În poemul Andru plângând (adică: bărbat plângând), Nichita spune, pentru prima dată, despre sine însuși: „eu sunt un cuvânt”. Ceea ce înseamnă că s-a produs acea metanoia care l-a făcut să deplaseze accentul de la operă la persoana umană care concepe opera și care este mai importantă decât opera.

Ceva mai încolo va spune: „Eu sunt un cuvânt care se rostește/ lăsând în urma lui un trup” (Înaintare). Versuri pe care le-am comentat astfel:

„El, Nichita, el este cuvântul care se rostește în opere și nu operele sale sunt acest cuvânt primordial. Operele lui sunt trupul, ceea ce lasă în urmă. El, omul, are primordialitate, întâietate în fața operei sale. În urma sa lasă un trup de cuvinte, trupul operei, statuar dar inflexibil, pe când el, cuvântul, omul rațional și duhovnicesc, făcut după chipul lui Dumnezeu și al Cuvântului, merge mai departe în veșnicie. În veșnicia în care trupul operelor sale poetice nu intră (după cum nu intră nici trupul neînduhovnicit), pentru că ele au fost un efort momentan, pasager, de înțelegere a lumii și mai rămân în urma sa doar ca ceva care ar putea fi de folos și altora”[1].

Poemul Andru plângând surprinde tocmai diferența dintre ceea ce este mutabil și ce nu în ființa omului: „Las locului această-nfățișare/ și o adorm, și o îngheț, și o țin/ în pura suspendare/ a celor care n-au venit și vin.//

Nimic nu rămâne el însuși mai mult/ decât o foarte singură dată./ Nu sunt vinovat dacă trăiesc/ într-o lume întruna schimbată”.

Materia își schimbă mereu formele/ chipul și de aceea „trăiesc/ într-o lume întruna schimbată” și „las… această-nfățișare /…/ în pura suspendare/ a celor care n-au venit și vin”.

Nu există instanță care să poată fi percepută concret, care să poată fi oprită, analizată și contemplată. Timpul înghite înfățișări, sentimente și gânduri, de-a valma, iar omul are sentimentul că ia mereu totul ab initium: „Trec prin starea acestui suflet/ posibile existențe – / un năvod mortal ce smulge în sus/ totul, lăsând numai absențe. /…/

Numai un gând dacă-l întorc, de la tine,/ nu mai regăsesc apoi, înapoia-mi, nimic./ Depun mărturie-n genunchi despre-aceasta,/ cuvinte pentru nicio ureche ridic”.

Pentru că urechile se schimbă, auzul trece

De aceea, „Decade piatra în inima mea,/ rămân în centrul unor margini ce se schimbă”: există ceva în mine care e centru și care rămâne, după cum e inima centrul ființei umane. Și aici întâlnim, din nou, comparația cu sfera, care nu e neapărat platonică, ci dovada unei gândiri geometrice, a nevoii de a exprima în concepte și imagini lucruri greu de exprimat și de explicat (e adevărat că nu alta fusese și nevoia filosofilor antici).

Ceea ce vrea să spună Nichita e că există în om un centru stabil, care rămâne, intră în veșnicie, dar și margini schimbabile/ mutabile. O inimă și un suflet netrecătoare, deși înfățișările trupului sunt nenumărate, de-a lungul vieții, deși sentimentele și gândurile sunt instabile și trecătoare.

Iar poetul simte nevoia fundamentală de a rămâne din el ceva imuabil: „Desigur, eu sunt un cuvânt/ adormit la tine pe limbă”.

Pe a cui limbă? Se poate înțelege: pe limba poeziei.

Adică „eu sunt un cuvânt” netrecător, care mor/ adorm pe limba poeziei. Mă exprim în limba poeziei și mor pe ea, pentru ca să mă trezesc cuvânt în veșnicie.

Semnificația este, în mod evident, alta decât în versurile: „nu mă lăsați singur și pradă/ gurii care în loc e dinți/ are statui,/ gurii imense pe a cărei limbă de piatră/ mă aflu” (Căderea oamenilor pe pământ). Deși se poate interpreta, și aici, ca o dorință de a nu transforma poezia într-un idol. Lucru de care Nichita s-a ferit toată viața.

„Eu sunt un cuvânt”, zice Nichita, dar „numele să nu/ mi-l amintești /…/ pentru că el are o infinitate de trupuri/ și s-ar putea să și-l arate/ pe-acela/ pe care tu nu-l cunoști” (Testament).

Altfel spus, poetul pare a pune în opoziție cuvântul pe care îl identifică cu sine, ontologic vorbind, cu numele pe care îl poartă, și care are, parcă, o amprentă mai mult istorică.

Numele reprezintă, de-a lungul vieții, „o infinitate de trupuri”, pe când cuvântul care este omul (după chipul lui Dumnezeu, al Cuvântului), în mod tainic și neînțeles pe deplin poate nici de sine însuși, reprezintă perpetuarea lui în veșnicie.

Poetul ridică o întrebare dificilă: în ce se regăsește omul pe sine însuși, din toate manifestările vieții sale? În ce se recunoaște cu adevărat?

Din această perspectivă, i se pare că identificarea onomastică, prin care este recunoscut între semeni, este superficială în comparație cu cuvântul care este el în el însuși, din punct de vedere ontic.

De aceea susține că „eu sunt un cuvânt/ adormit la tine pe limbă”, care moare pe limba poeziei.

Din perspectivă creștin-ortodoxă, numele este intim legat de ființa omului. Totuși, după cum știm, în tradiția noastră există mulți Sfinți cărora Dumnezeu le-a schimbat numele, în viața aceasta, tocmai pentru că acelea nu corespundeau cu adevărata lor menire și cu statutul lor în veșnicie.

În același timp, însă, Nichita se referă aici la nume ca la un indicator din punct de vedere social, încercând, poate, să reorienteze atenția cititorilor de la numele lui sonor de poet la felul cum trebuie el privit și înțeles, cu adevărat, prin opera sa poetică, pe care o considera a fi adevărata lui biografie.

E cam același lucru ca atunci când un poet (sau un mare om de cultură) este perceput printr-o sumă de instanțe fotografice. Ele, fiecare sau toate împreună, spun ceva despre el, dar omul de profunzime se vede în opera lui, în gândirea și creația lui, nu în câteva înfățișări pasagere.

La fel, numele „are o infinitate de trupuri/ și s-ar putea să și-l arate/ pe-acela/ pe care tu nu-l cunoști”. Pentru că numele, deși este un mod de identificare, cum spuneam, presupune și pasaje irecognoscibile, de către ceilalți, ale vieții omului sau ale interiorului său.

Așa înțelegem dorința lui testamentară: „Numai numele să nu/ mi-l amintești,/ numai numele, nu”.

Însă poemul Testament ne spune și alte lucruri despre dorințele lui Nichita cu privire la receptarea sa postumă: „Să deplângi/ absența mea/ de la suprafața lucrurilor. [Fapt ireprimabil, pentru oricine l-a cunoscut și l-a iubit. A se nota că nu spune:  dispariția mea, ci „absența mea/ de la suprafața lucrurilor”] //

Să pui capcane, lațuri și curse/ și mai presus de toate să pui/ orbite înalte, de os,/ întru întâmpinarea/ ochilor singuri și plutitori,/ prin aerul de dinaintea zorilor”.

Aceasta este o strofă tainică: trebuie „să pui capcane, lațuri și curse”, tu, cititorule, ca să îl prinzi pe Inorogul poeziei. Pentru că „fel de fel de lațuri, curse, mreji și alte măiestrii în toate poticile și căile”[2] întindeau vânătorii Inorogului, în Istoria ieroglifică. Și trebuie „să pui/ orbite înalte, de os,/ întru întâmpinarea/ ochilor singuri și plutitori” ai poetului, aflat în orizontul său de așteptare, „prin aerul de dinaintea zorilor”.

Metafora a împrumutat-o Nichita de la Eminescu, unde există imaginea poetică a „ochiului plutitor ca o pasăre pe cerul minții, al gândurilor, ochiul care se scaldă într-un orizont de așteptare celest”[3].

În fine, alte câteva versuri ne lasă a înțelege că poetul dorea – metaforic vorbind – să fie rememorat într-o atmosferă de banchet antic: „Să aduci cântăreți/ din instrumente muzicale/ amintind de falusul zeilor.// Să aduci animale dresate,/ să aduci cocoși melancolici,/ să aduci și să verși/ amfore cu vin”. Și asta cel mai probabil pentru că Nichita, care nu era nicidecum un orgiastic, a vrut să fie prilej de bucurie și după moarte, așa cum a căutat să fie toată viața.


[1] În articolul nostru, Arta nu este superioară omului, cf.http://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/29/arta-nu-este-superioara-omului/.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 172.

[3] A se vedea cartea mea, Eminescu: între modernitate și tradiție, op. cit., p. 424-426, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

Did you like this? Share it: