Poemul Inima exprimă aceeași realitate pe care poetul o deplânge, aceea că oamenii au devenit cu totul apatici față de mișcarea interioară a lumii și a lor înșiși, față de semnificațiile grave ale existenței:

Totul se micșora egal, cu viteza gândului,
în același timp, munții, mările, oamenii.
Totul se prăbușea în sine însuși cu viteză egală
și în același timp, încât nimeni
nu băga de seamă nimic.

Numai prezența luminii, încăpățânatei,
nemișcătoarei lumini,
numai sângele-acesta pierdut
de lucruri
ar fi putut stârni o bănuială.

Dar
cineva ar fi trebuit să stea în afară
și
nu s-a găsit nimeni, absolut nimeni.

Totul se mărea egal, cu viteza gândului,
în același timp, norii, câmpiile, oamenii.
Totul izbucnea din sine însuși, cu viteză egală
și în același timp, încât nimeni
nu băga de seamă nimic.

Numai prezența nopților, încăpățânatelor,
nemișcătoarelor nopți,
numai sfera aceasta de întuneric,
mărginită de aștri,
ar fi putut stârni o bănuială.

Dar
cineva ar fi trebuit să stea înlăuntru
și
nu s-a găsit nimeni, absolut nimeni.

Poemul e compus din două secvențe, care par că vorbesc despre lucruri opuse. Însă ambele conduc spre aceeași concluzie, a lipsei de atenție a oamenilor. Fenomenele cosmice indicate aici sunt un vector către realități spirituale.

Dilatările sau condensările universului sunt insesizabile pentru locuitorii pământului. E un fel de a spune că ei nu receptează mișcările de proporții cosmice, grandioase – înțelegând aceasta nu numai în sens fizic. Nici nu le receptează, nici nu sunt interesați de ele.

„Nimeni/ nu bagă de seamă nimic” pentru că „nu s-a găsit nimeni” care „să stea în afară”, să contemple, ori „înlăuntru”, să vadă cele dinlăuntru, să fie el însuși un înlăuntru, o lăuntricitate.

„Nu s-a găsit nimeni” are greutate de sentință biblică. De altfel, Eugen Simion remarca un stil „solemn și ermetic ca în vechile cosmogonii”, un „stil pregătitor, inițiatic, cu propoziții oraculare”, cu „versuri sacerdotale”[1], pe alocuri, încă din Elegii (aș zice chiar de la primele volume, tendință care se accentuează în 11 elegii și în volumele următoare).

Am întâlnit, în poemul pe care l-am comentat anterior, o imagine eshatologică tulburătoare, a lunii ce lua forma „unei meduze, moarte, în spațiu”, cu „ventuzele vinete”. În Scriptură ni se spune că „soarele s’a făcut negru ca un sac de păr și luna întreagă s’a înroșit ca sângele” (Apoc. 6, 12, Biblia 1939).

Sunt metafore ale morții, ale vătămării și morții. Astfel încât, deși Nichita a recurs la o altă metaforă, a meduzei moarte, cu ventuze vinete, ea se încadrează în aceeași paradigmă, semnificațiile fiind perfect identice.

Mai mult, ventuzele, deși moarte, sugerează o atracție a universului întreg înspre această extincție, după luna-meduză (fenomen descris anterior de Eminescu: „Și din sure văi de chaos colonii de lumi pierdute/ Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/ Dar și ele – atrase tainic ca de-o magică durere/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus[2]. Nimic în urmă ­– nici un atom luminat” – Memento mori).

Aici, în acest poem, Inima, descoperim alte două tulburătoare imagini poetice cosmice. Lumina este „sângele-acesta pierdut/ de lucruri”, iar noaptea este „sfera aceasta de întuneric,/ mărginită de aștri”. Neobișnuite sunt și una și alta.

Poetul mărturisea că, atunci când a înțeles ce înseamnă Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele”, a rămas…siderat.

Ca să definești noaptea ca o sferă de-ntuneric „mărginită de aștri” trebuie să vezi aștrii…în afara întunericului, hotărnicind întunericul.

În Haiku (vol. Epica magna) va scrie: „Întunecând întunericul,/ iată/ porțile luminii”.

Arghezi afirmase ceva asemănător despre Eminescu (ceea ce nu înseamnă, deloc, că Nichita ar fi construit imaginea sa poetică plecând de la afirmația lui Arghezi, dacă a citit-o, ci, mai degrabă, faptul că amândoi au sesizat, la Eminescu, calitatea aștrilor de a fi margini/ hotare simbolice ale întunericului și neființei):

„în spațiul poetului, din bolta lui cea mai de sus, lumina inundă din toate părțile, divergentă. [Chiar] haosul e încununat de o horă de aștri lunatici”[3].

Metafora luminii ca sânge pierdut de lucruri, ni-l evocă, de data aceasta, pe Vasile Voiculescu: Amurgul pare-n nouri o uriașă rană,/ Prin care-al zilei sânge, lumina-ncet s-a scurs” (Icoane de toamnă). Versuri pe care, altădată, le-am comentat astfel: „Sângele înseamnă viață (Fac. 9, 5), de aceea lumina e sângele zilei[4].

Însă, la Nichita se observă alte nuanțe. Lumina este sângele lucrurilor, ceea ce înseamnă că lucrurile iradiază lumină, că ele însele sunt lumină, în esență, că universul întreg este lumină, după chipul Celui care l-a adus întru ființă.

Însă, deși toate acestea „ar fi putut stârni o bănuială”, totuși „nu s-a găsit nimeni, absolut nimeni” care să „să stea în afară” sau „înlăuntru” și să vadă cum „se micșora” sau cum „se mărea” universul, cum  „totul se prăbușea în sine însuși” sau „cum totul izbucnea din sine însuși”.


[1] Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, ediția a doua revăzută și completată, Ed. Cartea Românească, București, 1978, p. 178, 181.

[2] Remarcăm corespondența: la începutul lumii, „colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit” (Scrisoarea I).

La început, le atrage întru existență „un dor nemărginit”, iar la sfârșit sunt „atrase tainic ca de-o magică durere”. În ambele situații, atragerea aceasta exclude hazardul. Pentru că ceea ce nu există încă nu poate simți atracție spre ființă, iar ceea ce există nu poate simți atracție spre a nu mai fi. Decât dacă această atracție le este imprimată de Cineva, mai întâi odată cu ființa și apoi împotriva voinței lor.

Închipuind luna eshatologică sub forma „unei meduze, moarte, în spațiu”, cu „ventuzele vinete”, credem că Nichita a sesizat, măcar în parte, aceste semnificații.

[3] Tudor Arghezi, Eminescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 47.

[4] Cf. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 4, Teologie pentru azi, București, 2012, p. 42, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

Did you like this? Share it: