarangul, Prin ochiul lui Nichita, traducere din limba franceză de Gabriela Duda și Micaela Gulea, Ed. Cartea Românească, București, 1996, p. 25.

[4] A se vedea comentariile noastre: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/,

http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/19/scrisoarea-i-6/.

Comentariile au fost introduse în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[5] Pentru că poemul Căderea oamenilor pe pământ este anterior celui intitulat O, lucrurile!. A se vedea și: Nichita Stănescu, Opera magna, vol. II (1966-1970), ediție integrală, cronologică, studiu introductiv și repere biografice de Alexandru Condeescu, Ed. Semne, București, 2004.

Did you like this? Share it: