Psalmul 129, cf. LXX

1. Cântarea treptelor. Dintru adâncuri am strigat [către] Tine, Doamne!

2. Doamne, auzi glasul meu! Fie urechile Tale luând-aminte întru glasul rugăciunii mele!

3. De ai să Te uiți la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?

4. Că aproape de Tine este ispășirea [ὁ ἱλασμός].

5. Pentru numele Tău Te-am îndurat [ὑπέμεινά σε][1], Doamne; îndurat-a sufletul meu întru cuvântul Tău [ὑπέμεινεν ἡ ψυχή μου εἰς τὸν λόγον σου],

6. nădăjduit-a sufletul meu în Domnul. Din straja dimineții până [în] noapte, din straja dimineții, să nădăjduiască [ἐλπισάτω][2] Israil în Domnul!

7. Că aproape de Domnul [este] mila [ὅτι παρὰ τῷ κυρίῳ τ λεος] și aproape de El [este] multa răscumpărare [καὶ πολλ παρ᾽ αὐτῷ λτρωσις]

8. și El va răscumpăra pe Israil din toate fărădelegile lui [καὶ αὐτὸς λυτρσεται τὸν Ισραηλ ἐκ πασῶν τῶν ἀνομιῶν αὐτοῦ].


[1] Am îndurat exigențele dumnezeiești ale poruncilor Tale.

[2] La imperativ.

Nu-mi place să stau, fără ca să fac ceva

Cred că singurul lucru cu care nu mă pot împăca e…oprirea din orice lucru pe care îl fac. Pot renunța la multe, dar nu și la mers. La mersul interior. Pentru că mergem și când stăm și când ne rugăm și când contemplăm. Suntem în viață și trăim în mers în noi înșine.

De fapt, nu-mi plac cei care stau degeaba, care nu vor nimic de la ei ore întregi, dar nici cei care vor să mă oprească din ritmul meu de lucru și de viață. Pentru că mișcarea, primită odată cu viața, e darul lui Dumnezeu. Iar, în Împărăția Lui, mișcarea nu e interzisă, nu încetează, ci ea e o expresie a bucuriei, a comuniunii, a vederii Lui.

Rugăciunea isihastă e o alergare fără imagini spre Dumnezeu. E un țipăt continuu către El. Pentru că noi suntem vii!

Iar când ne rugăm cu adevărat, noi suntem oameni în mișcare, pentru că întreaga noastră ființă e angrenată în rugăciune. Căci gândim ceea ce spunem, cuvintele ne umplu de delicatețe, de frică sfântă și de nădejde, iar trupul nostru participă integral la rugăciunea noastră.

Când noi stăm locului sau muncim, diverse procese se petrec în trupul nostru și diverse gânduri și sentimente și alegeri sunt luate și trăite de către sufletul nostru. Chiar dacă am dori să înceteze orice mișcare din noi, acest lucru nu ar fi posibil, pentru că mișcarea este starea de a fi a vieții noastre.

Acum, privind în urmă, eu am fost dintotdeauna un om în mișcare. Mi-am construit jucăriile mele în copilărie, am început să scriu în adolescență, am început să pictez și să sculptez în prima tinerețe, le-am făcut pe toate în ritmul meu, fără să mă întrec cu nimeni, și Îi slujesc lui Dumnezeu în același fel: în modul meu propriu, fără să imit pe alții.

Pentru că imitarea altora într-un mod impersonal înseamnă negare de sine. Negarea propriei tale personalități și a propriei tale vocații. Da, poți să faci ceea ce nu îți stă în caracter! Dar acest lucru nu te împlinește. Te împlinește numai ceea ce te face să crești în mod organic. Te împlinește numai punerea în act a potențelor tale, a modului personal în care te-a creat Dumnezeu.

Psalmul 136, cf. LXX

1. Al lui David. La râurile Babilonului [ἐπὶ τῶν ποταμῶν Βαβυλῶνος], acolo am șezut și am plâns [ἐκεῖ ἐκαθίσαμεν καὶ ἐκλαύσαμεν], când să pomenim noi Sionul [ἐν τῷ μνησθῆναι ἡμᾶς τῆς Σιων].

2. În [ramurile] sălciilor [ἐπὶ ταῖς ἰτέαις], în mijlocul ei [ἐν μέσῳ αὐτῆς][1], am atârnat organele/ instrumentele noastre [ἐκρεμάσαμεν τὰ ὄργανα ἡμῶν].

3. Că acolo, cei care ne-au robit pe noi, ne-au cerut nouă cuvinte de cântări [λόγους ᾠδῶν] și cei care ne-au adus pe noi[2], [ne-au cerut nouă] imn [ὕμνον], [zicând]: „Cântați-ne nouă din cântările Sionului!”.

4. Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin [γῆς ἀλλοτρίας]?

5. Dacă am să te uit, Ierusalime, să fie uitată dreapta mea!

6. Să se lipească limba mea [în] gâtul meu, dacă nu am să-mi aduc aminte de tine, dacă nu am să pun înainte Ierusalimul, în începutul bucuriei mele!

7. Adu-Ți aminte, Doamne, de fiii Edomului [τῶν υἱῶν Εδωμ] [în] ziua Ierusalimului [τὴν ἡμέραν Ιερουσαλημ][3]! De cei care zic: „Goliți-l, goliți-l până la temelie în aceasta[4] [ἐκκενοῦτε ἐκκενοῦτε ἕως ὁ θεμέλιος ἐν αὐτῇ]!”.

8. Fiica Babilonului, cea nenorocită [ἡ ταλαίπωρος][!] Fericit [este cel] care îți va răsplăti ție răsplata ta, pe care ai răsplătit-o nouă.

9. Fericit [este cel] care va apuca și va nimici[5] pruncii tăi de piatră[6].


[1] A cetății Babilonului.

[2] În Babilon, în robie.

[3] În ziua dărâmării Ierusalimului.

[4] În cetatea Ierusalimului.

[5] Va zdrobi.

[6] De Piatra care este Hristos.