Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la Schimbarea la față a Domnului nostru Iisus Hristos

[Și Sfântul Evanghelist Matteos ne spune]: „Și iată, glas din nor, zicând: <Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în[tru] Care am binevoit [Οὗτός ἐστιν ὁ υἱός μου ὁ ἀγαπητός, ἐν ᾧ εὐδόκησα]; pe Acesta ascultați [αὐτοῦ ἀκούετε]!>” [Mt. 17, 5, BYZ].

N-a văzut pământul alt lucru mai slăvit, decât acesta de azi, nici nu a cunoscut lumea aceasta, văzută, altă minune mai luminată. [Căci] Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care a făcut semne și minuni nenumărate, n-a făcut altă faptă mai presus decât aceasta sau asemenea [ei]. [Pentru că] în vârful muntelui Taborului, [El] a vrut să arate Apostolilor prealuminata slavă a dumnezeirii Sale.

De aceea I s-au schimbat și fața, [cât] și chipul [trupului Său], într-o clipă de ceas și [El] S-a arătat precum era. [Precum era] mai înainte de veci. [Adică] împodobit cu toate frumusețile cerului, luminat [fiind] cu toată lumina dumnezeirii [Sale]. [Iar] razele care ieșeau din dumnezeiasca Lui față biruiau strălucirile soarelui, pe când albiciunea hainelor Lui întrecea strălucirile luminii.

Moisi[s] și Ilie, mai marii Prorocilor, era[u] martorii acestui lucru preaslăvit. Pe când Petru, Iacov și Ioann[is], mai marii Apostolilor, erau văzătorii slavei Lui celei neapropiate. Iar în chip de nor luminos, care umbrea și muntele și pe Apostoli, S-a arătat Duhul Sfânt.

Și pentru ca să cunoască fiecare întreaga Sfântă Treime din acest lucru preaslăvit, este de față și Părintele Cel fără de început, Care a spus către Apostoli: „Aceste este Fiul Meu Cel iubit; pe Acesta ascultați!”.

O, fericiți ochi ai Apostolilor, care s-au învrednicit a vedea slava acestei înfricoșătoare frumuseți! Că ce taine nu se termină în acest lucru preaslăvit sau ce învățături duhovnicești și mântuitoare nu ne dă această frumusețe a Mântuitorului? Nu ajunge cunoașterea omenească să le priceapă, nici mintea îngerească să le cuprindă.

Și pentru aceasta, eu știindu-mă nevrednic și departe de toată cunoașterea [celor sfinte], nu îndrăznesc să intru în această adâncime [a lui Dumnezeu]. Dar cinstesc taina aceasta, [a acestei] dumnezeiești înfrumusețări, cu capul plecat și cu tăcere cucernică. Și spun în cuvânt, spre puțină învățătură, ceva care să fie folositor de suflete și mântuitor, pentru cei care ascultă cu dragoste.

[Căci] mă uit la această dumnezeiască și înfricoșătoare frumusețe [a lui Dumnezeu]. [Și aud] pe Părintele Cel fără de ani [vorbind] cu glas viu, de sus, și mărturisind cum că acest Iisus preafrumos este Fiul Său Cel iubit. Iar [El] altă învățătură nu le dă Apostolilor, care erau de față, fără numai pe aceasta: „Pe Acesta ascultați!”.

[Adică] nu le-a spus să Îl laude pe Fiul Său, nici să-L slăvească, nici să mărească lucrurile Lui, nici să-I propovăduiască numele, nici să se minuneze de învățătura Lui, nici să-și dea viața pentru El, nici să rabde întristări, necazuri și nevoi și altele ca acestea, ci numai să fie ascultători. Să aibă ascultare, să își supună voia lor voii Celui Unul-născut, voii Fiului Său, Care e plin de frumusețe. [De aceea le-a spus]: „Pe Acesta ascultați!”.

Și căutând în mod special, pentru ca să înțeleg motivul [pentru care Tatăl a spus aceasta], am cunoscut din Sfânta Scriptură, atât din cea veche cât și din cea nouă, dar și de la Dumnezeieștii Dascăli/ Învățători [ai Bisericii], cum că această poruncă este foarte tainică. Și de aceea nu le putea da Apostolilor o alta mai înțeleaptă, mai folositoare și mai mântuitoare de suflet decât aceasta: adică decât ascultarea.

Și motivul e acesta: că cine are ascultare, acela are, împreună [cu ea], și toate darurile, [cât] și toate faptele cele bune. [Pentru că] acela este întreg la minte, acela e răbdător, acela este smerit, acela este blând, acela este iertător, acela este iubitor de străini, cucernic, pașnic, și, în puține cuvinte, acela este locașul tuturor bunătăților/ al faptelor bune și vasul tuturor darurilor. Și cum că astfel stau lucrurile, o dovedește Dumnezeiasca Evanghelie.

[Căci iată ce ne] povestește Evanghelistul Ioan, în capitolul cel dintâi: că l-a văzut pe Ioan Botezătorul [și] pe Hristos mergând către el. [De aceea, Ioan] fiind cu totul plin de bucurie pentru darul acesta, a început să mărturisească înaintea tuturor și să spună: „Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii [Ἴδε ὁ ἀμνὸς τοῦ θεοῦ, ὁ αἴρων τὴν ἁμαρτίαν τοῦ κόσμου]!” [In. 1, 29, BYZ]. Iar de aceste cuvinte ale lui Ioan se minunează Dascălii Bisericii.

Însă de ce, deși sunt atâtea păcate în lume, pe care trebuia să le șteargă Fiul lui Dumnezeu, [Ioannis Botezătorul] nu a zis: „Cel care ridică păcatele lumii”, ci a spus: „păcatul lumii”? Și iarăși, spunând păcatul, [fără specificare], spus în general, care este [atunci] acel păcat al lumii, pe care vrea să îl piardă Hristos, iar pe celelalte să le lase?

Dumnezeiescul Teofilact [al Bulgariei], tălmăcind acest cuvânt al Evangheliei, zice că păcatul lumii este neascultarea. Pe acesta l-a ridicat Domnul din mijlocul nostru, făcându-Se pe Sine ascultător până la moarte. Și Ioann[is] l-a numit păcatul lumii, pentru că nu e păcat în lume mai mare ca neascultarea. Iar el a spus păcat și nu păcate, pentru că în neascultare se cuprind toate păcatele.

De aceea, spunând cum că păcatul acela l-a șters Domnul nostru, prin aceasta ne spune că El a șters, împreună cu neascultarea, și toate celelalte păcate [ale noastre].  Și același Teofilact ne spune că prin opusul neascultării s-a vindecat neascultarea. Adică neascultarea lumii [a fost vindecată] prin ascultarea lui Hristos. De aceea, ascultarea este izvorul și mama tuturor faptelor celor bune, pe când neascultarea este începutul și izvorul tuturor păcatelor.

Pentru acest lucru, pe bună dreptate, Dumnezeu Tatăl le-a dat Apostolilor numai această poruncă a ascultării în vremea înfrumusețării [lor duhovnicești]. Căci în ascultare se cuprind toate faptele cele bune și toate darurile [dumnezeiești].

Și îmi întăresc cuvântul meu și cu mărturia lui Iacov, fratele Domnului, din al doilea capitol [al epistolei sale]. [Unde ne spune cum] a mers Avraam ca să îl junghie pe Isaac, fiul său. Și [Sfântul Iacovos] numește jertfa lui fapte [ἔργων] [Iac. 2, 21, BYZ], deși jertfa era una și nu mai multe.

Și dacă există o singură faptă [a Sfântului Avraam], trebuia să spună că e una și nu mai multe. Însă taina e aceasta: jertfa lui Avraam este fapta ascultării. Iar acolo unde este ascultare, acolo sunt adunate toate virtuțile și toate faptele cele bune. Din acest motiv și Iacov a spus că Avraam s-a îndreptat din fapte [ἐξ ἔργων] [Ibidem], iar nu din faptă. Pentru că înaintea lui Dumnezeu [fapta lui] i s-a socotit ascultare. Adică nu doar ca o faptă, ci ca multe fapte bune. Pentru că atât este de minunată, atât este de aleasă și de dumnezeiască bunătatea ascultării.

Pentru aceea și Duhul Sfânt, în cartea cea dintâi a Împăraților, în cap. al 15-lea, spune: „[Mai] bună [este] ascultarea decât jertfa [ἀκοὴ ὑπὲρ θυσίαν ἀγαθη]” [I Sam. 15, 22, LXX]. [Căci] lui Dumnezeu mai mult îi place ascultarea decât jertfele. Pentru că cine jertfește [ceva anume], Îi aduce lui Dumnezeu un lucru străin [de persoana lui]. Dar cine Îl ascultă [pe El], [acela] își supune voința sa lui Dumnezeu și libertatea sa. De aceea, ce altă jertfă poate să fie mai plăcută decât ascultarea?

[Căci] și Dumnezeiescul Efrem [Sirul], în cuvântul său despre ascultare, [aceasta] spune: Ascultarea poate mai mult decât toate faptele cele bune.

Și pentru acest lucru vedem, și în Scriptura cea veche, cât și în cea nouă, că [toți] aceia care s-au arătat ascultători de Dumnezeu, au câștigat și plată mare.

[Căci] lui Noe, Dumnezeu i-a poruncit să facă chivotul [τὴν κιβωτὸν][Fac. 6, 14, LXX][1] și l-a făcut, fără să presupună ceva rău sau deșert în mintea lui.

Lui Avraam, [la fel], i-a poruncit, zicându-i: „Ieși din pământul tău și din rudenia ta și din casa tatălui tău [și te du] întru pământul pe care ți-l voi arăta ție [ἔξελθε ἐκ τῆς γῆς σου καὶ ἐκ τῆς συγγενείας σου καὶ ἐκ τοῦ οἴκου τοῦ πατρός σου εἰς τὴν γῆν ἣν ἄν σοι δείξω]!” [Fac. 12, 1, LXX]. Și el de nimic nu s-a îndoit.

Iar lui Avraam, a doua oară, i-a poruncit să îl junghie pe fiul lui, pe Isaac, și nu s-a întristat [întru] nimic, ci cu bucurie a primit porunca [Fac. 22, 2-3].

Căci și Isaac s-a arătat ascultător și a primit să fie jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu. Și nu s-a temut [Fac. 22, 9].

Lui Moisi[s] i-a poruncit să meargă în Egipt și să mântuiască pe poporul lui Israil din robie [Ieș. 3, 10]. Și chiar dacă era încet la limbă [βραδύγλωσσος] [Ieș. 4, 10, LXX] și vedea [peste tot] multe piedici, din partea împăratului [egiptean, care era] tiran și crud la inimă, el nu și-a făcut griji [de toate acestea].

Lui Petru, [Domnul] i-a poruncit să umble pe ape. Și chiar dacă i se părea lucru cu neputință, el nu a ieșit din poruncă [Mt. 14, 29].

Pavel, mergând pe cale, a căzut jos de pe cal de frica vedeniei pe care a văzut-o. Și de aceea a spus: „Doamne, ce voiești să fac [Κύριε, τί θέλεις νὰ κάμω]?” [F. Ap. 9, 6, MGK]. Și L-a ascultat, neîndoind-se [întru nimic].

Și pentru aceasta, [pentru ascultarea lor], toți aceștia au fost cinstiți. Ei au fost lăudați și s-au slăvit înaintea lui Dumnezeu. Pentru că au luat dar [dumnezeiesc] pentru ascultarea lor.

[Astfel], Noe s-a arătat mântuitor al lumii. Avraam s-a făcut părinte a multe neamuri. Isaac s-a făcut fiu binecuvântat și o prefigurare a lui Hristos. Moisi[s a ajuns] conducătorul lui Israil și [un om] iubit de Dumnezeu.

Petru s-a făcut verhovnicul/ mai marele Apostolilor, căruia i s-au încredințat și cheile Împărăției cerului[2], [pe când] Pavel [s-a făcut] învățătorul neamurilor, vas ales și văzător al bunătăților celor cerești.

Însă nu numai aceștia, ci toți câți s-au supus ascultării lui Dumnezeu, atât mai înainte de lege, cât și după lege[3], s-au făcut fiii darului [lui Dumnezeu] și se bucură [împreună] cu Îngerii întru Împărăția cerului.

Așadar, dacă avem o poruncă folositoare și mântuitoare ca aceasta, cine poate să nu o păzească?

Noi, toată ziua, și la rugăciuni și când suntem împreună și când vorbim și în fiecare lucru al nostru [pe care îl facem], Îl chemăm pe Dumnezeul [nostru] și Îl numim Domn [al nostru]. Și dacă Îl numim Domn și Stăpân, unde ne este supunerea pe care trebuie să o arătăm, ca niște slugi ale Domnului nostru? [Căci] sluga face voia domnului său. Însă noi care voie o facem? Facem voia acestui Domn al nostru? Care din poruncile Lui le păzim? Ce fel de dragoste avem către El și ce cinste Îi aducem?

Despre aceasta ne vorbește Însuși Dumnezeu, prin gura lui Malahias, în capitolul prim [al cărții sale]: „Și dacă Eu sunt Tatăl, unde este slava Mea [καὶ εἰ πατήρ εἰμι ἐγώ ποῦ ἐστιν ἡ δόξα μου]? Și dacă Eu sunt Domnul, unde este frica Mea [καὶ εἰ κύριός εἰμι ἐγώ ποῦ ἐστιν ὁ φόβος μου]?” [Mal. 1, 6, LXX]. Cine este dintre voi, care se teme de Mine, Mă cinstește și se rușinează de Mine? [*][4].

Însă David, în Psalmul al 13-lea, ne spune că „nu este până la unul” [Ps. 13, 1, LXX]. Pentru că „toți s-au abătut, împreună s-au făcut netrebnici. Nu este [om] făcând binele. Nu este până la unul” [Ps. 52, 4, LXX]. De aceea nu este o minunenu ne ascultă nici pe noi fiii noștri.

Că nu ni se supun slugile. [Și asta din cauza] patimilor noastre, care, în toate zilele, se luptă cu sufletul nostru. Însă aceasta este dreapta judecată a lui Dumnezeu.

[Căci] și Fericitul Pavel, în capitolul întâi, [în Epistola] către romani, la versetele 29-30, [spune că oamenii sunt] „plini de toată nedreptatea, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de viclenie, de rea-voință; [sunt] bârfitori, clevetitori, urâtori de Dumnezeu [θεοστυγεῖς], obraznici, mândri, lăudăroși, inventatori de rele [ἐφευρετὰς κακῶν], neascultători de părinți” [Rom. 1, 29-30, BYZ].

Însă, mai pe scurt, [noi nu trebuie] să fim robi lumii, trupului și diavolului. Dar noi, cunoscându-L pe Dumnezeu, nu Îl cinstim ca pe un Dumnezeu. Nu Îl ascultăm ca pe un Domn. Nu ne supunem Lui ca unui Stăpân. De aceea, așa cum ne-o spune adevărul, așa este și dragostea și unirea pe care o avem. [**][5].

[Însă] cel ce se teme de Dumnezeu, după cum spune Sfântul Ioannis Hrisostomos, acela nu ispitește, ci crede, e blând, dăruiește, cinstește, mărește, cântă și laudă [pe Dumnezeu].

Însă, după cum nu lipsesc împăratului ostași credincioși, așa nu îi lipsesc nici lui Dumnezeu fiii cucernici, care se tem de El și Îl cinstesc.

Dintre care fii cucernici și credincioși, cel mai ales ești Măria Ta, Preaînălțate Doamne, care mai mult decât toți te temi de Dumnezeu. Și de aceea, mai mult decât toți, I te închini Lui și Îl asculți pe El mai mult decât oricare, pentru că Îl cinstești și Îl lauzi.

[De aceea], pentru Măria Ta, putem spune ceea ce zice Dumnezeu pentru David: „Înălțat-am pe cel ales din poporul Meu [ὕψωσα ἐκλεκτὸν ἐκ τοῦ λαοῦ μου]. Aflat-am pe David, robul Meu [εὗρον Δαυιδ τὸν δοῦλόν μου], în uleiul cel sfânt al Meu l-am uns pe el [ἐν ἐλαίῳ ἁγίῳ μου ἔχρισα αὐτόν]” [Ps. 88, 20-21, LXX].

Măria Ta ești cel „ales din zeci de mii” [Cânt. Cânt. 5, 10, LXX], după cum spune Scriptura, care, prin faptele tale cele bune Îl cinstești pe Dumnezeu, cu facerile tale de bine Îl îmblânzești și cu multa-ți credință, Îl mărești și lauzi numele Lui cel sfânt.

De aceea, precum lui David i s-a făgăduit că-l va înălța mai mult decât pe împărații pământului și va păzi în veci seminția lui și tronul lui ca zilele cerului [ὡς τὰς ἡμέρας τοῦ οὐρανοῦ] [Ps. 88, 28-30, LXX], la fel, mâna Lui cea puternică va fi pururea spre paza domniei tale, va tăia de la fața ta pe vrăjmașii tăi, îi va înfrânge pe cei ce te urăsc pe tine și va păzi în veci seminția ta și scaunul tău. Căci „voia celor care se tem de El o va face [θέλημα τῶν φοβουμένων αὐτὸν ποιήσει]”, zice David, „și rugăciunea lor o va auzi și îi va mântui pe ei [καὶ τῆς δεήσεως αὐτῶν ἐπακούσεται καὶ σώσει αὐτούς]” [Ps. 144, 19].

Acestui dar să ne învrednicim și fiecare dintre noi, fiii mei, de veți asculta cu cucernicie și cu dragoste glasul Părintelui Celui fără de ani și veți împlini învățăturile lui Hristos, Cel prea frumos, ale Fiului Său, al Cărui dar și milă prea bogată ne rugăm să fie spre mântuirea sufletelor voastre! Amin.


[1] Arca.

[2] Aici, Sfântul Antim pare a exprima primatul papal. Însă el nu face decât să relateze, pe scurt, evenimentul de la Mt. 16, 18-19. Pentru că, potrivit teologiei ortodoxe, nu doar Sfântul Petros a primit cheile Împărăției, ci toți Apostolii Domnului, și, prin succesiune apostolică, toți Episcopii și Preoții Bisericii până azi.

[3] După legea mozaică.

[4] Această predică are două finaluri. Și finalul ei începea de aici, dacă Domnul Țării ar fi fost de față. Însă eu am să transcriu finalul de aici, aflat în ed. Ștrempel în n. 1, p. 154-155, ca final al predicii de față. Pentru că finalul de acum e fără final.

[5] Finalul predicii. Includ acum finalul al doilea al predicii, pentru situația în care Domnul Țării ar fi fost de față.

Did you like this? Share it: