Psalmul 110, cf. LXX

1. Alliluia! Mărturisi-mă-voi Ție, Doamne, cu toată inima mea [ἐν ὅλῃ καρδίᾳ μου], în sfatul Drepților și al adunării [ἐν βουλῇ εὐθείων καὶ συναγωγῇ]!

2. Mari [sunt] lucrurile Domnului, căutate [ἐξεζητημένα] întru toate voile Lui.

3. Mărturisirea și marea-cuviință [sunt] lucrul Lui și dreptatea Lui rămâne întru veacul veacului.

4. Pomenire a făcut de minunile Lui, [căci] milostiv și îndurător [este] Domnul.

5. Hrană a dat celor care se tem de El [și] pomeni-va întru veac făgăduința Lui.

6. Tăria lucrurilor Lui a vestit-o poporului Lui, [ca] să dea lor moștenirea neamurilor.

7. Lucrurile mâinilor Lui [sunt] adevăr și judecată, credincioase [sunt] toate poruncile Lui,

8. întărite întru veacul veacului, făcute în adevăr și dreptate.

9. Răscumpărare a trimis poporului Lui, poruncit-a întru veac făgăduința Lui, [că] sfânt și înfricoșător [este] numele Lui.

10. [Căci] începutul înțelepciunii [este] frica Domnului [și] înțelegere bună [este] la toți cei care o fac pe ea. [Iar] lauda Lui rămâne întru veacul veacului.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 25 la Faptele Apostolilor [79]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a.

***

Căci, spuneți, ce [anume] poate să o strice pe aceasta [, milostenia]? Oare sărăcia? Nu se poate, pentru că este așezată în vistieriile împărățești. Dar oare hoții și tâlharii? Nu, [pentru că] acelea sunt ziduri pe care nimeni nu va putea să le străpungă. Oare căldura? Nu, [căci] această comoară este așezată departe, mai presus de orice daună/ vătămare. Dar oare invidia și ochiul cel rău? Nu, prin niciuna dintre acestea nu poate fi doborâtă!

Dar poate învinuirile [nedrepte] și urzelile celui rău? Nu! Căci păzită ca într-un adăpost este această comoară.

Dar ar fi o rușine dacă aș face să pară ca și cum foloasele care țin de milostenie ar fi numai acestea (lipsa relelor) și nu și (prezența) celor dimpotrivă. Căci, cu adevărat, aproape că este cu desăvârșire păzită de reaua voință. De asemenea, primește multă binecuvântare de la cei care se folosesc de ea.

Căci, pe câtă cruzime și nemilostivire au, pentru dușmani, nu numai cei pe care aceștia i-au vătămat, ci și cei care nu sunt ei înșiși răniți împărtășesc durerea și se alătură în învinuire[a lor], la fel și cei care au făcut mari binefaceri îi au nu numai pe cei care sunt folosiți [prin ele], dar și pe cei care nu sunt ei înșiși vizați, pentru a grăi laude.

Iarăși, (că) este păzită de atacurile voitorilor de rău, ale hoților și ale tâlharilor, ce, este acesta tot binele, sau este acesta, că, pe lângă împuținarea suferinței, de asemenea crește și se mărește în mulțime?

Ce [era] mai de rușine decât Nabuhodonosor, ce [era] mai rău, ce [era] mai nedrept? Omul era necredincios: după semne și minuni fără număr, a refuzat să-și vină în fire și i-a aruncat pe slujitorii lui Dumnezeu în cuptor. Și totuși, după ce a făcut acestea, s-a închinat [lui Dumnezeu].

Ce zice atunci Profetul? De aceea, zice, o, împărate, să fie sfatul meu plăcut ție: răscumpără (λύτρωσαι) păcatele tale prin milostenii și nedreptățile tale prin milostiviri către cei săraci, poate că [astfel] se vor ierta ție fărădelegile tale  (Dan. 4, 27)[1].

Astfel grăind, a spus-o fără să se îndoiască, nu, [ci] cu toată încrederea, dar dorind să-l înfricoșeze pe el foarte mult și să arate neapărata nevoie de a face aceste lucruri. Căci dacă ar fi spus aceasta ca pe un lucru neîndoielnic[2], împăratul ar fi fost mai indolent, după cum se întâmplă și cu noi. Noi atunci îndemnăm cel mai mult pe cineva (pe care dorim să-l convingem), când ni se spune nouă: Sfătuiește-l pe unul ca acesta! și nu se adaugă: Cu certitudine va asculta, ci numai: Poate că va asculta.

Căci lăsându-l în îndoială, frica este mai mare și [ea] îl îndeamnă cel mai mult. Acesta este motivul pentru care Profetul nu i-a spus un lucru sigur.

Ce spuneți? Pentru păcate atât de mari există iertare? Da. Nu există păcat pe care să nu-l poată curăți milosteniile. [Nu există] niciunul, pe care milosteniile să nu-l poată opri. Toate păcatele sunt mai prejos decât aceasta [, mila]: este un leac potrivit pentru orice rană.

Ce e mai rău decât un vameș? Problema (ἱπόθεσις) însăși (a acestei ocupații) este cu totul una care ține de nedreptate. Și totuși Zacheos a spălat toate aceste păcate[3].

Luați aminte cum însuși Hristos arată aceasta, prin grija avută de a avea [Apostolii] o pungă și de a purta milosteniile [de bani] puse în ea. Și Pavlos, de asemenea, zice: Numai ca să ne amintim de săraci (Gal. 2, 10).

Și, peste tot, Scriptura vorbește mult despre acest lucru. Răscumpărarea sufletului bărbatului, zice, [este] însăși bogăția sa (Pild. lui Sal. 13, 8). Și cu motiv. Căci zice Hristos: Dacă dorești a fi desăvârșit, pleacă, vinde avuțiile tale și dă-le săracilor […] și vino, urmează-Mi Mie! (Mt. 19, 21). Aceasta poate fi calea desăvârșirii.

Dar milosteniile pot fi făcute nu numai cu bani. Spre exemplu, cineva poate sta cu bunătate (προστῆναι) lângă altcineva (pentru a-l întări și a-l apăra), sau îi poate întinde o mână de ajutor. Slujba adusă (προστασία) prin fapte a făcut adesea mai mult bine chiar și decât banii.

Să punem deci la lucru toate felurile de milostenii!

Poți să faci milostenii cu bani? Nu fi nepăsător! Poți [să faci milostenii] prin fapte bune? Nu spune: Nu, pentru că nu am bani, aceasta nu reprezintă nimic! Acesta este un lucru foarte mare: privește-l ca și cum ai fi dat aur!

Poți [să faci milostenii] prin îngrijiri cu blândețe (θεραπείας)? Fă și aceasta. Căci, spre exemplu, dacă ai fi doctor, ți-ai dărui talentul [pentru vindecarea altora]: căci și acesta este un lucru mare.

Poți [să faci milostenii] prin sfat/ sfătuire? Această (slujbă) este mai mare decât toate. Această milostenie este mai bună decât toate sau este cu atât mai mult cu cât câștigul este mai mare. Căci, făcând aceasta, înlături nu foametea, ci o moarte încă și mai grozavă [, a sufletului].


[1] În LXX am găsit următoarea variantă: „Pentru păcatele tale și toate nedreptățile tale, în milostenii răscumpără-le, pentru ca să-ți fie dată ție bunătatea și să fii multe zile pe tronul împărăției tale și să nu te nimicească pe tine, [de aceea,] acest cuvânt strict iubește-l”.

În Dan. TH. este: „Pentru aceasta, împărate, sfatul meu să-ți fie plăcut ție și păcatele tale în milostenii să le răscumperi și nedreptățile tale în miluirile săracilor, poate [că] Dumnezeu va fi răbdător fărădelegilor tale”.

[2] Că i se vor ierta păcatele fără îndoială.

[3] Pe care le-a făcut ca vameș.

Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [29 iunie 2016]

Iubiții mei[1],

în Enciclica Sfântului și Marelui Sinod din Creta, recent încheiat cu bine, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, se spune că noi „teologhisim «pescărește» [θεολογοῦντες «ἁλιευτικῶς»]”, adică „apostolic [ἀποστολικῶς]”[2] în Biserică. Și asta cu referire la faptul că Domnul i-a făcut pe pescari Apostolii Săi. Iar prin teologhisirea ei apostolică, Biserica „dă mărturie evanghelică [δίδει τήν εὐαγγελικήν μαρτυρίαν] și împarte în lume darurile lui Dumnezeu [καί διανέμει ἐν τῇ οἰκουμένῃ τά δῶρα τοῦ Θεοῦ]”[3]. Pentru că vorbește teologic conform Evangheliei Apostolilor Lui și dăruie lumii darurile lui Dumnezeu prin întreaga viață sacramentală a Bisericii.

Iar azi, în praznicul Sfinților Apostoli Petros și Pavlos, înțelegem mai mult decât oricând că nu putem vorbi evanghelic despre Domnul, dacă nu știm ce au propovăduit acești doi mari Apostoli ai Domnului. Pentru că ei au vorbit din mărturie directă, adică din vederea oculară a Fiului lui Dumnezeu întrupat, dar și din vederea Lui extatică, în vedenie. Ei l-au văzut cu ochii trupești, dar și cu cei duhovnicești, ai sufletului lor. Însă Petros L-a văzut pe Domnul și trupește și extatic, ca unul care a fost Apostolul Lui de la început, pe când Pavlos, ca unul convertit de Însuși Domnul, L-a cunoscut pe El numai prin vedenie. Dar amândoi au dat mărturii evanghelice și apostolice despre Hristos și despre teologia Bisericii.

Ce teologie evanghelică și apostolică ne propovăduiesc cei doi Apostoli? După cum spuneam zilele trecute[4], Sfântul Apostol Petros ia cuvântul în ziua Cincizecimii, plin fiind de harul Duhului Sfânt, și vorbește despre Iisus Nazoreosul [F. Ap. 2, 22] ca despre Cel răstignit de iudei [F. Ap. 2, 23], dar „pe Care Dumnezeu L-a înviat [ὃν ὁ θεὸς ἀνέστησεν,], dezlegând chinurile morții  [λύσας τὰς ὠδῖνας τοῦ θανάτου]” [F. Ap. 2, 24, BYZ]. După care le spune că Sfântul David, Profetul, a văzut mai înainte învierea lui Hristos și a vorbit despre ea [F. Ap. 2, 31], mărturisind faptul că „nu a fost lăsat sufletul Lui întru Iad, nici trupul Lui [nu] a văzut stricăciunea [οὐ κατελείφθη ἡ ψυχὴ αὐτοῦ εἰς ᾍδου, οὐδὲ ἡ σὰρξ αὐτοῦ εἶδεν διαφθοράν]” [Ibidem].

Însă sufletul Domnului a coborât în Iad, după moartea Sa ca om, atunci când El „a pătimit o dată pentru păcatele [noastre] [ἅπαξ περὶ ἁμαρτιῶν ἔπαθεν]” [I Petr. 3, 18]. Căci, pe Cruce, „omorât [fiind cu] trupul [θανατωθεὶς μὲν σαρκί], dar făcându-Se viu [cu] duhul” [Ibidem], cu sufletul Lui, „întru care și duhurilor celor [aflate] în temniță [ἐν ᾧ καὶ τοῖς ἐν φυλακῇ πνεύμασιν], mergând, a propovăduit [πορευθεὶς ἐκήρυξεν]” [I Petr. 3, 19, BYZ]. Căci sufletul Lui, unit cu dumnezeirea Sa, după cum va spune Sfântul Ioannis Damaschinos, a coborât în Iad și a propovăduit și celor din Iad, care erau acolo ca într-o temniță. Și înviind El a treia zi din morți, cu umanitatea Sa transfigurată, S-a arătat Apostolilor Lui, și a fost văzut și de Petros în ziua învierii Sale din morți [In. 20, 19]. Apoi, fiind martor direct, L-a văzut pe El înălțându-Se la cer [F. Ap. 1, 9]. Despre Care apoi va spune: „Care [acum] este în dreapta lui Dumnezeu [ὅς ἐστιν ἐν δεξιᾷ τοῦ θεοῦ]…[și] se supun Lui Îngerii și Stăpâniile și Puterile [ὑποταγέντων αὐτῷ ἀγγέλων καὶ ἐξουσιῶν καὶ δυνάμεων]” [I Petr. 3, 22], adică toate cele 9 Ierarhii îngerești și întreaga făptură. Pentru că acum El este ca Dumnezeu întrupat pe tronul Dumnezeirii și toată creația I se închină Lui.

Sfântul Petros a subliniat faptul că Domnul nu a făcut niciun păcat [I Petr. 2, 22], că moartea Lui a fost nedreaptă, dar „Care păcatele noastre El le-a purtat în trupul Lui [ὃς τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν αὐτὸς ἀνήνεγκεν ἐν τῷ σώματι αὐτοῦ], pe lemn, ca, murind păcatelor, să viețuim dreptății [ἐπὶ τὸ ξύλον, ἵνα, ταῖς ἁμαρτίαις ἀπογενόμενοι, τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωμεν]” [I Petr. 2, 24]. Pentru că moartea Lui a fost o omorâre a tuturor păcatelor în noi, atâta timp cât El ne dă putere, din umanitatea Lui transfigurată, care a biruit în mod desăvârșit tot păcatul, pentru ca să învingem în noi tot păcatul și toată patima.

Pe Cruce El a învins, și nu a fost învins! El a învins moartea, El a învins păcatul, El i-a învins pe demoni și ne-a răscumpărat pe noi din robia Satanei. Tocmai de aceea, „potrivnicul [ὁ ἀντίδικος]” nostru, „diavolul [διάβολος], răcnind ca un leu [ὡς λέων ὠρυόμενος], umblă căutând pe cine să înghită [περιπατεῖ ζητῶν τίνα καταπίῃ]” [I Petr. 5, 8]. Pentru că el ne vrea înapoi, el ne vrea ai lui, pentru ca să se mândrească cu noi.

Însă și ereticii și păgânii vor același lucru: vor să fim ca ei, pentru ca să se laude cu noi.

Dar Sfântul Petros ne îndeamnă să rămânem creștini și să creștem în har și în cunoașterea Domnului nostru și a Mântuitorului Iisus Hristos [II Petr. 3, 18]. Iar a crește în har înseamnă a crește în sfințenie, în viața duhovnicească, în împlinirea poruncilor Sale, pe când a crește în cunoașterea lui Hristos înseamnă a crește în relația cu El și în cunoașterea Lui teologică și a teologiei Lui.

Pentru că noi Îl cunoaștem pe Hristos tot mai mult pe cât împlinim poruncile Lui și ne lipim de El întru toate. Și atunci experiem puterea Domnului nostru Iisus Hristos și venirea Lui la noi [II Petr. 1, 16], ca unii care ne facem văzători ai măreției [μεγαλειότητος] lui Dumnezeu [Ibidem], adică ai slavei Sale.

Când L-a cunoscut Sfântul Pavlos pe Domnul? În drum despre Damascos/ Damasc, pe când el persecuta Biserica [F. Ap. 9, 1-2]. Căci atunci, „deodată, l-a strălucit împrejur pe el o lumină din  cer [ἐξαίφνης περιήστραψεν αὐτὸν φῶς ἀπὸ τοῦ οὐρανοῦ]” [F. Ap. 9, 3, BYZ]. Iar lumina era slava cea veșnică a lui Hristos și El i S-a arătat în lumina Lui.

Căci Domnul i-a vorbit din slava Sa și i-a spus că El este Iisus, pe care el Îl prigonește [F. Ap. 9, 5]. Și de atunci, el, Savlos [Σαῦλος], a devenit Pavlos [Παῦλος], Apostolul Domnului, pentru că a crezut în El, și, prin Sfântul Ananias, el și-a recăpătat vederea și s-a umplut de Duhul Sfânt [F. Ap. 9, 17].

E interesant faptul că Savlos e numit Pavlos pentru prima oară în F. Ap. 13, 9, cf. BYZ. Iar pe atunci Sfântul Pavlos era în orașul Pafos [Πάφος] [F. Ap. 13, 6] din insula Chipros [Κύπρος]/Cipru [F. Ap. 13, 4]. Și acolo, în Pafos, în fața antipatului/ a proconsulului Serghios Pavlos [τῷ ἀνθυπάτῳ Σεργίῳ Παύλῳ] [F. Ap. 13, 7], el l-a orbit, cu puterea lui Dumnezeu, pe vrăjitorul Elimas [F. Ap. 13, 8-11]. Iar în Antiohia Pisidiei el a predicat în sinagogă [F. Ap. 13, 14] și a spus că Dumnezeu i-a adus lui Israil, dintre urmașii lui David, un Mântuitor [F. Ap. 13, 22-23]. Însă pe acest Mântuitor, „cei care locuiesc în Ierusalim și căpeteniile lor [οἱ κατοικοῦντες ἐν Ἱερουσαλὴμ καὶ οἱ ἄρχοντες αὐτῶν]” [F. Ap. 13, 27], i-au cerut lui Pilatos ca să Îl omoare [F. Ap. 13, 28]. Și L-au omorât, El a fost îngropat, „dar Dumnezeu L-a înviat pe El din morți” [F. Ap. 13, 29-30]. Și El, Cel înviat, S-a arătat în mai multe zile Apostolilor Lui, și Apostolii Lui sunt acum „martorii Lui [μάρτυρες αὐτοῦ]” [F. Ap. 13, 31, BYZ] în toată lumea.

Pentru că Sfântul Pavlos predica pe același Iisus Hristos, răstignit și înviat și înălțat de-a dreapta Tatălui.

Însă Pavlos, Învățătorul neamurilor, nu numai predica Evanghelia, ci, în același timp, slujea și  Tainele Bisericii și le explica rolul lor mântuitor în viața noastră. Și spunea că Botezul este trăirea tainică a morții Lui [Rom. 6, 3], pentru ca să trăim „în noutatea vieții” [Rom. 6, 4]. În continua înnoire duhovnicească. Iar despre Dumnezeiasca Euharistie, Sfântul Pavlos spunea că este „Potirul binecuvântării [τὸ ποτήριον τῆς εὐλογίας]” [I Cor. 10, 16], întru care ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele lui Hristos [Ibidem]. La care, Sfântul Simeon Noul Teolog, Părintele nostru, accentua, că ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Domnului, dar și cu dumnezeirea Lui, pentru că ne umplem de slava Lui.

Iar Sfântul Pavlos cel Mare, frumusețea Bisericii, hirotonea Episcopi, după cum l-a hirotonit și pe Sfântul Timoteos [II Tim. 1, 6], pentru ca aceștia, la rândul lor, să hirotonească Preoți și Diaconi în Bisericile lor.

Căci viața Bisericii este ierarhică și, în același timp, sinodală. Și când spun ierarhică, mă refer la faptul că Biserica, dintru început, în mod ființial, are ierarhie bisericească. Că Ierarhii, Preoții și Diaconii sunt slujitorii Bisericii, cei hirotoniți de Domnul, și ei sunt cei care se îngrijesc de mântuirea poporului lui Dumnezeu. Iar când spun că Biserica e sinodală, spun că Ierarhii Bisericii, împreună cu Dumnezeu, în Sinoade speciale, mărturisesc învățătura de credință a Bisericii, așa după cum s-a petrecut, cu puține zile în urmă, în Creta.

Pentru că Sinodul din Creta, alături de Sinoadele ortodoxe de-a lungul veacurilor, au mărturisit credința cea una a Bisericii, „dată odată Sfinților [τῇ ἅπαξ παραδοθείσῃ τοῖς ἁγίοις]” [Iudas 1, 3]. Iar noi trebuie să aprofundăm această teologie sinodală, alături de celelalte mărturii ale Tradiției Bisericii, pentru a înțelege care e misiunea noastră, a tuturor, în clipa de față.

Căci noi, ca și Apostolii pomeniți azi, suntem chemați la propovăduirea credinței și la dialog și la conviețuire pașnică cu toți oamenii, deși nu suntem din lume [In. 15, 19], iar lumea iubește pe ai săi [Ibidem]. Însă, în ciuda faptul că creștinii, azi, ca și în trecut, sunt persecutați, noi trebuie să ne arătăm oameni maturi duhovnicește, care, fiind adeveriți în iubire, să creștem în El cu toții, în Hristos, Care este capul Bisericii [Efes. 4, 15].

De ce Sfântul Pavlos a apelat la paradigma omului, vorbind despre Biserică ca trup și despre Hristos ca și cap al Bisericii [Efes. 5, 23]? Pentru a ne arăta că unirea noastră cu Hristos e duhovnicească, e intimă, e totală, așa precum e legătura dintre cap și trup.

Noi nu putem fi creștini, dacă ne separăm de Hristos și de Biserica Lui! Iar sângele care curge în noi și aerul pe care îl respirăm în Biserică e slava lui Dumnezeu, cea care umple întreaga Biserică. Căci slava Lui coboară prin toate Tainele și Slujbele Bisericii în cei credincioși, iar noi trăim în Biserică împreună cu Dumnezeu, Cel care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi.

Însă, adesea, potrivit proverbului: „mulți nu văd pădurea din cauza copacilor”, din cauza anumitor copaci…mulți cred că Biserica e doar cea de pe pământ sau decât ierarhia Bisericii. Mulți confundă Biserica doar cu Ierarhii și Preoții Bisericii, când Biserica are pământ, dar are și cer. După cum spune o cântare de la Duminica tuturor Sfinților: „Arătându-vă Sfinților, ca luminători de multe lumini, ați înveselit cerul Bisericii [cu] multe feluri de daruri și cu diverse frumuseți [ἀναφανέντες Ἅγιοι, ὡς φωστῆρες πολύφωτοι, τὸν τῆς Ἐκκλησίας, οὐρανὸν φαιδρύνετε, ποικίλοις χαρίσμασι, καὶ διαφόροις κάλλεσιν]”[5] duhovnicești, personale.

Căci pământul Bisericii suntem noi, credincioșii de acum, din întreaga Biserică. Dar cerul Bisericii e format din Dumnezeu, din toți Îngerii Lui cei sfinți și din Sfinții Lui din toate veacurile și din toate timpurile.

De aceea, trupul Bisericii e și în cer și pe pământ, atâta timp cât Sfinții sunt în cer, iar noi, cei care ne sfințim viața, suntem pe pământ. Dar Biserica are mădulare și în Iad, nu numai pe pământ și în cer, atâta timp cât mulți dintre confrații noștri sunt în Iad, datorită păcătoșeniei vieții lor. Iar noi trebuie să ne rugăm și pentru cei din Iad, ca și pentru noi, pentru ca toți să moștenim, prin marea milă a lui Dumnezeu, Împărăția Lui.

Căci știm, din Tradiția Bisericii, că Dumnezeu S-a milostivit de mulți oameni care erau în Iad, pentru rugăciunile Sfinților Săi. Iar noi, când facem parastas de obște, ne rugăm pentru mântuirea întregii Biserici și a întregii lumi, pentru că toți suntem în mâna Lui și toți avem nevoie de iertarea Lui.

Așadar, iubiții mei, noi toți din Biserică  suntem Biserica…dar, în același timp, Biserica își care capul în cer, pe Dumnezeul treimic, iar Biserica e și în cer, prin mulții Sfinți ai Împărăției lui Dumnezeu! Iar noi ne rugăm ca pe pământ să fie ca în cer, pentru că vrem transfigurarea întregii lumi, prin venirea Domnului, pentru ca toți să locuim într-o lume nouă, transfigurată.

De aceea, dacă vrem să trăim ca în cer, atunci să ne sfințim viața în mod continuu! Așa după cum ne învață Sfântul Pavlos: uitând cele din urma noastră, cele pe care le-am făcut, și întinzându-ne la cele dinainte [Filip. 3, 13, BYZ]. Pentru că, dacă ne lăudăm cu trecutul nostru de oameni credincioși, iar prezentul e jalnic, acest lucru nu ne este de niciun folos. Ci noi trebuie să trăim în prezent și acum, în clipa de față, să fim cu Dumnezeul nostru treimic. Pentru că El este „Dumnezeul păcii” [Filip. 4, 9] și Mântuitorul sufletelor noastre, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și în vecii vecilor.

La mulți ani tuturor acelora care își serbează azi ziua patronimică și Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să ne bucurăm întotdeauna de ajutorul Sfinților Lui Apostoli! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 27 iunie 2016, zi de luni, începutul Postului Sfinților Apostoli Petros și Pavlos, 30 de grade la ora 12.00.

[2] Cf. https://www.holycouncil.org/official-documents/-/asset_publisher/VA0WE2pZ4Y0I/content/encyclical-holy-council?_101_INSTANCE_VA0WE2pZ4Y0I_languageId=el_GR.

[3] Ibidem.

[4] Aici, în predica de la Cincizecime: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/16/predica-la-duminica-cincizecimii-2016/.

[5] Penticostar, ed. gr. online, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p56.html.

Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta [iunie 2016]

Către poporul ortodox și toți oamenii de bună voință,

Lăudăm și slăvim pe Dumnezeul „milelor și a toată mângâierea” pentru că ne-a învrednicit să petrecem săptămâna Cincizecimii (18-26 iunie 2016) în Creta, aici unde Apostolul Pavel și ucenicul său Tit au propovăduit Evanghelia în primii ani de viață ai Bisericii. Mulțumim Dumnezeului slăvit în Treime că a binevoit să ducem la bun sfârșit în deplin acord lucrările Sfântului și Marelui Sinod al Ortodoxiei, pe care l-a convocat Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu voința comună a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale.

Urmând cu fidelitate exemplul Sfinților Apostoli și al Părinților de Dumnezeu insuflați, am aprofundat din nou Evanghelia libertății, „fiindcă Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1). La baza căutărilor noastre teologice a stat certitudinea că Biserica nu viețuiește pentru sine. Ea transmite mărturia Evangheliei Harului și Adevărului și oferă întregii lumi darurile lui Dumnezeu: iubirea, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Crucii și a Învierii și așteptarea veșniciei.

1. Prioritatea majoră a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe. Bazată pe Dumnezeiasca Euharistie și succesiunea apostolică a episcopilor, această unitate trebuie întărită ca să aducă roadă nouă. Biserica cea una, sfântă, catolică și apostolică este comuniune divino-umană, pregustare și experiență a celor viitoare în Sfânta Euharistie. Asemenea unei continue Cincizecimi, ea este un glas profetic necontenit, prezența și mărturia Împărăției Dumnezeului iubirii.

Fidelă Tradiției Apostolice unanime și experienței sacramentale, Biserica Ortodoxă constituie continuarea autentică a Bisericii celei una, sfântă, catolică și apostolică, după cum mărturisim în Simbolul de Credință (Crez) și după cum este confirmată de învățătura Părinților Bisericii. Biserica noastră trăiește taina dumnezeieștii iconomii în viața sacramentală, centrată pe Sfânta Euharistie.

Biserica Ortodoxă exprimă unitatea și catolicitatea ei în cadrul Sinodului. Sinodalitatea îi pătrunde organizarea (structura), modul ei de luare a deciziilor și îi determină drumul. Bisericile Ortodoxe Autocefale nu reprezintă o confederație de Biserici, ci Biserica cea una, sfântă, catolică și apostolică. Fiecare Biserică locală, aducând Sfânta Euharistie, reprezintă prezența și manifestarea Bisericii celei una, sfântă, catolică și apostolică la nivel local. În privința Diasporei Ortodoxe din diferite țări din lume, a fost hotărâtă continuarea funcționării Adunărilor Episcopale, până la aplicarea rigorii canonice (acriviei). Aceste Adunări se compun din episcopii canonici, desemnați de fiecare Biserică Autocefală, care continuă să fie supuși respectivei Biserici. Funcționarea consecventă a Adunărilor Episcopale asigură respectarea principiului ortodox al sinodalității.

În timpul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod a fost accentuată importanța Sinaxelor Întâistătătorilor care au avut loc și a fost făcută propunerea ca Sfântul și Marele Sinod să devină o instituție care să se repete.

2. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru întreaga lume, trebuie să continuăm liturghia de după Sfânta Liturghie și să dăm mărturia credinței celor de aproape și celor de departe, în conformitate cu porunca clară a Domnului, înainte de Înălțarea Sa: „și veți fi mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile moderne secularizate și evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos reprezintă datoria neîntreruptă a Bisericii.

3. Ca răspuns la datoria de a mărturisi Adevărul și credința ei apostolică, Biserica oferă o mare importanță dialogului, în principal cu creștinii eterodocși. În acest mod, și ansamblul lumii creștine poate cunoaște mai exact autenticitatea Tradiției Ortodoxe, valoarea învățăturii patristice, experiența liturgică și credința ortodocșilor. Dialogurile întreprinse de Biserica Ortodoxă nu implică niciodată compromisul în materie de credință.

4. Explozia fundamentalismului care se observă în sânul diferitelor religii reprezintă expresia unei religiozități morbide. Dialogul interreligios dus cu trezvie contribuie semnificativ la promovarea încrederii reciproce, a păcii și a reconcilierii. Uleiul experienței religioase trebuie să fie folosit pentru a unge rănile și nu pentru a reaprinde focul conflictelor militare.

Biserica Ortodoxă condamnă fără echivoc extinderea violenței militare, persecuțiile, expulzarea și uciderea membrilor comunităților religioase, forțarea schimbării credinței religioase, comerțul cu refugiați, răpirile, tortura și execuțiile îngrozitoare. Ea denunță distrugerea bisericilor, simbolurilor religioase și monumentelor culturale.

În special, își exprimă grija profundă pentru situația creștinilor și a tuturor minorităților persecutate în Orientul Mijlociu și în alte părți ale lumii. Biserica Ortodoxă face apel la comunitatea mondială pentru protejarea ortodocșilor indigeni, a celorlalți creștini și a tuturor populațiilor din zonă care au dreptul inalienabil de a rămâne în patria lor în calitate de cetățeni cu drepturi egale.

Sinodul nostru apelează la toți cei implicați să facă eforturi sistematice, fără întârziere, pentru a încheia conflictele militare din Orientul Mijlociu și de oriunde persistă ostilitățile armate și pentru repatrierea celor expulzați.

Adresăm apelul nostru în special către cei în poziții de putere pentru ca pacea și dreptatea să prevaleze în țările de origine ale refugiaților. Îndemnăm autoritățile civile, cetățenii și creștinii ortodocși din țările în care au găsit refugiu cei persecutați să continue să le ofere sprijin în măsura posibilităților lor sau chiar dincolo de acestea.

5. Secularizarea contemporană urmărește autonomizarea omului de Hristos și de influența duhovnicească a Bisericii, pe care o identifică arbitrar cu conservatorismul. Civilizația occidentală poartă, însă, pecetea de neșters a contribuției diacronice a creștinismului. În plus, Biserica subliniază semnificația mântuitoare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, și a Trupului Său, ca fiind locul și modul de viețuire în libertate.

6. Cu privire la abordarea contemporană a căsătoriei, Biserica Ortodoxă consideră relația indisolubilă de dragoste dintre bărbat și femeie „o taină mare… în Hristos și în Biserică”. În mod similar, numește familia, care rezultă din căsătorie și constituie singura garanție pentru creșterea copiilor, „biserică mică”.

Întotdeauna, Biserica a subliniat valoarea cumpătării. Asceza creștină, însă, diferă fundamental de orice ascetism dualist care îl desparte pe om de viață și de semeni. Spre deosebire de aceasta, asceza creștină îl leagă pe om de viața sacramentală a Bisericii. Cumpătarea nu se referă numai la viața monahală. Etosul ascetic este caracteristic vieții bisericești în toate manifestările ei.

Sfântul și Marele Sinod, pe lângă temele specifice asupra cărora a luat decizii, menționează pe scurt și următoarele probleme contemporane importante:

7. În privința relațiilor credinței creștine cu științele naturale, Biserica Ortodoxă evită plasarea investigațiilor științifice sub tutelaj și nu adoptă o poziție cu privire la fiecare problemă științifică. Ea îi mulțumește lui Dumnezeu care dăruiește oamenilor de știință darul de a descoperi dimensiuni necunoscute ale creației divine. Dezvoltarea modernă a științelor naturale și a tehnologiei aduce schimbări radicale în viața noastră. Aduce beneficii importante precum facilitarea vieții cotidiene, tratarea unor afecțiuni grave, o comunicare mai facilă, explorarea spațiului etc.

Cu toate acestea, are și multe consecințe negative precum manipularea libertății, pierderea graduală a tradițiilor prețioase, distrugerea mediului natural, negarea valorilor morale. Cunoașterea științifică, oricât de repede ar avansa, nu motivează voința omului, nici nu oferă răspuns la problemele importante de ordin moral și existențial sau la căutarea sensului vieții și al lumii.

Aceste aspecte necesită o abordare duhovnicească, pe care Biserica Ortodoxă încearcă să o ofere prin bioetică, știință fundamentată pe morala creștină și învățătura patristică. Pe lângă respectul ei pentru libertatea cercetărilor științifice, Biserica Ortodoxă evidențiază pericolele care se ascund în spatele unor reușite științifice și subliniază demnitatea umană și destinul divin al omului.

8. Este limpede că situația de criză ecologică de astăzi se datorează unor cauze spirituale și morale. Rădăcinile sale sunt legate de lăcomie, avariție și egoism, care conduc la utilizarea necugetată a resurselor naturale, umplerea atmosferei cu substanțe poluante dăunătoare și schimbările climatice.

Răspunsul creștin la problema aceasta necesită pocăință pentru abuz, cumpătare și gândire ascetică, ceea ce reprezintă un antidot pentru supraconsum și, în același timp, cultivarea conștiinței că omul este „iconom” (administrator) al creației și nu un posesor al ei. Biserica nu încetează să sublinieze că și generațiile viitoare au dreptul la resursele naturale oferite nouă de Creator. De aceea, Biserica Ortodoxă participă activ în diferite inițiative ecologice internaționale și a stabilit data de 1 Septembrie ca zi de rugăciune pentru protecția mediului natural.

9. Ca răspuns la standardizarea egalizantă și impersonală promovată în diferite feluri, Ortodoxia propune respectul pentru caracteristicile personale ale oamenilor și popoarelor. Se opune autonomizării economiei din cauza nevoilor umane de bază și transformării acesteia într-un scop în sine. Progresul umanității nu este legat doar de creșterea standardelor de viață sau de dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor spirituale.

10. Biserica Ortodoxă nu se implică în politică. Vocea ei rămâne distinctă dar și profetică, fiind o intervenție benefică pentru om. Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele și convulsiile sociale și politice, urmărind protejarea cetățeanului de puterea arbitrară a statului. Biserica adaugă la acestea și obligațiile și responsabilitățile cetățenilor, precum și nevoia unei auto-critici constante atât din partea politicienilor, cât și a cetățenilor, în vederea îmbunătățirii substanțiale a societății.

În principal, Biserica subliniază că idealul ortodox privind omul depășește orizontul drepturilor omului stabilite și că dragostea „este mai mare decât toate”, după cum ne-a descoperit Hristos și au experimentat toți cei care L-au urmat. Insistă, de asemenea, că un drept fundamental al omului este protejarea libertății religioase, adică a libertății de conștiință, de credință, de cult (religie) și a tuturor expresiilor individuale și colective ale acesteia, incluzând și dreptul fiecărui credincios și fiecărei comunități religioase de a-și manifesta credința liber de orice intervenție a statului, precum și dreptul la educație religioasă publică.

11. Biserica Ortodoxă se adresează tinerilor, care caută deplinătatea vieții în libertate, dreptate, creativitate, dar și iubire. Ea îi cheamă să se alăture în mod conștiincios Bisericii Celui care este Adevărul și Viața. Să vină oferind trupului eclezial vitalitatea lor, neliniștile, problematicile și așteptările lor. Tinerii nu reprezintă doar viitorul Bisericii, ci și prezentul dinamic și creativ la nivel local și mondial.

12. Sfântul și Marele Sinod a deschis orizonturile noastre către lumea contemporană diversă. Ne-a subliniat responsabilitatea în spațiu și timp, având întotdeauna perspectiva veșniciei. Biserica Ortodoxă, păstrându-și intact caracterul sacramental și soteriologic (mântuitor), este sensibilă la durerea, necazurile și strigătul pentru dreptate și pace al popoarelor. Ea „binevestește din zi în zi mântuirea Lui. Vestește între neamuri slava Lui, între toate popoarele minunile Lui” (Psalmul 95, 2-3).

Să ne rugăm ca „Dumnezeul a tot harul, Care ne-a chemat la slava Sa cea veșnică, întru Hristos Iisus, El Însuși, după ce vom suferi puțină vreme, ne va duce la desăvârșire, ne va întări, ne va împuternici, ne va face neclintiți. A lui fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin!” (1 Petru 5, 10‑11).

Tradus în limba română, din limba engleză, de către Basilica.

Întregul articol dedicat Sfântului și Marelui Sinod din Creta este aici.

Psalmul 104, cf. LXX

1. Alliluia [αλληλουια]! Mărturisiți-vă Domnului și chemați numele Lui! Vestiți în[tru] neamuri lucrurile Lui!

2. Cântați-I Lui și cântați-I laudă Lui! Spuneți toate minunile Lui!

3. Lăudați-vă în[tru] numele cel sfânt al Lui! Să se veselească inima [celor care Îl] caută [ζητούντων] pe Domnul!

4. Căutați pe Domnul și vă întăriți! Căutați fața Lui totdeauna!

5. Aduceți-vă aminte de minunile Lui, pe care [El] le-a făcut, de minunile Lui și de judecățile gurii Lui,

6. [voi,] sămânța lui Avraam, robii Lui, [voi,] fiii lui Iacov, aleșii Lui!

7. [Căci] Acesta [este] Domnul Dumnezeul nostru [și] în tot pământul [sunt] judecățile Lui.

8. Adusu-și-a aminte întru veac de făgăduința Lui, de cuvântul pe care l-a poruncit în[tr-o] mie de neamuri,

9. pe care l-a dat lui Avraam și de jurământul Lui [făcut] lui Isaac.

10. Și a pus-o pe ea[1] lui Iacov întru poruncă și lui Israil [întru] făgăduință veșnică [διαθήκην αἰώνιον],

11. zicând: „Ție îți voi da pământul Hanaan [τὴν γῆν Χανααν], partea de pământ [σχοίνισμα] a moștenirii voastre!”.

12. [Și le-a făgăduit aceasta atunci] când [nu moșteneau Hanaanul], fiind ei puțini la număr și străini în acesta [ἐν τῷ εἶναι αὐτοὺς ἀριθμῷ βραχεῖς ὀλιγοστοὺς καὶ παροίκους ἐν αὐτῇ].

13. Și [ei][2] au trecut din neam întru neam [și] din împărăție întru alt popor[3],

14. [și Domnul] nu a lăsat om [ca] să le facă lor nedreptate și a mustrat împărați pentru ei, [zicând:]

15. „Nu vă atingeți de unșii Mei [μὴ ἅπτεσθε τῶν χριστῶν μου] și să nu faceți rău în[tre] Profeții Mei [καὶ ἐν τοῖς προφήταις μου μὴ πονηρεύεσθε]!”.

16. Și [El] a chemat foamete pe pământ [și] toată întărirea pâinii a zdrobit-o [πᾶν στήριγμα ἄρτου συνέτριψεν].

17. Trimis-a înaintea lor om, [căci] întru rob a fost vândut Iosif.

18. Smerit-au în cătușe [ἐν πέδαις] picioarele lui, [căci prin] fier a trecut sufletul lui [σίδηρον διῆλθεν ἡ ψυχὴ αὐτοῦ],

19. până să vină cuvântul Lui, cuvântul Domnului [care] l-a aprins [ἐπύρωσεν] pe el.

20. [Căci] a trimis împăratul și l-a dezlegat pe el, [l-a trimis] pe conducătorul poporului și l-a iertat pe el.

21. [Și] l-a pus pe el domn al casei lui și stăpânitor [peste] toată agoniseala lui,

22. [ca] să-i învețe pe căpeteniile lui ca pe sine și pe bătrânii lui să-i înțelepțească.

23. Și a intrat Israil întru Egiptos/ Egipt și Iacov a locuit ca străin în pământul lui Ham [Χαμ].

24. Și [Domnul] l-a sporit pe poporul Lui foarte și l-a întărit pe el mai mult [decât] pe vrăjmașii lui.

25. [Iar ei] au întors inima lor [ca] să urască pe poporul Lui, [pentru] a înșela în[tre] robii Lui.

26. [Domnul] trimis-a pe Moisis, robul Lui, [și] pe Aaron, pe care l-a ales pe el

27. [și] a pus în ei cuvintele semnelor Lui [ἔθετο ἐν αὐτοῖς τοὺς λόγους τῶν σημείων αὐτοῦ] și minunile [Lui] în pământul lui Ham.

28. [Domnul] trimis-a întuneric și a întunecat [pământul], căci [ei] au amărât cuvintele Lui;

29. a întors apele lor întru sânge și a omorât peștii lor;

30. a scos pământul lor broaște în cămările împăraților lor;

31. zis-a și a venit muscă-câinească [κυνόμυια] și mușițe [καὶ σκνῖπες][4] în toate hotarele lor;

32. pus-a în ploile lor grindină [și] foc arzând în pământul lor;

33. și a lovit viile lor și smochinii lor și a zdrobit tot pomul hotarului lor;

34. zis-a și a venit lăcustă și omidă căruia [cărora] nu era număr

35. și a mâncat toată iarba în pământul lor și a mâncat rodul pământului lor;

36. și a lovit tot întâiul-născut în pământul lor, pârga a toată osteneala lor;

37. și i-a scos pe ei cu argint și [cu] aur și nu era [nimeni] bolind în semințiile lor.

38. Veselitu-s-a Egiptul la ieșirea lor, că a căzut frica lor peste ei [ὅτι ἐπέπεσεν ὁ φόβος αὐτῶν ἐπ᾽ αὐτούς][5].

39. [Iar Domnul] a întins nor întru umbra lor și foc, [ca] să le lumineze lor noaptea;

40. cerut-au și a[u] venit cârstei și [cu] pâinea cerului i-a săturat pe ei;

41. rupt-a stânca și au curs ape, [care] au mers [ca] râuri în pământuri fără de apă.

42. Că[ci Domnul] Și-a adus aminte de cuvântul cel sfânt al Lui, cel către Avraam, robul Lui,

43. și a scos pe poporul Lui în bucurie și pe cei aleși ai Lui în veselie,

44. și le-a dat lor țările neamurilor și au moștenit ostenelile popoarelor,

45. ca să păzească dreptățile Lui și legea Lui să o cerceteze.


[1] Făgăduința Lui.

[2] Poporul lui Israil.

[3] Au peregrinat în multe locuri, fără ca să aibă un pământ al lor.

[4] Am ales mușițe, ca în Biblia de la 1688, pentru că σκνῖπες înseamnă insecte mici. Iar alegerea ediției din 1688 mi se pare cea mai potrivită.

[5] A căzut peste egipteni frica de israiliți.

Reîntoarcere la Nichita [35]

Spuneam, undeva mai sus, că, în acest volum, apare sentimentul îmbătrânirii și presimțirea morții. Alături de poemul cu titlul Testament, sunt și alte versuri care vorbesc deschis despre aceste lucruri: „Mă asemui cu un copac./ El are foarte multe brațe,/ și eu, foarte multe brațe:/ două vizibile, o mie invizibile.//

Când suflă vântul brațele lui foșnesc;/ mă gândesc că atunci când îmi mișc brațele/ probabil că și ele sunt împinse de un vânt/ ciudat.//

Mă asemui cu un copac;/ fiecare cuvânt al meu este o frunză./ Această comparație mă satisface/ și este semn că am îmbătrânit.//

Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic /…/ Acum am îmbătrânit,/ îmi place să mă compar cu un copac./Cred că mișc brațele și picioarele/ de bătaia unui vânt straniu,/ și sunt fericit/ de această comparație.//

În curând n-am să mă mai compar cu nimic,/ n-am să mai mișc din brațe, din picioare,/ iar cuvintele mele/ nu vor mai semăna cu niște frunze.//

Atunci, voi fi îngăduit/ de prieteni, de dușmani și voi schimba planeta”… (Mă asemui cu un copac).

Poetul avea 33 de ani când a publicat acest poem, în revistă[1] (în același an în care apar și cele 11 elegii). Se pare că îmbătrânirea, la marii poeți, se instalează cu mult mai repede decât la oamenii obișnuiți, adică sentimentul că au experimentat deja prea mult zădărnicia și amarul acestei lumi.

Nichita Stănescu ne ia însă prin surprindere,  pentru că el ne obișnuise mult mai mult cu ipostaze ale sale solare, cu o nădejde și o încredere în viață, în semeni și în viitor care păreau de nezdruncinat. Acum vedem că el, de fapt, își ascunsese bine durerile și dezamăgirile, că vrusese să fie o locomotivă de vise (dar nu deșarte) într-o țară zdruncinată de deziluzii.

Dorise să fie un exemplu de încredere și speranță pentru oameni. Pentru aceasta și-a îngropat propriile lui suferințe și nu le-a lăsat să transpară în poezie[2].

Motivul pentru care începe să o facă acum este, probabil, pentru că a înțeles că, atingând vârsta maturității poetice/ artistice, trebuie să trimită un mesaj de solidaritate cu oamenii, cu durerile lor: „Cad în noțiunea de genunchi/ și mă rog de voi:/ nu mă lăsați singur și pradă/ gurii care în loc de dinți/ are statui” (Căderea oamenilor pe pământ).

De fapt, cred că rugămintea lui era aceasta: nu mă lăsați să vă las singuri!

Nu a vrut să rămână fericit în sfere abstracte, chiar și numai la modul poetic, în timp ce lumea, în jurul lui, gemea sub dezamăgiri și suferințe. În el nu locuia un asemenea egoism. A crezut că poate deschide și oferi tuturor și fiecăruia în parte o cale spre sine, prin care fiecare să se regăsească și să poată trăi învingând contingentul, istoria.

Nichita Stănescu ar fi putut scrie opere poetice pline de idei mari, caracterizate de perfecțiune stilistică și prozodică – care ar fi lăsat cu mult în urmă sonetele închipuite ale lui Vasile Voiculescu sau baladele lui Doinaș, spre exemplu, și care ar fi putut sta în rând cu Oda și Glossa ale lui Eminescu –, în fața cărora n-ar mai fi avut nimeni nimic de comentat, în afară de faptul de a-l așeza pe soclul cel mai înalt al poeziei.

Dar tocmai de gura „care în loc de dinți/ are statui” se ferea poetul, întrucât a avut întotdeauna deplina convingere că poezia nu rezidă în formă și stil și că poet mare nu e neapărat cel care excelează din punct de vedere estetic.

Schimbarea de atitudine care începe a se produce acum în opera lui Nichita, prin aceea că îngăduie să transpară în versuri temerile și/sau decepțiile, nu înseamnă, câtuși de puțin, că poetul a renunțat la estetică, dar nici că altădată ar fi exaltat perfecțiunea stilistică în detrimentul conținutului sau al mesajului[3].

Însă poetul nu își va pune niciodată pe tavă poetică bibliografia, nu își va narativiza propriile sale motive de nemulțumire. Le va interioriza, ca și până acum, va suferi tainic și neștiut de nimeni, în vreme ce în afară, în fața oamenilor, vor transpare doar semne slabe ale tumultului său interior.

Poate de aceea, volumele de după 11 elegii au luat prin surprindere critica literară, care va sfârși, până la urmă, prin a-și exprima dezaprobarea. L-ar fi vrut, la nesfârșit, pe tânărul solar, pe zeul poeziei care să le dea motive să facă abstracție de realitate. Însă nu acesta fusese vreodată scopul lui Nichita.

În cazul lui, ca și al tuturor marilor genii poetice, esteticul fascinant nu este deloc urmarea stăpânirii perfecte a unor tehnici poetice (aceasta se produce de la sine, după o vreme), ci expresia firească a unei vieți bogate spiritualicește, a unei lumi interioare explozive:

„Bucuria, fericirea de a trăi iubind desființează tristețea de a trăi omorând. Bărbatul care ține sabia în mână e slab și nelegiuit. Aidoma burții femeii gravide, burta creierului gravid de idei e fericirea bărbatului. E slab și netrebnic cel care a ajuns să trăiască și să fie bărbat și are ură în sine, decapitare în sine și concurență. Creierul gravid de idei din capul bărbatului dă aripi invizibile; ele sunt însuși zborul. […] Sabia e roșie de sânge, ideea strălucește de înțelesuri”[4].

Dacă marea poezie ar fi urmarea dexterității prozodice sau a rafinamentului stilistic care se poate dobândi, mulți versificatori mediocri ar fi mari poeți ai lumii.

Problema este că, dacă cea mai mare parte a operei lui Nichita s-ar fi întemeiat numai pe „exercițiul artei perfectei manevrări a cuvintelor”, așa cum consideră Sorin Dumitrescu[5], din acest exercițiu și dintr-un astfel de poet nu s-ar fi putut naște niciodată – și mai ales „subit” – un geniu poetic care să fie și om duhovnicesc, pe deasupra!

Niciodată în istorie un manevrator de cuvinte – mai ales dacă s-a manifestat astfel în cea mai mare parte a activității sale de creație – n-a ajuns geniu!

Și invers, chiar dacă unora li s-a părut că prima parte a creației nichitiene, culminând cu 11 elegii, beneficiază de un plus important de estetică, în comparație cu următoarele, sau altfel spus, că poetul și-ar fi pierdut treptat talentul, e semn că au admirat doar „abstracțiunile filosofice” și „ermetismul” fără să le pătrundă substanța. Adevărul este că Nichita nu a avut nicicând în vedere exclusiv estetica poeziei, nici în prima parte a creației sale și nici în următoarele etape.

Și pentru că tot am ajuns în acest punct teoretic, aș vrea să adaug următoarea observație: lui Nichita i s-au tot contestat și i se contestă părți din operă (ba începutul, ba mijlocul, ba sfârșitul – ori în alte proporții), ceea ce este un semn clar, în ce ne privește, că e un poet foarte dificil, care n-a putut fi urmărit și asimilat cu consecvență de critici și care i-a derutat enorm pe mulți pentru că a schimbat adesea registrele stilistice, mișcându-se cu nespus de multă agilitate printre convenții literare și categorii poetice foarte diferite.

Însă, adesea, nu s-a căutat a fi înțeles poetul din lăuntrul tuturor măștilor de cuvinte, râzânde și/sau plângânde…


[1] Cf. Nichita Stănescu, Opera magna, vol. II (1966-1970), ediție integrală, cronologică, realizată de Alexandru Condeescu, studiul introductiv și reperele biografice aparțin îngrijitorului ediției, Ed. Semne/ Muzeul Literaturii Române, București, 2004, p. 11.

[2] Alexandru Condeescu a exprimat însă o altă opinie, considerând că, în primele două volume, Sensul iubirii și O viziune a sentimentelor, nu l-am întâlni pe adevăratul Nichita, care și-ar fi asumat „masca adolescenței fericite” și ar fi jucat „rolul adolescentului ca erou liric al purității angelice” doar „pentru a putea primi bunul de tipar”, „poeziile acestor volume” fiind „scrise evident modificat având în față modelul Labiș, acceptat de cenzură”, cf. Nichita Stănescu, Opera magna, vol. I, op. cit., p. XXXVII.

Nu sunt de acord cu această poziție critică. Nichita nu și-a construit „un artefax fără cusur fabricat” (ibidem) pentru a putea debuta în volum, pentru ca cenzura să-i dea voie să fie publicat. Da, pot să fiu de acord cu faptul că și-a asumat o anumită mască angelică, dar nu a făcut acest lucru ca să semene cu „modelul Labiș” și să treacă de cenzură.

Opțiunea pentru angelitate ține de credințele lui intime, poetice. În ciuda unor pastișe stilistice, pe alocuri, personalitatea lui Nichita Stănescu este atât de puternică, chiar în aceste prime două volume, încât orice încercare de a vorbi de un model, chiar și la nivel general de „timbru liric al purității primordiale”…etc. (idem, p. XXXVIII) este o idee greșită.

Dacă Nichita și-a construit măști (și a făcut-o toată viața, nu numai la început), este pentru că a crezut sincer în utilitatea lor pentru binele general, nu pentru a depăși un impas editorial, peste care, de altfel, existau nenumărate alte moduri (inclusiv poetice) de a trece.

Aceste volume reprezintă o etapă care trebuie înțeleasă în cadrul evoluției sale poetice personale și nu în raport cu împrejurările politice. Nichita tatona, încă, terenul poeziei și își căuta glasul și mesajul cele mai potrivite pentru a se adresa lumii, pentru că se simțea responsabil pentru conținutul poemelor sale.

A ales atunci să fie un înger de candoare într-o lume demonizată de răutate pentru că a considerat că îi poate vindeca și pe alții, prin contaminare. Și-a dat seama în curând că nu e atât de simplu…însă aceasta a rămas o trăsătură adâncă a ființei lui, care l-a caracterizat toată viața.

De altfel, însăși caracterizările pe care Alexandru Condeescu le va face, în continuare, acestor două volume, scot în evidență originalitatea liricii lui Nichita și distanța categorică față de poezia lui Labiș.

[3] Nu suntem de acord, prin urmare, cu afirmațiile exclusiviste ale lui Sorin Dumitrescu: „Întreaga perioadă a poeziei glorioase a lui Nichita, inclusiv faimosul calup al elegiilor, este produsă de un mental poetic extrem de perspicace și de amplu profesionalizat”, înseși Elegiile fiind caracterizate drept „gnosticism filosofard”, cf. Tablou cu orbi, Ed. Fundația Anastasia, București, 2013, p. 58, 63.

Poetul a devenit, însă, chiar cu mult mai „amplu profesionalizat” după etapa reclamată, dar nu a apelat niciodată la profesionalizare, nici înainte și nici după, pentru glorie. Iar cel care poate fi, cu mult mai multă îndreptățire, acuzat de logoree filosofardă, e tocmai Sorin Dumitrescu, care consideră, probabil, că limbajul ritos și țâfnos poate ține locul unei demonstrații oneste și acurate.

Pe de altă parte, deși nu-l pomenește niciodată, Sorin Dumitrescu și-a însușit unele din perspectivele critice ale lui Alexandru Condeescu, mai ales opinia acestuia că, începând cu Epica magna, poetul ar fi încercat să impună o nouă formulă lirică, bazată pe maieutică, de o mare densitate semantică, ca alternativă la etapa neomodernistă anterioară (a se vedea Nichita Stănescu, Opera magna, vol. I, op. cit., p. XLIV-XLVI, XLIX, LX-LXIII; Nichita Stănescu, Opera magna, vol. IV (1977-1981), ediție integrală, cronologică, realizată de Alexandru Condeescu, studiul introductiv și reperele biografice aparțin îngrijitorului ediției, Ed. Semne/ Muzeul Literaturii Române, București, 2005, p. VIII-IX și Idem, vol. V (1982-1983), București, 2006, p. V, IX).

Plecând, așadar, în cartea sa, de la afirmația existenței a două poetici diferite în opera lui Nichita, Sorin Dumitrescu „a uitat” să specifice că altcineva le-a identificat astfel, înaintea lui.

Optica exegetică a lui Alexandru Condeescu – despre care vom mai vorbi, la timpul potrivit – față de ultima perioadă de creație a poetului și, în mod deosebit, față de ultimele trei volume, este originală în peisajul nostru critic. Tocmai de aceea, este de mirare că Sorin Dumitrescu „deduce” (fără să ne explice cum) tocmai aceste două poetici distincte și se poziționează identic față de ultima perioadă de creație nichitiană (ca față de o nouă formulă lirică, bazată pe maieutică, de o mare densitate semantică etc., după cum am arătat mai sus).

Diferența între cei doi constă în motivația pe care el o găsește acestei noi poetici nichitiene, și anume „pnevmatizarea”, în mod „subit”, a poetului: „poetica metalingvistică produsă de noile standarde pnevmatice” (Tablou cu orbi, p. 89). Dar mai ales în faptul că, apărându-l pe Nichita de cei care i-au contestat poezia din ultima perioadă de creație, Alexandru Condeescu nu minimalizează, prin aceasta, etapele anterioare.

Despre mistificările și inconsecvențele discursive ale lui Sorin Dumitrescu am mai scris aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/18/o-tradare-a-lui-nichita/.

[4] Antimetafizica, op. cit., p. 331.

[5] Cf. Tablou cu orbi, op. cit., p. 54.