În poemul Suprafață ni se descrie o altă viziune/ vedenie a lui Nichita:

Pentru că merg pe tine,
tu ești acoperit cu urme de picioare,
eu am tălpile tocite.

Numai dacă sar nu ne-atingem,
sau numai dacă tu te surpi.
Unde mă termin eu, începi tu.

Alb sticlos, cu vedenii.
Se arată: o coborâre de îngeri,
o ridicare de cristale de cuarț.

O coborâre de zi și de seară,
un răsărit continuu
de diferite planete.

Nu știu dacă este cald sau dacă este rece.
Nu știu nici măcar dacă suntem singuri.
Trece ceva, dar nu știu ce anume.

Îmi ridic ochii, deasupra,
identic tu și suspendat mi te arăți.
Îmi întind mâinile și merg pe tine în pălmi.

Unde mă sfârșesc eu, te ridici tu,
atârn de tine ca un fruct prelung.
Dedesubt, foarte jos, aleargă cai biciuiți.

Dacă-mi dau drumul voi cădea într-o șa.
Dar nu îmi dau drumul.

Dacă rămân mai departe cum sunt,
voi îngheța sau mă voi aprinde.
Dar nu rămân așa cum sunt.

Închid ochii: se arată numai peisajul interior.
Adică negru, adică vânăt.
Îmi închid pleoapele până jos la picioare,
ca și cum aș fi un ochi.
Desigur sunt un ochi.
Dar în orbita cui?

Am remarcat bine, altădată[1], faptul că „se arată” este un verb folosit cu semnificație extatică. El a apărut și în A treia elegie (la imperfect: „se arăta”), în Elegia a opta, în Ideea cu gură și în Căderea oamenilor pe pământ, învederând acolo numai parțial o arătare de o anumită factură (eu nu o numesc supranaturală, pentru că supranaturalul e natural pentru oamenii duhovnicești).

Aici însă, poetul pare a descrie un fel de desprindere de pământ și o coborâre a cerului mai aproape, încât poate fi atins cu palma.

Vede un „alb sticlos” – un alb transparent – și în el „o coborâre de îngeri” și o „ridicare de cristale de cuarț” (care sunt, de asemenea, transparente). Apoi, probabil, se face ziuă, seară și noapte („O coborâre de zi și de seară,/ un răsărit continuu/ de diferite planete”).

Se face zi, se face seară („coboară” în fața ochilor lui) – „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâia” (Fac. 1, 5, Biblia 1939) – și vede „un răsărit continuu” de lumi cosmice, „de diferite planete”. Poate fi ceva asemănător cu relatarea lui Eminescu: „Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/ Cum izvorau lumine” (Luceafărul) – prin „lumine” numind luminătorii, aștrii cerești. Deși credem că Nichita a văzut acest lucru în mod aparte, diferit de confratele său.

„Nu știu dacă este cald sau dacă este rece” ne spune el, ca și cum ar fi fost în absența oricărei senzații termice sau nu și-ar mai aminti despre ea. Însă, la finalul acestei „vedenii”, își dă seama că Dacă rămân mai departe cum sunt,/ voi îngheța sau mă voi aprinde”. Poate să aibă legătură cu Apoc. 3, 15-16: „O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă ești căldicel, nici fierbinte, nici rece, am să te vărs din gura Mea” (Biblia 1939).

După care „se arată numai peisajul interior”, care este „negru” și „vânăt”.

Culorile vor juca un rol important în acest volum și în următorul. Astfel, citim versuri uimitoare: „…la suprafața zilei, când/ albul decade în culori diverse” (Inscripție pe un circ roman), „Și lasă-ne izbiți și duși, și doi/ și lungi, când movurile pier” (Măștile de fier), „În amurg, când aleargă luminile toate/ spre negru” (Marele cal, vol. Roșu vertical) etc.

În pictură, albul și negrul sunt considerate culori neutre. Aici, însă, la Nichita, ele par a fi, mai degrabă, niște culori fundamentale: albul, din care „decad” toate culorile zilei, și negrul spre care fug toate luminile zilei. E un alb al genezei și un negru eshatologic, care absoarbe luminile.

Ceea ce ne dă și senzația unor…vedenii spectrale, în care culorile au un rol deosebit, cu un semnificant aparte.

În poezia Suprafață, de la „Alb sticlos, cu vedenii./ Se arată: o coborâre de îngeri,/ o ridicare de cristale de cuarț” (albul este culoarea fundamentală, alături de transparența vedeniei), ajungem la „peisajul interior./ Adică negru, adică vânăt”.

Ambele „se arată”

Iar poetul își trage pleoapa „până jos la picioare,/ ca și cum aș fi un ochi”. Un ochi care „își caută o orbită”, cum spunea în Elegia oului, a noua.

Miza pe nenăscuți e o miză pe…viitor:

Sunt nenăscut. Ceea ce se vede
de jur împrejur nu sunt decât
părinții părinților. Roșu și verde.
Roșu și verde se-aprind faruri
pe cerul urât.

Protoplasme cu măști fluturătoare
se-ntretaie înaintea mea
și-apoi dispar, în vânăta-nserare
noroasă, grea.

Disperate fumuri urcă spre cer.
Eu bat trotuare de amurg.
Idoli la volane galbene apar și pier,
Destrămând fantoma lui Lycurg.

Sunt nenăscut. Ceea ce se vede
de jur împrejur nu sunt decât
strămoșii copacilor; zeul de iarbă verde
păscut de strămoșul cailor. Atât.

„Ceea ce se vede/ de jur împrejur nu sunt decât/ părinții părinților”. Sunt „protoplasme [întâiplăsmuiri] cu măști fluturătoare”, adică: tipare umane cu măști personalizate, care flutură în lume, oameni care pot să-și desăvârșească potențele, dacă vor.

Pentru că oamenii de azi nu diferă, prin modul de a se naște și de a fi, de primii oameni care au populat pământul, după cum nici celelalte făpturi („Ceea ce se vede/ de jur împrejur nu sunt decât/ strămoșii copacilor”…) nu diferă de protoplasmele lor, adică de primele făpturi asemenea, create pe pământ, din același gen și specie. Și îl vedem, din nou, pe Nichita, împotrivindu-se evoluționismului, care era filosofia epocii.

Însă, definindu-și contemporanii ca „protoplasme cu măști fluturătoare”, ni se pare că formulează un mesaj ce consună cu al lui Eminescu din Glossă. Oamenii sunt aceeași dintotdeauna. De când e lumea: „Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă”

Sau, cum zice Nichita: „protoplasme cu măști fluturătoare”. Care trăiesc sub „cerul urât” și care, curând, „dispar, în vânăta-nserare/ noroasă, grea”.

„Disperate fumuri urcă spre cer./ Eu bat trotuare de amurg” sunt versuri care sună a sentiment simbolist sau a extincție bacoviană. „Idoli la volane galbene apar și pier,/ Destrămând fantoma lui Lycurg. Pentru că nu e nicio diferență de substanță între omul antic și omul modern.

Și unul și altul se credeau idoli, se credeau atotputernici, se credeau de neînvins. Numai că mașinile trec azi prin „fantoma lui Lycurg după cum alții, peste o vreme, vor trece prin „fantomele” idolilor care astăzi mânuiesc volane.

De aceea…„sunt nenăscut” și de aceea: „miza pe nenăscuți”. Pentru că prezentul nu există, prezentul este deja trecut. Miza noastră e pe viitor. Numai pariind pe viitor putem câștiga, nu pe prezent. Prezentul e deja trecut. Trece ca „fumuri [care] urcă spre cer”.

Trăim ca niște „nenăscuți” încă, pentru că nenăscuți suntem, până în clipa în care ne vom naște pentru veșnicie. Abia atunci ne vom fi născut cu adevărat. Până atunci, „de jur împrejur nu sunt decât/ părinții părinților”, nu sunt decât morți. Sau, „idoli la volane galbene [care] apar și pier”, suntem ca „zeul de iarbă verde”


[1] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/29/reintoarcere-la-nichita-30/.

Did you like this? Share it: