Iubiții mei[1],

potrivit Vieții sale românești, Sfântul Profet Isaias [Ἡσαΐας][2] „a scos un izvor de apă de sub muntele Sionului. Și s-a numit izvorul acela Siloam[3], adică trimis; căci de la Dumnezeu s-a trimis poporului cel însetat acel izvor”[4]. Dar „izvorul acela era minunat, pentru că izvora apă numai iudeilor; iar celor de altă seminție se făcea uscat”[5]. Pentru că era un izvor pentru cei credincioși, pentru cei care credeau în Profeții lui Dumnezeu.

Și la Siloam [Σιλωάμ] l-a trimis și Domnul pe orbul din Evanghelia de azi [In. 9, 1-38], pentru ca să se spele pe ochi și să vadă [In. 9, 7]. Pentru că toți avem nevoie să ne spălăm în apa adevărului lui Dumnezeu, pe care ne-a trimis-o și ne-o trimite prin cei ai Lui, pentru ca să-L vedem pe Dumnezeu. Căci Sfinții sunt trimișii Lui în lume, pentru ca să ne fie povățuitori ai vieții noastre creștine și, prin viață sfântă, să ne ducă la vederea Lui și la comuniunea veșnică cu El.

Însă orbul din naștere, a cărui vindecare o pomenim azi, nu s-a vindecat doar de orbirea fizică ci și de cea duhovnicească. Pentru că el nu numai că a început să vadă cu ochii fizici pentru prima oară, dar a început și să creadă în Cel care l-a vindecat de boala lui.

Și dacă crezi în Dumnezeu, atunci devii apărătorul/ apologetul Lui. Așa după cum a făcut și fostul orb în fața fariseilor. Căci fariseii doreau ca cel vindecat să mărturisească că Iisus nu e de la Dumnezeu, pentru că nu ține sabatul [In. 9, 16] și pentru că „este păcătos” [In. 9, 24]. Dar cel vindecat le-a spus adevărul despre Iisus Domnul: „știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși, ci, dacă cineva are să fie temător-de-Dumnezeu și are să facă voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit că a deschis cineva ochii [celui] născut orb. Dacă nu era Acesta de la Dumnezeu, nu putea a face nimic” [In. 9, 31-33, BYZ].

Pentru că numai Dumnezeu poate să facă ceea ce nu poate face nimeni. Iar Iisus este Fiul lui Dumnezeu întrupat, egal și deoființă și dimpreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și de aceea, ca un Dumnezeu întrupat, El poate să facă ceea ce nimeni nu poate face.

Însă de ce să Îl aperi pe Dumnezeu în cuvânt și în faptă? De ce trebuie să spui adevărul lui Dumnezeu oamenilor și, din cauza acestui lucru, să îți fie greu, toți să râdă de tine și să te marginalizeze, în loc să îți cauți interesul în viață, să te fofilezi și să îți fie bine? De ce să îți strici relațiile cu oamenii pentru Dumnezeu?

Pentru că atunci când ai experiența directă, reală, acaparatoare a prezenței și a vieții lui Dumnezeu în viața ta, te umpli de mare dor și de mare râvnă pentru El. Când Dumnezeu ni Se revelează pe Sine la modul personal, când El Își arată slava Lui, puterea Lui, mila Lui, iertarea Lui în viața noastră și ne face să fim alți oameni, oameni noi, nu ne mai interesează să ne mințim pe noi înșine și nici pe alții, și de aceea ne umplem de adevărul Lui și de tăria duhovnicească de a-l mărturisi înaintea tuturor.

Pentru că El ne dă îndrăzneala mărturisirii!

Pentru că El ne îndeamnă, din noi înșine, prin slava Lui, să vorbim și să trăim întru El.

Tocmai din acest motiv, din îndemnul Lui direct și din prezența Lui în noi înșine, nu mai acoperim adevărul cu zeci de minciuni, ci îl spunem gol-goluț, așa cum este el și în toată puterea lui duhovnicească. Pentru că adevărul lui Dumnezeu, mărturisit în simplitatea și în frumusețea lui profundă, îndumnezeitoare, atunci când e propovăduit duhovnicește, scânteiază în oameni, aprinde în ei un foc dumnezeiesc, le dă să simtă bucurii nemaitrăite, negândite, mai presus de orice așteptare și îi face să se despartă de păcate, de toate păcatele, pentru curăția Lui prea mare.

Pentru că adevărul lui Dumnezeu ne învață, la modul cuceritor, că niciun păcat nu are de-a face cu Dumnezeu. Adevărul ne învață că sfințenia e viața omului și că, dacă vrem să moștenim viața, viața veșnică, nu putem trăi decât din adevăr și din sfințenie.

Și dacă noi trăim în tot adevărul și în sfințenia lui Dumnezeu, atunci nu putem fi nepăsători când adevărul și sfințenia, implicit oamenii, sunt caricaturizați. Pentru că atunci când îi caricaturizăm pe oameni, e semn că am îndrăznit nespus de mult și de păcătos în ceea ce Îl privește pe Dumnezeu. Căci minimalizarea omului e o consecință a hulirii lui Dumnezeu. Numai dacă ne împotrivim lui Dumnezeu, ajungem să fim neoameni cu oamenii. Pe când, atunci când îi iubim pe oameni, când căutăm să îi ajutăm în tot ceea ce facem, când suntem oameni pentru oameni, e semn că suntem cu Dumnezeu și că de la El primim puterea de a îmbrățișa pe tot omul.

Omul vindecat de orbire L-a mărturisit pe Hristos ca Vindecător al lui și ca Om de la Dumnezeu, ca Om pentru oameni, fapt pentru care a fost exclus din sinagogă. A fost dat afară din biserica iudaică [In. 9, 34]. Iar Domnul, auzind de excluderea lui din sinagogă, s-a dus la el și l-a întrebat în mod direct: „Crezi tu întru Fiul lui Dumnezeu?” [In. 9, 35]. Și când i-a spus celui vindecat că El este Fiul lui Dumnezeu [In. 9, 36], atunci acela I-a spus: <„Cred, Doamne!”; și I s-a închinat Lui> [In. 9, 38].

Pentru că sinagoga lui Israil, în integralitatea ei, trebuia să facă acest lucru: să creadă în El, în Fiul lui Dumnezeu întrupat, și să I se închine Lui ca Mântuitorului lor și al nostru, al tuturor.

Pentru acceptarea Lui, ei, israiliții, fuseseră pregătiți sute de ani, prin trimișii Lui, prin Sfinții Lui și prin întreaga slujire a Templului.

Însă Sfinții vin și propovăduiesc pentru toți. Vin și spun adevărul tuturor. Numai că adevărul trebuie să fie asumat personal, de fiecare în parte. Și când accepți adevărul lui Dumnezeu și te supui Lui, atunci trăiești în sfințenie, ca un om sfânt al lui Dumnezeu. Pentru că nu poți fi credincios în indiferență față de viața de sfințenie. Ci credința te face să trăiești sfânt.

Dar dacă sinagoga lui Israil nu trăia sfânt, tocmai de aceea nu L-a dorit pe Cel Sfânt. El nu S-a proiectat în inima lor, pentru că ei aveau alte așteptări, alte intenții. Ci doar o parte din Israil a crezut în El, deși toți fuseseră pregătiți cu aceeași învățătură, cu aceleași profeții, cu același cult.

Însă lucrurile prezentului nu stau departe de cele ale trecutului. Pentru că, deși în România suntem majoritar ortodocși, nu suntem și majoritar Sfinți. De aceea nici nu ne preocupăm prea mult de cunoașterea lui Dumnezeu și de trăirea în sfințenie. Disprețuim cunoașterea Scripturii, nu ne interesează cunoașterea Sfinților, cultul Bisericii e pentru noi „un formalism” pe care îl tratăm cu indiferență, fiindcă pe noi ne interesează „rezultatele practice” ale Bisericii. Adică cine scoate demoni, care Sfânt face minuni, în ce Biserică putem plăti ca să ne căsătorim sau ca să rămânem gravide.

Și de aceea ne împingem ca să luăm Sfântă Aghiasmă sau pentru ca să luăm Paști sau sălcii sfințite – pentru că e vorba de materie sfințită și de luat acasă – dar nu vrem să luăm acasă, în sufletul și în tot trupul nostru, cuvintele lui Dumnezeu, Viețile Sfinților, măreția și profunzimea fără margini a cultului Bisericii.

Însă cum putem să iubim și să dorim lucrurile sfințite ale Bisericii, dar, în același timp, să fim indiferenți față de teologia Bisericii, pe baza căreia coboară la noi harul dumnezeiesc și sfințește toate? Pentru că Biserica e Biserică pentru că stă în tot adevărul Lui. Și adevărul Lui e cuprins în cărțile Bisericii. Și tocmai pentru că adevărul Bisericii e și adevărul nostru, de aceea harul lui Dumnezeu se coboară în noi, cei care mărturisim adevărul și sfințenia Lui.

Iar noi nu putem fi indiferenți față de teologia Bisericii, fără a fi indiferenți față de propria noastră sfințire.

De aceea, cred că mulți vor lucrurile Bisericii, cele pe care le sfințim noi, fără să știe la ce folosesc cu adevărat. Pentru că tot ceea ce sfințim și binecuvântăm noi sunt pentru ca să ne întărească în sfințenie și nu pentru ca să fim indiferenți față de adevărul și sfințenia vieții ortodoxe.

…Evanghelia zilei se termină în v. 38, pentru că a fost interesată doar să mărturisească dumnezeirea lui Hristos. Însă In. 9, 39 ne dă înțelegerea profundă a minunii pomenite azi. Pentru că Domnul i-a spus celui vindecat și care I se închinase Lui: „Eu întru judecată întru această lume am venit [Εἰς κρίμα ἐγὼ εἰς τὸν κόσμον τοῦτον ἦλθον], ca cei care nu văd să vadă [ἵνα οἱ μὴ βλέποντες βλέπωσιν] și cei care văd să fie orbi [καὶ οἱ βλέποντες τυφλοὶ γένωνται]”.

Și care e judecata Lui de acum? Credința sau necredința în El.

Dacă credem în El, noi, cei orbi duhovnicește, care nu vedem cu ochii inimii, devenim văzători de Dumnezeu, pe când, cei care cred că văd, dacă nu cred în El, rămân pentru totdeauna orbi, adică incapabili de a sesiza duhovnicește prezența Lui.

Și vedem această judecată a Domnului peste tot în această lume. Căci sunt mulți cei care se consideră „credincioși” și „duhovnicești” și nu sunt, pe când, cei care sunt credincioși și duhovnicești, pot să dea mărturie mereu despre sfințenia vieții lor, despre experiența îndumnezeirii lor continue.

Așadar, iubiții mei, credința noastră nu e doar vorbire despre Dumnezeu, ci și trăirea împreună cu El! Cunoștințele teologice, de unele singure, nu mântuiesc pe nimeni, după cum nici eforturile noastre ascetice, fără cunoaștere teologică, nu mântuiesc pe nimeni. Ci e nevoie, deopotrivă, de cunoașterea Lui și de sfințirea prin slava Lui, în Biserica Sa, în comuniune cu ierarhia Bisericii și cu întreaga comunitate a Bisericii.

În credința și în asceza noastră nu putem face abstracție de Biserică și nici de ierarhia Bisericii, pentru că ierarhia Bisericii e cea care ne intermediază primirea harului dumnezeiesc. Nu ne putem boteza de unii singuri și nici nu ne putem cununa de unii singuri. Ci e nevoie să fim botezați și cununați și înmormântați de slujitorii Bisericii, pentru că Biserica este locul și spațiul dumnezeiesc în care Dumnezeu sălășluiește prin slava Lui.

Iar Dumnezeu lucrează în Biserica Sa prin slujitorii Lui, prin cei pe care El i-a sfințit Episcopi, Preoți și Diaconi. Și după cum, în orice timp, conducătorii lumești sunt de la Dumnezeu [Rom. 13, 1], tot de la Dumnezeu este și ierarhia Bisericii.

Iar când Dumnezeu îngăduie prezența cuiva, în ciuda păcatelor sale celor multe, atunci vedem marea Lui răbdare față de el, dar și o pedagogie dumnezeiască în ceea ce ne privește. Pentru că Dumnezeu așteaptă nu numai pocăința păcătoșilor notorii, ci a tuturor păcătoșilor, noi fiind păcătoși ca și aceia.

Căci, în fața lui Dumnezeu, orice păcat e mare și nu mic! Pentru că păcatul e o rănire a relației Lui de iubire cu noi.

De aceea, nu trebuie să căutăm să ne îndreptățim în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru că nu ne ajută la nimic! A ne considera drepți și fără de păcat e o mare boală sufletească, pentru că nu cunoaștem pocăința. Dacă am cunoaște pocăința, atunci ne-am socoti vinovați cu multe păcate în fața Lui și a oamenilor, pentru că am cunoaște ce e păcatul și ce e virtutea.

Pentru că orice încălcare a poruncilor lui Dumnezeu e păcat, pe când orice împlinire a poruncilor Lui e virtute.

Minciunea e păcat, pe când mărturisirea adevărului e virtute. Desfrânarea e păcat, pe când curăția e virtute. Rugăciunea e virtute, pe când vorbirea de rău și glumele proaste sunt păcate. Pierderea timpului e un mare păcat. Nemunca e un mare păcat. Neîmplinirea vocației tale e un mare păcat. Folosirea trupului și a sufletului tău pentru a păcătui înseamnă o îmbolnăvire continuă a ta, pe când pocăința și mărturisirea păcatelor tale în fața Duhovnicului sunt o ieșire din boală, o pășire spre zilele sănătății tale duhovnicești.

Pentru că Domnul dorește să ne scoată pe toți din orbirea patimilor noastre. El vrea să ne trimită pe toți la Biserică, pentru ca, prin slujitorii Lui, să ne vindece de orbirea sufletească.

Căci, așa după cum un medic păcătos îți poate ajuta soția să nască, fără ca să vă îmbolnăvească cu patimile lui, tot la fel un preot păcătos te poate curăți de păcate în Taina Sfintei Spovedanii. Pentru că toți ne spălăm și vedem datorită iertării lui Hristos primite în Spovedanie.

Mâncăm mâncare făcută de oameni păcătoși, îmbrăcăm haine diverse fără să ne gândim la cine le-a făcut, ne cumpărăm telefoane și televizoare fără ca să știm cine sunt producătorii lor în mod faptic, dar nu vrem să ne curățim de patimi, pentru că Îl confundăm pe Hristos care ne iartă, cu preotul prin care El ne iartă.

Și am auzit adesea, fără ca să vreau sau mi-au spus-o în față, pentru că m-au văzut preot, că ei urăsc Biserica din cauza celor care o conduc. Iar dacă i-am întrebat motivele reale pentru care au această aversiune față de oamenii Bisericii, mi-au spus că preoții sunt avari (cei mai mulți mi-au spus asta), iar alții mi-au spus că sunt și desfrânați.

Însă, în România, avariția și desfrânarea sunt patimi „ale succesului”. A te descurca are de-a face, într-o mare măsură, cu banii și cu sexul, nu cu studiile și cu munca.

Așadar, dacă românii „se descurcă” în acest fel în viață, de ce nu vor ca și preoții lor „să se descurce” la fel? Pentru că mulți au o idee fantastică despre cum trebuie să arate un preot. Ei ar vrea ca preoții să fie asexuați și să nu mănânce nimic toată ziua, ci doar să se roage[6].

Însă preoții au aceleași nevoi ca oricare alt om, numai că mulți dintre ei încearcă să și le reducă tot mai mult. Numai că oamenii sunt atenți la viața preotului, tocmai pentru că cer de la el toată sfințenia și de la ei nimic.

Însă nu te ajută cu nimic viața unui preot sfânt dacă tu ești un păcătos fără scrupule, după cum, viața păcătoasă a unui preot nu te contaminează cu nimic, dacă tu trăiești sfânt.

Ci eu consider că oamenii necredincioși sunt ipocriți, atunci când afirmă că nu vin la Biserică din cauza păcatelor preoților. Dacă ar fugi de păcate, ar trebui să fugă de toți oamenii, pentru că toți păcătuiesc.

Însă necredincioșii aduc în față, cel mai adesea, argumentul moralității, pentru că nu cunosc teologie. Cei care cunosc teologie, dar sunt bolnavi de erezie și de partizanat, îi acuză pe preoți de „falsificarea” credinței. Pentru că lupta tuturor nu e cu preoții Bisericii…ci cu ei înșiși. Toți încearcă să se îndreptățească pe ei înșiși în fața altora, în loc să își asume realitatea interioară. Și când îți asumi ceea ce ești, nu cauți slujitori sfinți ca să vii la Biserică, ci cauți să te vindeci de patimi, în Biserica lui Dumnezeu, ajutat de toți cei care te pot ajuta.

Așadar, ne vindecăm de extremismul religios când devenim serioși cu mântuirea noastră! Când ajungem la conștiința pocăinței, nu ne mai interesează cine e păcătos și cine nu, ci, în primul rând, să ne nevoim pentru păcatele noastre. Și pe cât ne nevoim ca să ne curățim de patimi, pe atât suntem mai înțelegători și compătimitori față de cei păcătoși. Pentru că vedem, pe noi înșine, cât de mare și de profundă e boala păcatului și cât de mult timp e nevoie pentru vindecarea ei.

Pentru că de aici se vede imaturitatea duhovnicească și teologică a extremistului religios: întrucât consideră păcatul și lupta cu el o problemă ușoară. Lui i se pare că e nevoie doar de voință în lupta cu păcatul. Nu! În lupta cu păcatul e nevoie de toată cunoașterea teologică, de tot ajutorul, de toată slujirea Bisericii, de prietenia tuturor. Patimile din noi sunt virusuri care oricând se pot reactiva, chiar dacă pe unele le-am biruit pentru câtva timp.

Tocmai de aceea, lupta cu păcatul nu înseamnă o persecutare a celor care păcătuiesc, ci lupta cu păcatul e lupta cu noi înșine. E lupta interioară cu obiceiurile noastre păcătoase, cu patimile pe care le-am lăsat să crească în noi.

Iar dacă biruim înăuntru nostru, știm atunci să-i îmbrățișăm pe alții. Dar dacă nu ne interesează biruința interioară, vrem atunci să îi facem și pe alții să creadă în propriul nostru fanatism. Însă fanatismul religios e un extremism neduhovnicesc. E căutarea, în fața tuturor, a îndreptățirii de sine, în locul recunoașterii smerite de sine.

De aceea, iubiții mei, trebuie să căutăm binele în noi înșine, mai întâi, și nu în ceilalți! Să cerem de la noi virtuți, să cerem de la noi fapte de sfințenie, să cerem de la noi relație reală cu Dumnezeu. Pentru că apoi nu vom mai cere de la alții, ci vom dărui altora.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne ajute să îi alegem pe primarii care ne trebuie pentru orașul sau satul nostru! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 2 iunie 2016, zi de joi, ploioasă, 17 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3076/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Siloam.

[4] Idem: http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-prooroc-isaia.

[5] Ibidem.

[6] A se vedea fila video de aici: https://www.youtube.com/watch?v=SSqPoBTye8k. În care cei doi comedianți au o idee scoasă din realitate a vieții preotului.

Did you like this? Share it: