Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură și de umilință în Duminica florilor

Nu cred că există om, din cei cu ceva cunoaștere a Sfintei Evanghelii, care să nu poată înțelege, fără prea multe tălmăciri, pe cine închipuie acest Lazăr, despre care, pe larg, vorbește Evanghelia lui Ioann[is].

Căci e de ajuns să știi că păcatul este moarte a sufletului, pentru ca să înțelegi că cel care zace în groapă, ca om stricăcios, este cel păcătos. Iar acesta, chiar dacă trăiește, chiar dacă vorbește și se desfătează pururea, este un om mort, pentru că sufletul lui, partea cea mai alesă și conducătoare a omului, este moartă. [Căci lui, celui păcătos, și care nu se pocăiește de păcatele sale], îi lipsește harul dumnezeiesc, care este viața cea adevărată [a omului].

Și astfel, din aceste puține cuvinte, fiecare a înțeles pe cine închipuie Lazăr. Însă nu știu dacă va înțelege atât de ușor și cele despre Lazăr. Dar dacă dăm explicații despre acest lucru, fiecare poate să gândească și să se minuneze.

Căci în ceea ce îl privește pe Lazăr cel mort, și din partea lui Hristos, cât și a poporului vedem unele diferențe și semne alese, care nu au existat la ceilalți morți pe care Hristos i-a înviat, conform Sfinților Evangheliști.

[Fiindcă] noi știm că Hristos, în afară de Lazăr, a înviat și alți doi morți, despre care se vorbește în cap. al 9-lea de la Matei și în cap. al 7-lea de la Luca. Adică a înviat-o pe fiica lui Iair și pe fiul văduvei. Prima era din Capernaum, al doilea era din cetatea Nain. Fata era de 12 ani, iar fiul văduvei din Nain era tânăr cu vârsta. Și ea, cât și el, erau singurii copii ai părinților lor. Pe fată a înviat-o în casa tatălui ei, iar pe fiul văduvei la ușa cetății. Și cu toate acestea, nici pentru fată și nici pentru fiu, poporul nu s-a manifestat în mod aparte, pentru că nu au ieșit cu stâlpări și cu ramuri întru întâmpinarea lui Hristos, așa cum au făcut astăzi, la învierea lui Lazăr. Căci acum, și cei mici și cei mari strigau: „Bine e[ste] cuvântat cel ce vine în[tru] numele Domnului! Osan[n]a în[tru] cei din înălțime!” [Mt. 21, 9].

De ce au existat aceste diferențe între cei doi morți [înviați] și cel de al treilea [înviat]? Nu sunt tot minuni ca și aceasta? Nu era același Hristos, Cel care i-a înviat pe cei doi, precum l-a înviat și pe al 3-lea? Atunci pentru ce, la învierea lui Lazăr, a existat atâta bucurie, atâta cinste, atâta slavă, pe când la ceilalți doi morți [înviați], avem doar puțină mulțumire adusă lui Dumnezeu și nimic mai mult?

[Însă], pentru ca să pricepem taina acestui cuvânt, se cuvine să gândim acești morți, nu după litera istorică a Evangheliilor, ci după Duhul și după taina învățăturii evanghelice. [Căci] Dumnezeieștii Părinți se unesc într-un gând și spun că acești doi morți [înviați] închipuie pe omul păcătos, precum și Lazăr îl închipuie pe cel păcătos, după cum am spus. Însă cele trei morți închipuie trei feluri de păcătoși. Pentru că despre un fel de păcătoși ne vorbește fiica lui Iair, despre alt fel de păcătoși fiul văduvei din Nain și despre alt fel de păcătoși ne vorbește Lazăr.

Fiica cea moartă a lui Iair a murit în casa ei. Și ea îl închipuie pe păcătosul care păcătuiește cu mintea și cu voința, adică care vrea să păcătuiască, dar nu a săvârșit păcatul și cu fapta. Și asta pentru că nu a avut prilej să păcătuiască sau nu a avut voie să facă ce și-ar fi dorit.

Ea îl închipuie și pe acela care din nechibzuință sau din neștiință, din cauza pornirilor tinereții sau a slăbiciunii firii omenești, după cum spune Dumnezeiescul Teofilact [al Bulgariei], e biruit și cade, fără de veste, în cursele păcatului. Dar îl închipuie și pe cel care a greșit cu adevărat, dar păcatul lui e ascuns în casă. Adică nu e cunoscut de toată lumea, pentru că nu a fost făcut cunoscut oamenilor.

Însă fiul văduvei [din Nain], care era dus pe pat, afară din cetate, îl închipuie pe păcătosul care a săvârșit păcatul cu fapta și s-a îndulcit pe sine [de el]. Adică de lăcomie, de nedreptate, de curvie și de cele asemenea acestora. Dar îl închipuie și pe cel care a adăugat păcat la păcatul cel dintâi și la al doilea și a călcat porunca lui Dumnezeu și nu s-a temut să calce nici pe a doua și nici pe a treia [poruncă a Lui]. Și aceasta nu în taină, ca cel dintâi, ci pe față, fără de rușine și fără de frică, în mijlocul cetății și în vederea tuturor oamenilor, scandalizând obștea și păgubind pe aproapele său.

Al 3-lea mort, Lazăr, ni-l indică pe omul care a îmbătrânit în păcat și s-a obișnuit în răutate. Adică pe cel care nu poartă grijă niciodată pentru mântuirea sufletului său[1]. Ne vorbește despre cel care curvește, preacurvește, năpăstuiește, fură, nu se rușinează de oameni, nu se teme de Dumnezeu, nu ascultă învățături[le altora], nu primește sfaturi.

[Căci] în fața [unuia ca acesta] plâng mereu săracii și lui nu i se face milă de ei. Văduvele strigă pentru ca să li se facă dreptate și el nu se îngrijește de nimic. Aproapele suspină, pentru că i-a luat ce e al său, și el nu-l ascultă. [De aceea], acest păcătos, nu numai că este îngropat în groapa păcatului, [ca unul] fără de grai, fără de duh, fără de simțire și fără de nădejde a mântuirii, dar el este, ca și Lazăr, legat de mâini și de picioare cu legături, adică strâns tare de legăturile păcatelor lui. Așa după cum ne spune Sfântul Duh în cap. al 5-lea din Pildele [lui Salomon]: „Fiecare se leagă [cu] lanțurile păcatelor sale [σειραῖς τῶν ἑαυτοῦ ἁμαρτιῶν ἕκαστος σφίγγεται]” [Par. lui Sal. 5, 22, LXX], fără a mai putea să săvârșească vreun lucru bun sau plăcut lui Dumnezeu.

[De aceea] are și fața lui legată cu giulgiu. E orbit de păcat. Nu își cunoaște starea lui interioară. Nu vede adâncul [iadului] întru care se află. Nu se gândește la muncile veșnice care îl așteaptă. [Căci] zace o piatră grea deasupra lui, adică puterea obiceiului vechi. Și acest obicei [al păcatului, adică patima], apasă și îngreunează sufletului lui într-atât [de mult], [în]cât nu-l lasă să se scoale din groapa ticăloșiei sale și nici nu-l lasă să răsufle.

De aceea, precum, pentru Lazăr, Marta spune: „Doamne, iată miroase!” [In. 11, 39], așa trebuie să spunem și noi despre acest păcătos. Pentru că el e plin de stricăciune. Căci nu doar de 4 zile [e mort], ci de săptămâni, luni și ani, de vreme multă, el se află îngropat în groapa păcatului.

Iar acum să vedem de ce s-a stârnit atât de multă bucurie la învierea lui Lazăr, în comparație cu ceilalți morți [înviați de către Domnul]. Căci înaintea puterii lui Dumnezeu niciun lucru nu e cu anevoie [de făcut]. Însă, pentru mintea omenească, e lucru minunat învierea unui mort, care a stat în groapă 4 zile și a început să se descompună, ca Lazăr, în comparație cu învierea unui mort neîngropat sau cu cineva înviat imediat după moarte. Însă, [din învierea lui Lazăr], păcătosul care și-a cheltuit toată viața lui în păcat și a îmbătrânit în răutăți și s-a înstrăinat de tot de darul lui Dumnezeu și s-a făcut slugă a păcatelor și rob al diavolului, trebuie să înțeleagă că e grea întoarcerea lui și că din groapa obiceiului celui rău nu se iese niciodată fără multă osteneală. [Căci e nevoie] de o pocăință mare și, mai ales, de mila lui Dumnezeu [față de el].

Și dacă vă îndoiți de acest lucru, gândiți-vă, vă rog, la ce a făcut Hristos când i-a înviat pe cei trei morți și veți înțelege [acest] adevăr.

Căci la primul mort, la fiica lui Iair, Sfântul Evanghelist Matei ne spune că a mers Hristos să o învieze și n-a spus niciun cuvânt. Ci doar a apucat-o de mână și fata s-a ridicat [din moarte] [Mt. 9, 25].

La al doilea mort, la fiul văduvei, Sfântul Evanghelist Luca ne spune că s-a atins de sicriul [τῆς σοροῦ] lui [Lc. 7, 13] și numai aceste cuvinte a spus: „Tinere, ție îți zic, scoală-te [Νεανίσκε, σοὶ λέγω, ἐγέρθητι]!” [Lc. 7, 14, BYZ].

[Pe când], la al 3-lea, la Lazăr, ce nu a zis și nu a făcut dulcele Iisus, ca să-l învieze? Citiți la Ioan 11 și vedeți! [Căci], mai întâi, „a gemut [cu] duhul și S-a tulburat [întru] Sine” [In. 11, 33, BYZ]. În al doilea rând, din ochii Lui cei dumnezeiești au curs lacrimi: „[Și] a plâns Iisus” [In. 11, 35]. Îl al 3-lea rând: „Iisus Și-a ridicat ochii în sus și a zis: <Tată, Îți mulțumesc Ție că M-ai ascultat!>” [In. 11, 41]. Și, în cele din urmă, cu glas înfricoșător, cu care a tulburat tot Iadul, l-a adus pe Lazăr din întunericul morții la lumina vieții: „Și acestea zicând, [cu] glas mare a strigat: <Lazăre, ieși afară!>. Și a ieșit cel mort” [In. 11, 43-44].

Acum spuneți-mi, ce închipuie aceasta? Ce ne învață modul diferit în care El i-a înviat pe cei 3 morți? Căci pe unul l-a înviat prin atingerea mâinii, pe altul prin cuvinte simple, iar pe al 3-lea prin lacrimi, rugăciune și prin glas mare/ [prin poruncă dumnezeiască].

Iar Dumnezeiescul Ioannis Hrisostomos și Sfântul Teofilact[os al Bulgariei], [dimpreună] cu toți tâlcuitorii Sfintei Evanghelii, spun că prin acestea Hristos a vrut să ne învețe că El e Domnul vieții și al morții. Și că cel păcătos, moare [sufletește] din cauza [părăsirii] harului lui Dumnezeu. Căci el păcătuiește din nechibzuință și din slăbiciunea firii. Și poate învia ușor, dacă lasă păcatul și vine la pocăință, prin atingerea de el a harului dumnezeiesc.

La fel și celălalt, care a căzut din dragostea lui Dumnezeu de două și de trei ori. Dacă este tânăr în răutatea aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu învățăturile Evangheliei, dacă nu se va căi azi, se va căi mâine. Și el va lăsa răutatea și se va întoarce pe calea mântuirii.

Iar al 3-lea, care a îmbătrânit în păcat și s-a obișnuit [cu el], [care a îmbătrânit] în desfătări și în deșertăciunile cele lumești și în poftele cele rele, aceluia nu îi e cu putință să se întoarcă foarte ușor, pentru că a rămas fără de căință și moare în păcat. Așa după cum a spus David: „Departe [este] mântuirea de cei păcătoși [μακρὰν ἀπὸ ἁμαρτωλῶν σωτηρία]” [Ps. 118, 155, LXX]. Pentru că în toată viața lui, [cel păcătos] nu a căutat îndreptările lui Dumnezeu. Iar pentru ca să vină la căință, [omul] trebuie [să primească] ajutorul cel de sus, cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, care dorește în tot felul să îl ridice [pe om] din păcat, precum l-a ridicat și pe Lazăr din groapă.

Iar pentru că [pocăința oamenilor] nu se petrece niciodată sau se petrece foarte rar – căci Dumnezeu nu dorește să mântuiască pe cineva cu de-a sila – pentru aceasta, când se petrece o minune de acest fel și se căiește unul ca acesta, care a fost învechit în păcate, adică atunci când ar învia un mort de 4 zile și când s-ar întoarce fiul cel preacurvar în casa părintească și oaia cea rătăcită la turmă sau drahma cea pierdută se găsește, cu adevărat atunci e o mare minune a milostivirii lui Dumnezeu. [Căci] mare bucurie se face în cer și pe pământ. Și această bucurie este închipuită de bucuria de acum, de astăzi, din Ierusalim, de la învierea lui Lazăr. Căci se bucură Dumnezeu, se bucură și Îngerii, se veselește toată Biserica, pentru cel întors [la Dumnezeu]. Căci acesta este iubit fiu al Lui, care era cu totul deznădăjduit de mântuirea sa.

Și astfel, vedem de câte lucruri e nevoie [pentru pocăință] și de câte împiedicări și împotriviri are [parte] pocăința păcătosului. A celui care a îmbătrânit în păcate.

Însă pot să cred eu, iubiții mei, cum că aici, în această turmă cuvântătoare, există și oi din acestea, rătăcite? Sau Lazări, adică păcătoși împietriți la inimă și nepocăiți? Credința voastră cea multă nu mă lasă să cred [acest lucru]. Dar dacă e cineva [astfel], prin depărtarea lui Dumnezeu de el, [datorită păcatelor sale], și de aceea se află în această nevoie nenorocită și vrednică de plâns, cu multă durere a inimii îmi întorc cuvântul meu către el și îi spun, după cum Hristos a spus către jidovi, referitor la Lazăr: „Unde l-ați pus pe el?” [In. 11, 34].

Unde ți-ai pus, păcătosule, sufletul tău cel rațional, cel frumos, cel minunat, cel vrednic [de cinstire]? Unde ți-ai îngropat partea cea aleasă a ființei tale? Unde [este sufletul tău], partea cea mai importantă a lucrării dumnezeiești [din om] și prietenul cel iubit al Îngerilor? Unde este frumusețea [ta interioară], cea care ne vorbește de frumusețea lui Dumnezeu? Unde e podoaba darului celui dumnezeiesc, [pe care ai primit-o la Botez]? Unde este slava [ta de la Dumnezeu]? Unde este frumusețea cea minunată [a sufletului tău], care îl face să fie mai luminat decât soarele?

Așa, fără de minte, ai lăsat să îl piardă păcatul[2] și să-l vânture vântul ca pe praf? Cum însă nu te milostivești de tine însuți? Cum de nu-ți plângi nenorocirea?

Plânge pentru tine Biserica. Plâng Drepții [pentru tine]. Plânge Îngerul, păzitorul sufletului tău, pentru că vede mai dinainte pierzarea ta.

Și tu nu verși o lacrimă? Nu te întristezi? Nu vii la căință?

O, fiule, cel care ești mort! Lazăre, cel îngropat în groapa nesimțirii, ieși afară! Vino-ți odată în sine! Vezi-ți ticăloșia ta! Lasă obiceiul cel rău al păcatului, care te-a omorât și te-a despărțit de Dumnezeu, de Cel care te-a zidit!

Căci Dumnezeu zice: „Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi! [ἐπιστρέψατε πρός με καὶ ἐπιστραφήσομαι πρὸς ὑμᾶς]” [Mal. 3, 7, LXX]. Asta ne-o spune El prin gura Prorocului Malahias, nouă, tuturor păcătoșilor.

[Căci], fiii mei, cu adevărat Dumnezeu este milostiv și îndelung răbdător și dorește întoarcerea și mântuirea tuturor. Că[ci] pentru aceasta a primit Crucea și moartea. Însă numai un lucru ne trebuie, fără de care nu e cu putință să vină omul la căință, și pe acest lucru ni l-a arătat Hristos la învierea lui Lazăr. Căci, cu adevărat, Mântuitorul putea să îl învieze pe Lazăr așa cum se afla el închis în mormânt, dar nu a vrut [acest lucru]. Ci, mai întâi, a poruncit să se ridice piatra de pe mormânt și atunci l-a înviat. Dar știți de ce? Pentru ca să înțeleagă cei păcătoși faptul că, dacă nu vom ridica de deasupra lor piatra obiceiului celui rău, nu vor putea să învieze [din păcat] și să se căiască [pentru relele lor].

Și El le-a spus: „Ridicați piatra!” [In. 11, 39]. Și această piatră trebuie să o ridice de pe inima lui iubitorul de argint. [Căci] el trebuie să dea înapoi lucrul cel străin, să nu mai facă strâmbătate și să nu mai jefuiască. Și dacă nu va face aceasta, [atunci] nu va învia.

Această piatră trebuie să o ridice și iubitorul de desfătări. Să lase poftele lui cele rele, [adică] voirile trupului. Iar de nu [va face aceasta, atunci] nu va învia.

Această piatră trebuie ridicată și de cel invidios [de pe inima lui], de cel pizmaș, de cel trufaș, de cel clevetitor. [Căci el] nu trebuie să necinstească cu clevetirea pe fratele său. Nu trebuie să hrănească vrajba în inima lui. Să nu voiască răul altuia. Să nu se trufească asupra altora. Iar de nu [va face astfel], nu va afla mântuire, nici nu va învia din groapa păcatului.

Și eu ce voi zice? Mă tem că ne va ajunge pe noi cuvântul [Sfântului] Isaia[s], care a spus [acestea] în cap. al 6-lea [al cărții sale]:  „Căci s-a îngrășat inima poporului acestuia și [cu] urechile lor cu greutate au auzit și ochii lor i-au închis” [Is. 6, 10, LXX]. Și acesta e motivul[: pentru că păcătuim].

[Pentru că atunci] când a vrut David să se lupte cu Goliat [Γολιαθ], nu a luat alte arme, în afară de o praștie și 5 pietre din râu [I Sam. 17, 40]. Și ce s-a întâmplat? Îndată cum a aruncat piatra cea dintâi, spune Scriptura, l-a rănit pe străin în frunte, și, doborându-l, la omorât [I Sam. 17, 49-51]. [Iar] Goliat este păcatul, pe când David este cel care s-a luptat împotriva păcatului și propovăduitorul Evangheliei. Iar pietrele sunt cuvintele lui Dumnezeu, pe când praștia este puterea harului dumnezeiesc.

Împotriva acestui Goliat, o, câți Davizi, câți propovăduitori ai Evangheliei s-au luptat, [întăriți fiind] cu puterea Duhului Sfânt!  S-au luptat și altădată, dar și acum. [Iar ei] au azvârlit asupra păcatului nu cu un cuvânt evanghelic, nu cu o piatră, precum a făcut David, ci cu multe feluri de cuvinte și învățături.

Și de vreme ce Sfânta Scriptură nu se lenevește, nici nu încetează propovăduirea Evangheliei, de ce oare nu a căzut Goliat? Oare s-a omorât în voi păcatul? Care sunt semnele mântuirii voastre? Unde sunt semnele biruinței [voastre]?

Știu că astăzi ați luat, cu toții, din mâna Bisericii, stâlpări și ramuri. Care sunt semnele biruinței. [Și pentru că le aveți în mâini], atunci e semn că le-ați primit. [Și aceasta], pentru că în aceste zile [de post] i-ați biruit pe vrăjmașii voștri, adică pe diavol și păcatul.

Însă e acest lucru adevărat? O, de ar da Dumnezeu să fie așa! Și, o, câtă bucurie s-ar face în ceruri pentru voi!

Însă mă tem că voi țineți semnele biruinței [în mâini], dar biruitorul este diavolul. Pentru că nu văd nici pocăință, nici spovedire adevărată [a păcatelor], nici vreo faptă bună care să îi veselească pe Îngeri și să îl întristeze pe diavolul.

Însă [mai] aveți încă, iubiții mei, vreme de pocăință! V-au rămas și aceste zile ale Patimilor celor mântuitoare. [Zile în care] Fiul lui Dumnezeu Și-a vărsat preasfântul sângele Său pentru mântuirea sufletelor voastre.

Așadar, în aceste sfinte zile, să faceți cele pe care nu le-ați făcut în acest sfânt post, fie din lipsă de chibzuială, fie din împiedicarea[3] vrăjmașului!  Lăsați [la o parte] jafurile! Lăsați [la o parte] strâmbătățile, vrăjmășiile, curviile și smintelile.

Profetul Iona[s], când a propovăduit pocăința în Ninevi, a zis către popor: „Încă trei zile și Ninevi va fi distrusă” [Ionas 3, 4, LXX]. La fel vă spun și eu astăzi: Încă 3 zile v-au mai rămas: luni, marți și miercuri [din Săptămâna Mare]. Cine în aceste 3 zile nu se va căi și nu își va spovedi păcatele în mod creștinește, cu umilință și frângere de inimă, pentru ca să se împărtășească în Joia Mare cu Sfintele Taine, cu adevărat, pentru unul ca acela rămâne puțină nădejde de mântuire.

Și [vă cer ca] fiecare să gândească cu pătrundere la cele pe care le spun acum! Iar Dumnezeu să vă lumineze pe toți, ca să faceți ceea ce este de folos pentru sufletele voastre! [Amin].


[1] Sfântul Antim interpretează aici, în mod duhovnicesc, felul morții Sfântului Lazaros, privind îngroparea și putrezirea lui ca rămânere în păcat. Însă noi nu trebuie să înțelegem că el, cel iubit de Domnul, era un om păcătos. Pentru că nu era, cum nu erau nici surorile lui.

[2] Se referă la sufletul omului botezat.

[3] În original: zăticneala.

Did you like this? Share it: