Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Învățătură la Sfântul nostru Părinte Nicolae

[Domnul a spus:] „Eu sunt păstorul cel bun [Ἐγώ εἰμι ὁ ποιμὴν ὁ καλός]; păstorul cel bun, sufletul lui își pune pentru oi  [ὁ ποιμὴν ὁ καλὸς τὴν ψυχὴν αὐτοῦ τίθησιν ὑπὲρ τῶν προβάτων]” [In. 10, 11, BYZ].

Aducându-mi aminte de râvna cea mare și de dragostea cea multă pe care o are păstorul cel bun față de oile sale, foarte mă minunez și laud credința și dragostea inimii sale, pe care o are pentru paza lor. [Așa] precum vedem că era Moisi[s], fericitul și credinciosul rob al lui Dumnezeu, care a fost păstorul poporului israilitean. Că[ci el], văzând urgia lui Dumnezeu, [cum] că era foarte mare și groaznică asupra jidovilor, [într-]atât [de mare] [în]cât meritau și pierderea [lor], n-a vrut, din cauza dragostei lui pentru oi, să fugă și să se mântuiască de unul singur, ci, mai degrabă, după cum se spune în cap. al 32-lea de la Ieșirea, a stat împotriva lui Dumnezeu și cu mânie a început a-I zice: „Mă rog, Doamne, [pentru că ] a păcătuit poporul acesta păcat mare și și-a făcut lor dumnezei de aur [δέομαι κύριε ἡμάρτηκεν ὁ λαὸς οὗτος ἁμαρτίαν μεγάλην καὶ ἐποίησαν ἑαυτοῖς θεοὺς χρυσοῦς]. Și acum, dacă ierți păcatul lor, iartă-l, iar dacă nu, șterge-mă din cartea Ta, [în] care m-ai scris [καὶ νῦν εἰ μὲν ἀφεῖς αὐτοῖς τὴν ἁμαρτίαν ἄφες εἰ δὲ μή ἐξάλειψόν με ἐκ τῆς βίβλου σου ἧς ἔγραψας]!” [Ieș. 32, 31-32, LXX].

Ați auzit râvna și dragostea cea mare a acestui păstor?

Cu adevărat, iubiții mei ascultători, stau și mă minunez de aceste cuvinte mari și grele pe care le-a rostit Moisi[s] cu atâta mânie.

Iar mai mult mă minunez de îndelunga răbdare și de multa iubire de oameni a lui Dum- nezeu. Cum nu l-a dat pierzării [pe Moisis], [dim]preună cu jidovii cei fără de lege.

Căci lui Dumnezeu nu numai Moisi[s], ci și întreaga lume nu-i este de trebuință, după cum spune David în Ps. 15, [2, LXX]: „de cele bune ale mele nu ai nevoie”.

Iar pentru ca să nu mă depărtez cu vorba [de subiectul predicii de azi], spun că Dumnezeu nu s-a uitat la acele cuvinte ale lui Moisi[s], care îl îndemnau la mânie, ci, mai degrabă, s-a uitat la dragostea lui cea mare pe care o avea către oile sale, pentru ca [ele] să nu pățească ceva rău. [Și, de aceea,] el a dorit ca mai bine să moară împreună cu oile lui, [fapt pentru care] nu a dorit ca Dumnezeu să facă acea stricăciune mare [în popor] și să-i piardă.

[Căci] mare era, cu adevărat, dragostea lui Moisi[s] pentru jidovi. Dar mai mare a fost dragostea lui Hristos pentru tot neamul omenesc. Căci Moisi[s] numai pentru poporul lui dorea să moară, dar Hristos [a murit] pentru toată lumea. Și Moisi[s] nu a zis: „Pierde-mă numai pe mine și lasă-i pe jidovi!”. Însă Hristos a dorit aceasta, nefiind vinovat să moară: [a dorit ca] toată lumea să trăiască.

Precum se spune și în Sfânta Evanghelie de azi: „sufletul Meu Îmi pun pentru oi” [In. 10, 15, BYZ]. Și într-alt loc iarăși spune: „astfel trebuie să Se înalțe [și] Fiul omului; ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [In. 3, 14-15, BYZ].

Așadar, din aceste cuvinte pe care le-am spus [până acum], vom putea cunoaște dragostea cea adevărată și credința păstorului celui bun. [De aceea], vă rog să mă ascultați!

Sunt mulți în lume care se numesc păstori. Și ei spun că poartă grijă de oi. Însă acești ticăloși o spun numai cu cuvântul, dar cu fapta sunt departe [de adevăr], după cum e cerul [departe] de pământ. Căci ei nu poartă grijă de folosul oilor lor, ci se nevoiesc numai spre folosul lor. De aceea, lor nu li se cuvine să le spună cineva păstori, ci năimiți [In. 10, 12], sau, mai degrabă: hoți și tâlhari [In. 10, 8]. Căci ei își lasă oile și lupii le mănâncă. Pentru că ei sar prin altă parte, [nu intră pe ușă]. [Și intră] în turmele străine pentru ca să fure și să junghie și să piardă [oile].

Pentru aceasta spune Domnul Hristos, la Matei, în cap. al 7-lea: „Luați aminte la profeții cei mincinoși, care vin către voi în veșmintele oilor [ἐν ἐνδύμασιν προβάτων], dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori [λύκοι ἅρπαγες]! Din roadele lor îi veți cunoaște pe ei” [Mt. 7, 15-16, BYZ]. Adică din faptele lor cele necuvioase.

Iar în cap. al 23-lea [de la Matteos], [Domnul] îi numește pe unii ca aceștia fățarnici [ὑποκριταί], orbi [τυφλοί], nebuni [μωροὶ] și morminte văruite [τάφοις κεκονιαμένοις] pe din afară [Mt. 23, 15, 17, 27, BYZ].

[Și] îi numește fățarnici, pentru că se folosesc de înșelăciuni înaintea oamenilor, prezentându-se pe ei înșiși ca „sfinți” și „drepți”.

[Și] îi numește orbi, pentru că nu vor să îi învețe pe oameni cele care se cuvin și sunt drepte și adevărate, ci îi învață și îi îndeamnă pururea la lucrurile cele vătămătoare de suflet.

[Și] îi numește nebuni, pentru că ei încalcă poruncile cele mari ale lui Dumnezeu și caută lucruri deșarte și de nimic.

[Și] îi numește morminte văruite pe din afară, pentru că ei pretind că sunt „mai învățați”, „mai drepți”, „mai buni” și „mai vrednici” decât Sfinții Părinți și decât Apostolii. Pentru că nu țin seama de ce au spus aceștia și de ce au stabilit ei, spre cinstea Bisericii [și] spre întemeierea credinței și a Creștinătății și a folosului celui de obște, [și fac aceasta] ca unii ce sunt călcători de lege. [Iar ei îi] opresc și pe alții, într-o mie de feluri, pentru ca să nu le țină, și pentru ca și aceștia să se osândească împreună cu ei. Căci mare bine și [multă] milă ar primi[, dacă le-ar săvârși]. [Însă pentru că îi opresc și pe alții de la bine], ticăloșii [aceștia], [și] mai multă osândă [vor primi] de la Dumnezeu.

[Însă] „păstorul cel bun, sufletul lui își pune pentru oi”.

Iar în epistola întâia către Timotei, în cap. al 3-lea, Fericitul Pavel spune că episcopul trebuie să fie fără de prihană, întreg la minte, cu bună rânduială, iubitor de străini, învățător bun, necertăreț, blând, neînvrăjbitor, neiubitor de argint, îndreptător bun al casei sale. Căci dacă nu va ști să-și îndrepteze casa sa, cum va purta [atunci] grijă de Biserica lui Dumnezeu? [I Tim. 3, 2-5].

De aceea, nu eu, ci dreapta cugetare spune că păstorul cel bun se cuvine să aibă trei însușiri [aparte]: 1. credință curată; 2. înțelepciune întreagă și 3. să aibă toiag în mână. [Pentru ca astfel], cu credința cea curată, să caute și să dorească pururea binele și folosul oilor lui, nu numai al celor sănătoase și în putere, ci și a celor bolnave și slăbite. [Iar] cu înțelepciune să-i păstorească pe oameni, dând învățătură fiecăruia după vârsta și rânduiala lui.

Pentru că bolile sunt de multe feluri și ele nu se pot vindeca cu un singur fel de doctorii. După cum nici eu, cu un singur fel de învățătură, nu pot odihni, nici nu pot îndrepta toate caracterele omenești. Căci unii sunt într-un fel, pe când alții sunt într-alt fel. Căci o învățătură îi trebuie bărbatului și alta femeii. Una trebuie să fie îndreptarea bătrânului și alta a tânărului. Într-un fel trebuie povățuit bogatul și într-alt fel săracul. Altă mângâiere trebuie [să primească] cel vesel și alta cel trist. O altă vindecare trebuie pentru cel sănătos și o alta pentru cel bolnav. O altă înfruntare îi trebuie stăpânului și o alta slujitorului. Altă îndemnare trebuie pentru cel îndrăzneț și alta pentru cel fricos. Altă îmbunare trebuie [dată] celui blând și alta celui mânios. Alte vorbe trebuie pentru cel învățat și altele pentru cel neînvățat.

Și, pe scurt, pe fiecare, după vârsta și rânduiala sa, precum am spus, trebuie să-l odihnească [păstorul cel bun] cu învățătura [sa], cu toiagul ce-l ține în mână, adică cu stăpânirea [sa duhovnicească] și cu darul Duhului Sfânt. [Căci el trebuie] să pedepsească atât pe oi, cât și pe lupii cei gânditori și pe fiarele cele sălbatice care vin asupra oilor. Fiindcă, pe cât oile rămân nepedepsite, pe atât cad în mai multe și nenumărate patimi. La fel și lupii: când nu văd toiag în mâna păstorului, răpesc oile fără de nicio frică și le mănâncă. Pentru că [despre] toiagul acesta, spune David în Ps. 22, [4, LXX]: „Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat [ἡ ῥάβδος σου καὶ ἡ βακτηρία σου αὐταί με παρεκάλεσαν]”. Iar cu sfântul toiag a mântuit Moisi[s] poporul cel jidovesc și pe faraon l-a înecat.

De aceea, păstorul care vrea să păstorească după lege și după dreptate, trebuie ca pururea să-și țină toiagul în mână, adică dojana și înfruntarea, și, după vremuri, să le pedepsească pe oi și să gonească fiarele. Căci acesta este sfârșitul cel bun al păstoriei sale: ca să își țină oile și să le păzească cu sănătate duhovnicească, adică cu învățătură. Și cu această sănătate este pururea dator păstorul. Căci el trebuie să o dea oilor lui. Iar de va fi una dintre oi beteagă, trebuie ca, și fără voia ei, să o lege și să o pună jos, și să îi taie carnea putredă și să îi pună doctorie [pe rană], neuitându-se deloc la cum dă ea din picioare și cum se poate vătăma [el] la față, la mână sau la picior.  Și așa, prin această faptă bună și prin acest mijloc [de vindecare], păstorul cel bun se distinge de năimiți. Pentru că năimiții/ cei plătiți, nu pasc oile pentru ca să le folosească [pe ele], ci numai pentru plata lor. Și când îl văd pe lup venind de departe, adică pe diavolul, ei lasă oile și fug. Pentru că sunt năimiți și nu poartă grijă de oi.

[De aceea], să [ne] ferească Dumnezeu și să [ne] mântuiască toate turmele [Bisericii noastre] de păstori ca aceștia, ca și de moartea ciumei! [Căci] „păstorul cel bun, sufletul lui își pune pentru oi”.

[Iar] când a vrut Domnul nostru Hristos să se înalțe la cer, El le-a făgăduit Ucenicilor Lui că nu îi va lăsa săraci, ci le va trimite un Mângâietor, pe Duhul Sfânt, Care îi va învăța pe ei toate și îi va povățui întru tot adevărul [In. 14, 26]. Iar această făgăduință a rămas, în mod neîntrerupt, la toți arhiereii ce au păstorit turmele Bisericii, în diverse vremuri, până azi, și [va rămâne] cât va fi lumea. Și această făgăduință, se [sub]înțelege, este și pentru tot poporul creștinesc.

Căci, precum zice Sinesie, așa cum nu vor lipsi niciodată ostașii împăratului, tot la fel nu vor lipsi nici păstorii din Biserica lui Hristos. Pentru ca, [prin ei], să mângâie pe poporul cel ales al lui Dumnezeu, cu cele bune și de folos. Iar dintre acești păstori [ai Bisericii] a fost și fericitul și minunatul Nicolae, [Arhi]episcopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, a cărui cinstită pomenire o prăznuim astăzi. Acesta s-a arătat adevărat următor al Dascălului și Învățătorului său, Hristos. Căci a înmulțit talantul care i s-a încredințat. [Însă l-a înmulțit] nu îndoit, ci întreit. Fiindcă s-a nevoit să săvârșească 3 mari lucruri bune: primul spre cinstea și lauda Stăpânului său, Hristos, al doilea spre întemeierea credinței celei de obște și a societății creștine și al treilea spre folosul turmei sale, care i s-a încredințat.

Iar lucrul bun pe care l-a făcut spre cinstea și lauda Stăpânului Hristos este [format din] credința cea adevărată, din dragostea cea curată, din rugăciunile lui cele neîncetate, din postirile, din vărsările lacrimilor sale, din smerenia sa fără de margini, din privegherile[1] sale, din vorbele sale cele curate către Dumnezeu și din ostenelile cele de multe feluri, care, toate la un loc, arată că a avut o dragoste peste măsură pentru Dumnezeu. Și, pentru aceea, l-a iubit și Dumnezeu pe el și l-a făcut vestit și l-a lăudat în toată lumea.

Iar lucrul bun, cel de obște, e cel pe care l-a făcut înaintea credinciosului și marelui împărat Constantin și înaintea a tot Soborul care s-a adunat la Nicea[2]. Atunci când l-a înfruntat pe Arie, începătorul de eresuri, și l-a lovit cu palma peste obraz, ca pe un mincinos și hulitor împotriva dreptății. Căci astfel i-a pecetluit spurcata și clevetitoarea lui gură cu amuțirea. Iar el a mărturisit pe față, [înaintea tuturor], că Fiul și Cuvântul Tatălui este deoființă și deopotrivă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Iar binele pe care l-a făcut spre folosul turmei sale, și în viață, dar și după moarte, a fost dragostea lui peste măsură, învățăturile sale cele cuvioase, milosteniile sale cele îndestulătoare, tămăduirile cele de multe feluri, blândețile către toți, mântuirile din moarte, din închisori, din mări și alte multe și nenumărate faceri de bine. [Lucruri pe care], sărmana mea limbă nu e în stare să le povestească, așa după cum se cuvine. [De aceea, pe acestea,] le las [să le povestească] cei mai aleși și mai desăvârșiți în știința învățăturii, pentru ca să le confirme și mai pe larg [în comparație cu mine].

Iar eu, plecându-mi capul cu cucernicie, mă rog Împăratului Celui dintru înălțime și Țiitorului a toate, Dumnezeu[ului nostru], ca, pentru rugăciunile cele fierbinți ale acestui Preacuvios Păstor [al Bisericii], să dăruiască Prealuminatului nostru Domn viață pașnică și binecuvântată, cu întreagă sănătate și biruință asupra vrăjmașilor celor văzuți și nevăzuți! Și pentru această puțină osteneală și cheltuială trecătoare pe care a făcut-o întru lauda lui Dumnezeu și în cinstea Sfântului, de a împodobit această sfântă casă [închinată lui], după o viață de mulți ani fericiți, [Dumnezeu] să-i facă odihnă [Domnului nostru] în Împărăția cerului și să-i dăruiască bunătățile cele veșnice și de-a pururea stătătoare!

Iar dumneavoastră, celor ce sunteți de față [acum], [dar] și celor care lipsesc [de aici], tuturor [deopotrivă], [Dumnezeu] să vă dea sănătate, viață curată, mântuire sufletească, spor și ajutor întru toate cele bune și de folos! La fel și tuturor creștinilor, ca dimpreună să slăvim și să lăudăm pururea numele Lui cel sfânt și preasfânt! Amin.


[1] În original: bdeniile.

[2] În anul 325, la Sinodul I Ecumenic.

Did you like this? Share it: