Predică la nașterea Sfântului Profet Ioannis Botezătorul [24 iunie 2016]

Iubiții mei[1],

despre nașterea Sfântului Ioannis Profetul și Botezătorul Domnului ne vorbește Sfântul Apostol Lucas. Cu nașterea lui își începe Evanghelia. Și el ne spune că a fost născut de Sfinții Zaharias [Ζαχαρίας] și Elisavet [Ἐλισάβετ] [Lc. 1, 5], care „erau amândoi drepți [δίκαιοι] înaintea lui Dumnezeu” [Lc. 1, 6, BYZ]. Însă nașterea lui nu a fost una oarecare, ci a fost una minunată. Pentru că părinții lui l-au născut la bătrânețe și după ce mama lui a fost stearpă toată viața [Lc. 1, 7].

Însă, cel mai minunat lucru a fost acesta: nașterea lui a fost vestită de Îngerul Domnului, cel care i-a dat și numele copilului: Ioannis [Ἰωάννης] [Lc. 1, 13]. Căci tatăl său, pe când Îi slujea Domnului, a primit nu numai vestea că va naște fiu la bătrânețile sale, ci și că el trebuie să se numească Ioannis.

De ce Ioannis? Numele său e o transliterare a lui Iohanan [יוֹחָנָן] din ebraică și înseamnă Dumnezeu este milostiv[2]. Pentru că Ioannis trebuia să predice milostivirea lui Dumnezeu față de oameni.

Îngerul Domnului însă nu se oprește din vestirea lui, ci îi spune tatălui său, lui Zaharias, că Ioannis va fi un motiv de bucurie pentru mulți, pentru că se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale [Lc. 1, 14-15]. Căci Ioannis „pe mulți [din] fiii lui Israil îi va întoarce [ἐπιστρέψει] spre Domnul Dumnezeul lor; și el va merge înaintea Lui  în duhul și [în] puterea lui Ilias [καὶ αὐτὸς προελεύσεται ἐνώπιον αὐτοῦ ἐν πνεύματι καὶ δυνάμει Ἠλίου], [ca] să întoarcă inimile părinților către copii [ἐπιστρέψαι καρδίας πατέρων ἐπὶ τέκνα] și pe cei neascultători în înțelegerea drepților [καὶ ἀπειθεῖς ἐν φρονήσει δικαίων], [ca] să pregătească Domnului un popor pregătit [ἑτοιμάσαι κυρίῳ λαὸν κατεσκευασμένον]” [Lc. 1, 16-17, BYZ].

Pregătit pentru ce? Pentru primirea lui Mașiah, a lui Hristos. Căci el, Înaintemergătorul Domnului, a pregătit poporul pentru primirea Lui.

Și pentru că Sfântul Zaharias a cerut un semn [Lc. 1, 18], Îngerul Domnului i s-a dezvăluit și i-a spus că este Arhanghelul Gavriil și că el va rămâne mut până la nașterea lui Ioannis [Lc. 1, 19-20].

După 6 luni de la zămislirea Sfântului Ioannis, Arhanghelul Gavriil îi binevestește Maicii Domnului nașterea lui Iisus [Ἰησοῦς], a Domnului și Mântuitorului nostru [Lc. 1, 26-38]. Iar dacă nașterea lui Ioannis a fost la bătrânețe, după  ce, o viață întreagă, mama lui a fost stearpă, neroditoare, nașterea Domnului a fost mai presus de fire, pentru că El Și-a clădit de unul singur, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, trup din Preacurata Fecioară Maria și S-a născut fără ca să strice fecioria ei.

De aceea, nașterea lui Ioannis a fost ca luceafărul care strălucește înaintea Soarelui, dar care e întrecut de Soare în mod deplin. Pentru că nașterea Lui a fost minunată, prin darul lui Dumnezeu, ca una care s-a făcut la bătrânețe. Dar nașterea Domnului a întrecut orice naștere, fiind singura noutate a lumii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, Dumnezeu S-a întrupat și Și-a asumat în persoana Lui umanitatea noastră pentru totdeauna.

Tocmai de aceea, nicio naștere nu a fost și nu este și nu va fi ca nașterea Domnului, însă, ca nașterea lui Ioannis, multe nașteri minunate au fost, sunt și vor fi. Pentru că Dumnezeu e cu Sfinții Lui încă din pântecele mamei lor.

Dar nașterea lui Ioannis a fost și ea unică. Pentru că Hristos are un singur Înaintemergător și Botezător: pe Ioannis. Căci el, Profetul Domnului, nu numai că L-a vestit pe El, dar L-a și văzut întrupat și I-a slujit Lui.

Maica Domnului a mers la rudenia ei, la Sfânta Elisavet, și pruncul Ioannis a săltat în pântecele maicii sale. Căci s-a umplut și el, și mama lui, de harul Duhului Sfânt [Lc. 1, 39-41]. Și fiind plină de har, Sfânta Elisavet a numit-o pe Maria cea preasfântă și preafrumoasă drept Maica Domnului [ἡ μήτηρ τοῦ κυρίου] [Lc. 1, 43]. Adică Născătoare de Dumnezeu. Căci Maria nu a născut un om, ci pe Dumnezeu întrupat. De aceea, ea a cinstit-o duhovnicește pe rudenia ei, pentru că a văzut duhovnicește cine este ea: Maica Domnului.

Iar prin săltarea pruncului Ioannis în pântecele ei și prin umplerea mamei și a copilului de harul Duhului Sfânt, s-a împlinit profeția lui Gavriil către Zaharias. Pentru că Arhanghelul asta îi vestise: că pruncul Ioannis se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale.

Adică pruncul, încă din pântece e om deplin și poate primi harul lui Dumnezeu. Iar femeia gravidă, la fel, nu pierde harul lui Dumnezeu pentru că a rămas însărcinată, ci, dimpotrivă, poate fi plină de har, dacă trăiește cuvios înaintea lui Dumnezeu.

Și astfel, praznicul de azi ne arată că Dumnezeu dorește nașterea de prunci, că Dumnezeu dorește copiii, că El îi binecuvintează pe copii și pe mame și îi consideră pe copii oameni întregi încă de la început, de la zămislirea lor în pântece. Ba, mai mult, pentru El oamenii există și mai înainte ca ei să ne nască, pentru că Dumnezeu îi cunoaște și îi dorește pe fiecare în parte. Căci El a vorbit despre Ioannis, prin intermediul lui Gavriil, ca despre cineva deja cunoscut, deși el nu se născuse încă.

Dumnezeu pune nume copiilor. Și El trimite pe Îngerul Său ca să vestească părinților cele despre viitorii lor copii. Lucru pe care l-a făcut cu mulți dintre Sfinții Lui. Pentru că El vrea să îi încredințeze pe părinți de faptul că anumiți copii ai lor sunt pe placul Lui, pentru că vor trăi în sfințenie.

Însă preștiința Lui dumnezeiască, cunoașterea Lui mai înainte ca lucrurile să se petreacă, nu interferează cu ceea ce aleg oamenii să facă. De aceea, oamenii nu sunt predestinați de Dumnezeu să fie „buni” sau „răi”, ci ei sunt cei care se faci buni sau răi, potrivit alegerilor pe care le fac în fiecare clipă.

Dumnezeu știe, mai înainte ca noi să ne naștem, ce vom face în fiecare clipă a vieții noastre. Însă, cu toate că El știe toate, El nu oprește nașterea noastră și nici nu ne obligă să trăim altfel decât noi alegem să trăim. Ceea ce arată o mare iubire față de noi, dar și o mare încredere în libertatea noastră de alegere. Pentru că El ne lasă să ne alegem veșnicia: cu El sau împotriva Lui, iar asta e semn de mare iubire față de noi. De iubire părintească, de iubire profundă, care cere de la noi o iubire pe măsură: una liberă, din toată inima, ca de fii față de Părintele nostru.

Sfânta Elisavet îl naște pe prunc și îi pune numele Ioannis [Lc. 1, 57-60]. Tatăl său e de acord cu numele, pentru că acesta era numele vestit de Înger [Lc. 1, 63]. Și când a fost de acord cu numele copilului, Sfântul Zaharias s-a vindecat de muțenie în mod minunat [Lc. 1, 64].

Iar Sfântul Zaharias s-a umplut și el de harul Duhului Sfânt și a profețit despre Ioannis [Lc. 1, 67]. Și a spus: „Iar tu, pruncule, Profet al Celui Preaînalt [προφήτης ὑψίστου] vei fi chemat! Căci vei merge înaintea feței Domnului, [ca] să gătești căile Lui [ἑτοιμάσαι ὁδοὺς αὐτοῦ]; să dai cunoașterea mântuirii poporului Său [τοῦ δοῦναι γνῶσιν σωτηρίας τῷ λαῷ αὐτοῦ] în[tru] iertarea păcatelor lor [ἐν ἀφέσει ἁμαρτιῶν αὐτῶν], pentru milostivirile milei Dumnezeului nostru [διὰ σπλάγχνα ἐλέους θεοῦ ἡμῶν], în[tru] care  ne-a cercetat pe noi Răsăritul [Cel] din înălțime [ἀνατολὴ ἐξ ὕψους],  [ca] să lumineze pe cei care șed în întuneric și [în] umbra morții [ἐπιφᾶναι τοῖς ἐν σκότει καὶ σκιᾷ θανάτου καθημένοις], [și ca] să îndrepteze picioarele noastre întru calea păcii [τοῦ κατευθῦναι τοὺς πόδας ἡμῶν εἰς ὁδὸν εἰρήνης]” [Lc. 1, 76-79].

O naștere cu minune și cu profeție! Limba tatălui s-a deschis pentru ca să mărturisească despre voia lui Dumnezeu cu Ioannis.

Și prin aceasta înțelegem cu toții că nașterea ar trebui să fie o bucurie, o bucurie mare în sânul unei familii. Și că a fi însărcinată înseamnă o mare împlinire interioară, pentru că părinții creează pe noul prunc dimpreună cu Dumnezeu.

Adică, copiii nu sunt doar ai noștri, chiar dacă îi facem noi, ci copiii sunt, mai înainte de toate, ai lui Dumnezeu. Pentru că El creează sufletul pentru fiecare prunc în parte și El face ca pruncul să se dezvolte în pântece.

De aceea, a naște, a crește și a educa copii sunt datorii sfinte pentru fiecare familie în parte, pentru că prin fiecare copil care se maturizează în familia noastră avem de-a face cu un potențial membru al Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că toți suntem chemați la Împărăție, dar o moștenesc doar cei care se fac vrednici de ea. Și fiecare ne facem vrednici de Împărăția lui Dumnezeu dacă trăim o viață sfântă, o viață bineplăcută lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, așa s-a născut Sfântul Ioannis Botezătorul: din niște părinți sfinți, fiind vestit de către Arhanghel și umplându-se de harul Duhului Sfânt încă din pântecele maicii sale!

Pentru că soții, căsătoriți legitim la primărie și în Biserică, mai întâi de toate, nu au datoria să nască copii, ci să își sfințească viața. Pentru că, mai întâi de toate, trebuie să învățăm, împreună cu Dumnezeu, ce trebuie să facem, cum să naștem și cum să creștem un copil, apoi să facem copii.

Căci vedem, la tot pasul, părinți cu copii, mai mari sau mai mici, însă, în același timp, și multă neștiință, din partea părinților, în creșterea copiilor. Pentru că nu e de ajuns să le dăm de mâncare, să îi îmbrăcăm, să îi ferim de boli și de accidente, ci trebuie să îi educăm. Iar educația nu e doar școlară, nu e doar pentru o meserie în viață, ci din educație face parte, în primul rând, viața eclesială. Căci aici, în Biserică, copilul înțelege cu adevărat ce trebuie să facă în viață, pentru că Dumnezeu este ajutorul lui.

Și cred că trebuie să predicăm tot mai mult, tot mai explicit despre ce înseamnă viața ortodoxă, pentru ca să fim de ajutor și copiilor și tinerilor în dezvoltarea lor duhovnicească.

Căci copiii trebuie să afle care sunt virtuțile și păcatele, ce urmări au fiecare din acestea în noi și faptul că, ceea ce noi facem zi de zi în noi înșine, fie că ne remarcă sau nu cineva, naște în noi frumusețe sau, dimpotrivă, multă urâciune. Căci viciile copiilor și ale tinerilor noștri sunt urâțirea lor, a frumuseții lor interioare, atâta timp cât toți sunt botezați în pruncie. Faptul că mint, că înșală, că se uită la pornografie, că sunt avizi de bani, că drăcuie și înjură, că se joacă mai mult decât învață, că lenevesc, sunt tot atâtea boli sufletești care îi urâțesc. Și acestea cresc în răutate pe măsura creșterii lor în vârstă și le va fi greu să se dezbare de ele.

Tocmai de aceea, soții sunt chemați, mai înainte de toate, să învețe să fie părinți. Însă, ca să înveți să fii părinte, trebuie să te fi învățat părinții tăi, încă de când tu erai mic, acest lucru. Adică, la rândul tău, tu ar fi trebuit să ai părinți responsabili, care să te învețe, încă de mic, ce înseamnă să fii adult, ce înseamnă să fii părinte, ce înseamnă să fii responsabil pentru copiii pe care îi naști. Pentru că atunci ți-ai fi asumat greul învățării, al sfințirii, pentru a fi soț și părinte de copii. Și, când te-ai fi căsătorit, ai fi știut ce să faci și nu ai fi bâjbâit în materie de treburile familiei.

Mai pe scurt: o nouă familie se naște încă din copilărie, prin ceea ce sunt învățați el și ea să facă…pentru viitoarea lor familie. Dacă nu există educație creștină în familie, nu există nici familie creștină, chiar dacă mergem și ne cununăm și la Biserică. O facem de ochii lumii, pentru că, acasă, trăim necreștinește.

Dar dacă am trăi creștinește de mici și ne-am căsători în cunoștință de cauză, ambii ca persoane duhovnicești, atunci am avea de-a face cu părinți responsabili. Care ar ști să își crească copiii, dar să îi învețe și pe alții, care nu știu prea bine cum să facă acest lucru delicat și anume: educația creștină pentru copii.

Cu toate acestea, nu intenționez să dau lecții celor care au copii și au și greutăți pe măsură. Fiecare dintre ei știu ce fac și nu fac pentru copiii lor. Pentru că situația din casă e întotdeauna alta. Nicio familie nu seamănă cu o alta, ci fiecare e unică. De aceea, pentru probleme unice trebuie discuții particularizate. Iar discuțiile particularizate trebuie să le facă Duhovnicul cu familia în cauză, ca unul care trebuie să îi ajute în demersul lor de a trăi creștinește.

Însă, cu toții, trebuie să fim responsabili nu doar de familia noastră, ci de toate familiile Bisericii și ale lumii. Căci astăzi, familia creștină e asediată și de minoritățile sexuale, cât și de etosul plezirist al veacului.

Persoanele gay doresc relații și căsătorii între persoane de același sex, iar etosul plezirist al postmodernității pledează pentru întâlniri și experiențe sexuale cu multipli parteneri, care nu sunt dispuși să își asume căsătoria.

De aceea, familia creștină, care e o asumare a unei relații binecuvântate de Dumnezeu pentru întreaga viață, trebuie să lupte cu mentalitatea seculară, foarte înrădăcinată în societatea de azi. Adică cu afirmații de tipul: „dragostea adevărată nu există”, „o căsătorie durează 3 ani”, „viața adevărată înseamnă să trăiești clipa hedonist”.

Pentru că soții creștini trebuie să tot explice de ce nu au nevoie să facă sex și cu alți parteneri, de ce ei și copiii lor merg toată ziua la Biserică și de ce au un ritm de viață ascetic. Tocmai de aceea, părem anacronici în societatea de azi, dacă suntem familiști, dacă suntem fideli, dacă ne iubim copiii, dacă le dăruim o educație principială, una creștină.

Însă anacronismul nostru e aparent! Pentru că voia lui Dumnezeu nu e schimbătoare, e veșnică, și virtuțile creștine nu sunt niciodată caduce, perisabile. Voia lui Dumnezeu rămâne în veac, pe când mentalitățile, schițate ideologic, se schimbă periodic. Iar noi trebuim să trăim ortodox, trebuie să trăim creștinește în orice secol, pentru că viața creștină e viața umană prin excelență.

Vă doresc numai bine și Dumnezeu să ne întărească pe toți în tot lucrul cel bun! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 23 iunie 2016, zi de joi, călduroasă, cu 32 de grade la ora 11.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/John_(given_name).

Sfântul Antim Ivireanul, Predică la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie [26 octombrie]

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la 26 octombrie. La ziua Sfântului și Marelui Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir. Și despre cutremur

„Doamne, mântuiește-ne pe noi, [că] pierim [Κύριε, σῶσον ἡμᾶς, ἀπολλύμεθα]!” [Mt. 8, 25, BYZ].

Pomenirea Marelui Mucenic Dimitrie, care se prăznuiește astăzi în toată lumea, ce alt [lucru] așteaptă de la adunarea iubitorilor de prăznuire, fără numai laude și cântări? Însă eu, cunoscându-mi nevrednicia și slăbiciunea întru cunoaștere, nu îndrăznesc să-i împletesc cununi de laude, nici să-i vestesc, precum se cuvine, măririle minunilor lui. Căci altă învățătură cere muceniceștile lui lupte și alt fel de prăznuitori ne trebuie pentru luminatele lui nevoințe.

De aceea, îi las pe alții să laude lucrurile lui cele slăvite și să povestească bărbăția sufletului său, care a fost peste firea omenească, și să spună vitejia lui cea mare, cu care a răbdat rănile și moartea. Iar eu, ca unul neputincios în vorbire, mă minunez de ele cu mintea. Și aș dori să tac…dar mă întorc iarăși la cuvântul prim [al predicii mele de față și spun]: „Doamne, mântuiește-ne pe noi, [că] pierim!”.

Pentru că [vreau] să arăt dragostei voastre nevoia pe care au trăit-o Apostolii în corabie, dar și grabnicul ajutor pe care li l-a dat Hristos în mijlocul mării. Și nădăjduiesc, cu darul Sfântului [Dimitrie], că vă veți folosi duhovnicește. [De aceea], vă poftesc să [mă] ascultați cu dragoste și cu chibzuială!

[Căci], cu adevărat, este lucru înfricoșător [să vezi] cum s-a oprit tulburare mării [în Evanghelia] de astăzi. Căci și Sfânta Evanghelie spune: „cutremur[1]/ furtună mare s-a făcut în mare [σεισμὸς μέγας ἐγένετο ἐν τῇ θαλάσσῃ]” [Mt. 8, 24, BYZ].

[De aceea], mi se pare că văd înaintea ochilor mei chipul ei, [al mării]. [Căci apa] este suflată de vânturi mari din toate părțile. Se strâng împrejurul vântului nori negri, deși toată marea spumegă de mânie și pretutindeni [vezi] cum se înalță valurile ca niște munți.

[Și] mi se pare că văd [și] corabia Apostolilor [în această mare plină de furtună]. [O văd] cum luptă cu multa sălbăticie a mării tulburate [de vânt]. Pe de-o parte, o bat vânturile, pe de altă parte, [apa] o ridică spre cer, pentru a o coborî în iad.

[Și] mi se pare că văd zugrăvită, pe fețele Apostolilor, frica de moarte. [Văd cum] unul se cutremură, altul se înspăimântă. [Cum] unul se tulbură și altul [începe] să strige și, cu toții, suspină și cer cu lacrimi, cu rugăciuni, ajutorul lui Hristos, Care dormea, [și Îi spun]: „Doamne, mântuiește-ne pe noi, [că] pierim!”.

Eu însă nu mă minunez nici pentru tulburarea mării – pentru că ea este o stihie nestatornică, iar firea ei e aceasta, când lină, când tulbure –, [și] nici pentru tulburarea Apostolilor. Căci nevoia aduce mereu oamenilor tulburare și frică.

[Însă eu] mă minunez de faptul că ei, când au alergat și s-au rugat, îndată au și primit ajutor. [Căci] Evanghelia spune: „Și s-a făcut liniște mare [καὶ ἐγένετο γαλήνη μεγάλη]” [Mt. 8, 26, BYZ].

Au încetat valurile, a pierit întunericul, s-au împrăștiat norii. [Pentru că] marea s-a smerit și corabia, întreagă și fără nicio vătămare, a ajuns la adăpost.

[Și] cercetând eu pricina acestei minuni care s-a făcut fără întârziere[2], am aflat de la tâlcuitorii Sfintei Evanghelii cum că alta n-a fost, fără numai rugăciunea, pe care Apostolii [au făcut-o] cu un [singur] glas și [cu] un [singur] suflet. Toți, deodată, au strigat. Toți s-au rugat, toți au cerut, deodată, ajutorul. [Și au strigat]: „Doamne, mântuiește-ne pe noi, [că] pierim!”. Și pentru aceasta[3], Domnul le-a ascultat îndată rugăciunea lor și i-a mântuit și păzit pe toți. [Căci] pe niciunul nu i-a lăsat să piară în [acea] tulburare a mării.

De aceea, Dumnezeiescul Teofilact [al Bulgariei spune]: Doarme Domnul, pentru ca Apostolii să alerge, înfricoșați, la ajutorul Lui și să-L roage [pentru ajutor]. Și din aceasta să înțeleagă nevoia rugăciunii de obște, prin care [El] a vrut să îi mântuiască din nevoie.

[Căci], cu adevărat, mare învățătură ni se dă nouă prin această [minune]. Pentru ca și noi să luăm pildă/ model, [ca] să ne rugăm și noi lui Dumnezeu pentru nevoile noastre cele de obște.

[Pentru că] lumea aceasta este ca o mare care se tulbură. [Căci] întru ea, oamenii, niciodată n-au odihnă, nici liniște. Corăbiile [aflate] între valuri sunt împărățiile, crăiile, domniile și orașele, mulțimea poporului, guvernele politice[4], supușii, bogații și săracii, cei mari și cei mici. [Și, cu toții], călătoresc și se află în nevoie.

[Și] vânturile cele mari, care umflă marea, sunt nevoile cele care ne supără întotdeauna. [Iar] valurile care luptă corabia sunt nenorocirile care se întâmplă în toate zilele [vieții noastre].

Norii care înnegresc văzduhul, fulgerele care ne orbesc ochii, tunetele care înfricoșează toată inima cea vitează sunt întâmplările cele de multe feluri, pagubele neașteptate, înfricoșările [din partea] vrăjmașilor, supărările, necazurile care ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, cele grele și nesuferite, pe care le lasă Dumnezeu [să fie în viața noastră] și să ne înconjoare, pentru ca, [prin ele], să cunoască credința noastră și să ne vadă răbdarea.

Acum însă, pentru ca poporul să se mântuiască de acestea și să lepede de deasupra lor nevoia cea grea, ce are nevoie ca să i se mijlocească mântuirea? Și vedem aceasta din pilda poporului israilitean, când s-a supărat oștile lui Hananeu[5], împăratul Aradului [βασιλεὺς Αραδ], în pustiu [Num. 21, 1-3]. Ne-o spun locuitorii din Vetulua [Βαιτυλουα], când a fost ocolită cetatea lor de oastea cea groaznică a lui Olofern[6] [Iud., cap. 7]. Ne-o spune Esdra[s] [Ἔσδρας], când s-a întors cu poporul lui Israil în Ierusalim, mântuit din robia Vavilonului [I Esdr., cap. 8]. Ne-o spun ninevitenii, atunci când au scăpat de pieire, care a fost vestită, din partea lui Dumnezeu, prin Prorocul Iona[s] [Ionas 3, 4].

Toți aceștia s-au rugat cu un glas și cu un gând și au cerut ajutorul lui Dumnezeu. [Și de aceea] s-au [și] mântuit.

Și spune Sfânta Scriptură: „Și s-a rugat Israil rugăciune Domnului [καὶ ηὔξατο Ισραηλ εὐχὴν κυρίῳ]…și a auzit Domnul glasul lui Israil și l-a dat pe Hananis sub mâna lui [καὶ εἰσήκουσεν κύριος τῆς φωνῆς Ισραηλ καὶ παρέδωκεν τὸν Χανανιν ὑποχείριον αὐτοῦ] [Num. 21, 2-3, LXX].

Și locuitorii care erau încercuiți în Vetulua au strigat către Domnul, cu toții, deodată, [în mod] neîncetat și a ascultat Domnul rugăciunea lor și i-a mântuit din mâinile lui Olofernis [Iud., cap. 4].

Iar Esdras spune: „Am cerut de la Dumnezeul nostru cele drepte nouă și copiilor noștri și la toată agonisita noastră și ne-a ascultat pe noi”.

Iar ninevitenii au strigat către Dumnezeu, neîncetat, îmbrăcându-se în saci, de la cel mai mare și până la cel mai mic [Ionas 3, 5]. Și Domnul a văzut lacrimile lor și nu i-a stricat pe ei și nici dobitoacele [lor și] nici cetatea lor.

De aceea spune David în Ps. 21: „Spre Tine au nădăjduit părinții noștri, au nădăjduit și i-ai izbăvit pe ei [ἐπὶ σοὶ ἤλπισαν οἱ πατέρες ἡμῶν ἤλπισαν καὶ ἐρρύσω αὐτούς]; către Tine au strigat și s-au mântuit [πρὸς σὲ ἐκέκραξαν καὶ ἐσώθησαν]” [Ps. 21, 5-6, LXX].

Dar ce mai găsesc în istoriile Scripturii și din pildele ei, pentru ca să învățăm cum să fugim din întâmplările și din nevoile care vin [în viața noastră]? Însuși Dumnezeu ne învață, prin gura lui David, în Ps. 49, [atunci când ne spune]: „Și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului [καὶ ἐπικάλεσαί με ἐν ἡμέρᾳ θλίψεως] și te voi scoate și Mă vei preaslăvi [καὶ ἐξελοῦμαί σε καὶ δοξάσεις με]” [Ps. 49, 15, LXX]. Iar în Ps. 90: „Striga-va [către] Mine și îl voi asculta pe el [ἐπικαλέσεταί με καὶ εἰσακούσομαι αὐτοῦ]” [Ps. 90, 15, LXX]. Și iarăși spune prin gura lui Isaia[s], în cap. al 41-lea [al cărții sale]: „cei săraci și cei lipsiți vor căuta apă și [apă] nu va fi, limba lor de sete s-a uscat. [Dar] Eu [sunt] Domnul Dumnezeu. Eu, Dumnezeul lui Israil, îi voi asculta și nu-i voi părăsi pe ei” [Is. 41, 17, LXX]. La fel spune și în cap. al 29-lea de la Ieremia[s] și în al 10-lea al lui Zaharia[s]. Iar Domnul nostru Iisus Hristos acest lucru ne învață în Sfânta Evanghelie: „Cereți și vi se va da vouă [Αἰτεῖτε, καὶ δοθήσεται ὑμῖν]!” [Mt. 7, 7, BYZ].

Și pentru ca să ne încredințăm [și] mai mult [de faptul] că făgăduința Lui este nemincinoasă, adăugăm [aici] și cap. al 11-lea de la Marco[s]. [Unde El ne-a spus]: „Toate câte, rugându-vă, aveți să cereți [πάντα ὅσα ἂν προσευχόμενοι αἰτῆσθε], să credeți că le primiți, și va fi vouă [πιστεύετε ὅτι λαμβάνετε, καὶ ἔσται ὑμῖν]” [Mc. 11, 24, BYZ].

Și din aceasta putem cunoaște cum că nu este alt lucru mai folositor și mai cuviincios decât a ne ruga împreună, cu toții, [și] să cerem de la Dumnezeu ajutor și să alergăm la milostivirea Lui. Iar dacă am ține acest sfat și această învățătură, pe care ne-a dat-o Domnul, și le-am împlini atunci când ne înconjoară nevoile cele mari, am trăi mult ajutor și multă mângâiere de la nemăsurata milă a lui Dumnezeu.

[Căci] Dumnezeu este Tatăl nostru de obște, al tuturor. Și pe toți ne iubește ca pe niște fii adevărați ai Lui și milostivirea Lui cea iubitoare de oameni nu poate răbda, ca noi să fim pururea în ticăloșii și în nevoi. De aceea El așteaptă rugăciunea noastră. El ia aminte ca să audă glasurile noastre. Stă pururea cu urechile deschise, pentru ca să ne asculte [pe noi], îndată ce vom chema numele Lui cel sfânt.

Însă ce să spun despre nesimțirea ce mare a oamenilor acestui veac? Toți pătimesc, toți sunt în nevoi, toți suspină sub jugul cel greu al nevoii. Dar e cineva să zică, împreună cu David: „Către Domnul, în necazul meu, am strigat [πρὸς κύριον ἐν τῷ θλίβεσθαί με ἐκέκραξα]” [Ps. 119, 1, LXX]? Sau zice cineva, vreodată, lui Dumnezeu, întru supărările lui: Miluiește-mă, Doamne, și mă ascultă? [Căci] noi dorim ca Dumnezeu să ne ajute și să Își facă milă de noi, dar fără ca noi să Îl rugăm.

Însă cine este împăratul acela sau cine este stăpânitorul acela, care să împartă milă poporului său sau să ușureze pe supușii lui de dările cele rele, fără ca cineva să îl roage și fără ca cineva să își dovedească nevoia? Sau, ca să zic și mai bine, care este acel tată, care dă pâine feciorilor lui, fără ca ei să i-o ceară? Iar ce nu face un împărat cu poporul lui sau un tată cu feciorii lui, vreți ca Dumnezeu, fără de rugăciune, să ne ajute pe noi?

Căci Iisus Sirah, în cap. al 25-lea [al cărții sale ne spune], că el a urât săracul trufaș [πτωχὸν ὑπερήφανον] [Iis. Sir. 25, 2, LXX]. Și la fel îl urăște și Domnul. [Căci] Dumnezeu nu poate răbda pe cei care sunt lipsiți, sunt ticăloși, sunt nenorociți, dar se înalță [cu mintea] și sunt îngâmfați și nu vor să arate că au nevoie [de cele necesare].

Și cine socotiți că sunt aceștia? Noi suntem, cu toții! Cei care pătimim atâtea nevoi nesuferite și suntem în nesiguranță, [gândindu-ne mereu] că pierim de nevoi și de nenorociri. Însă, cu toate acestea, nu ne smerim înaintea Domnului și nu ne plecăm cerbicia și trufia noastră. Nu alergăm cu suspinuri și cu lacrimi, pentru ca să cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Însă cum se va mântui poporul [acesta], cum își va scutura această țară nefericită sarcina cea grea a relelor care o supără? Noi credem că numai cu puterea și înțelepciunea noastră. Însă [acest gând al nostru] este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Pentru că noi nu putem, [de unii singuri], să conducem poporul și să îl apărăm de rele.

Însă în zadar ne trudim. Căci Hristos ne spune: „Fără Mine nu puteți a face nimic [χωρὶς ἐμοῦ οὐ δύνασθε ποιεῖν οὐδέν]” [In. 15, 5, BYZ]. Iar David, în Ps. 126 [ne spune]: „Dacă nu are să păzească Domnul cetatea, în zadar a privegheat cel care o păzește [ἐὰν μὴ κύριος φυλάξῃ πόλιν εἰς μάτην ἠγρύπνησεν ὁ φυλάσσων]” [Ps. 126, 1, LXX].

Însă mie mi se pare că mulți, dintre cei care ascultă, pot să răspundă la câte am spus până acum, că noi ne rugăm mult lui Dumnezeu [atunci] când ne vin necazuri și nevoi [în viața noastră] și cădem la mila Lui. [Însă, cu toate acestea], nu găsim nicio mântuire [și] nici nu suntem încredințați [de faptul] cum că rugăciunile noastre ajung la cer. Și sper ca aceasta să nu o facă nimeni.

Însă am să vă spun ce i-a răspuns Tiberiu, Cezarul, unui tânăr, care pentru multele lui răutăți se afla la închisoare și își chinuia trupul lui în legături, în foame, în sete, în întunericul pușcăriei. Căci, de vreme ce știa că nu este pentru el nicio nădejde de mântuire, a cerut împăratului, cu mare rugăminte, să poruncească să îl omoare, pentru ca să se mântuiască de durerile lui. Însă Tiberiu l-a întrebat: „N-ai aflat har înaintea ochilor mei și-mi ceri o facere de bine ca aceasta?”.

Iar de vreme ce un vinovat n-are îndrăzneală înaintea împăratului pământesc, ca nici măcar să-și ceară propria lui moarte, atunci noi, care suntem vinovați [cu multe] înaintea Atotputernicului Împărat, a lui Dumnezeu, și îngreunați de păcate grele, cum dorim să ne asculte Dumnezeu rugăciunea noastră și să ne dea bunătățile pe care noi I le cerem?

Căci citiți ce se spune în cap. al 59-lea, de la Isaia[s], pentru ca să înțelegeți motivul pentru care rugăciunile noastre nu sunt ascultate de urechile lui Dumnezeu! Căci Prorocul spune: Nu poate mâna Domnului să mântuiască? S-a îngreunat urechea Lui ca să nu asculte? Ce credeți, nu poate preaputernica mână a lui Dumnezeu să vă mântuiască din nevoile voastre? Credeți că sunt astupate urechile Lui și de aceea nu vă ascultă rugăciunea voastră? Nu, nu este așa! Ci pentru păcatele voastre Și-a întors fața Lui de la voi, ca să nu vă miluiască. Pentru că păcatele voastre cele multe sunt acelea care opresc mila Lui și ele nu lasă rugăciunile voastre să ajungă înaintea scaunului dumnezeieștii Lui slave. Pentru că mâinile voastre sunt pângărite de sânge. Buzele voastre grăiesc fărădelegea. Limba voastră cugetă strâmbătatea, iar picioarele voastre aleargă pe calea răutății. Nimeni nu mai grăiește drept. Nimeni nu mai sfătuiește binele. Nimeni nu mai face judecată adevărată.

Atunci, cum mai vreți însă să vă asculte Dumnezeu? Cum vreți ca El să vă mântuiască din nevoile voastre? Mai degrabă ziceți astfel: cum ne mai rabdă [Dumnezeu] și cum ne mai îngăduie [să trăim] și cum de nu ne-a scufundat pe noi ca și pe sodomiți? Pentru aceasta [să spunem cu toții]: Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne, slavă Ție!

[Căci] Via, filosoful, mergea odată pe mare, cu corabia, și erau împreună cu el și niște oameni răi. Și apucându-i furtună mare, el era să piară. Iar oamenii cei răi au început să se roage dumnezeilor lor, [pentru ca] să-i mântuiască din nevoie. Însă filosoful le-a zis: Vă rog să tăceți, [ca] să nu priceapă cumva dumnezeii că sunteți aici! [Căci dacă află], vă vor scufunda”.

La fel spun și eu păcătoșilor care se roagă: că mai bine ar fi să tacă, decât cu buzele lor, cele spurcate, să aducă rugăciuni lui Dumnezeu, atunci când se află în nevoie. Pentru că, în loc de mântuire, pot să piară cu totul pentru păcatele lor.

[Căci] se cuvine, mai întâi, să lăsăm [la o parte] răutatea, jafurile, strâmbătățile, urâciunea, vrajba, invidia și apoi să ne rugăm. Pentru că astfel Îl vom afla pe Dumnezeu, că are față de noi urechi care ne ascultă.

Căci spune Sfântul Ioann[is] Hrisostomos: „Când rugăciunea iese din buze curate, atunci ajunge la neînșelata ureche a Stăpânului”. Căci atunci când noi suntem curați, atunci și rugăciunea noastră ajunge la cer.

Însă, în afară de rugăciunea personală, mai avem nevoie și de rugăciunea de obște. Căci toți trebuie să ne rugăm, toți trebuie să cerem ajutorul [lui Dumnezeu], așa cum au făcut și Apostolii astăzi, în corabie. Atunci când au strigat, cu o gură și cu o inimă: „Doamne, mântuiește-ne pe noi, [că] pierim!”. [Pentru că toți trebuie să ne rugăm] și nu unul să se roage și altul nici să nu se gândească [la rugăciune]. Nu unul să plângă și altul să râdă. Nu unul să se întristeze iar altul să se bucure. [Căci] pentru acest lucru nu ne ascultă Dumnezeu: [pentru că nu ne rugăm cu toții, pentru ca să ieșim din nevoia noastră].

Căci și Matei, în cap. al 18-lea [al Evangheliei sale, ne spune] că, „dacă se vor tocmi doi [dintre] voi pe pământ pentru tot lucrul pe care au să-l ceară [ἐὰν δύο ὑμῶν συμφωνήσωσιν ἐπὶ τῆς γῆς περὶ παντὸς πράγματος οὗ ἐὰν αἰτήσωνται], va fi lor, de la Tatăl Meu Cel din ceruri [γενήσεται αὐτοῖς παρὰ τοῦ πατρός μου τοῦ ἐν οὐρανοῖς]” [Mt. 18, 19, BYZ]. Iar dacă doi, care se unesc [într-un gând] la rugăciune, vor lua milă [de la Dumnezeu], cu cât mai mult vom câștiga [mila Lui], dacă tot poporul, toată mulțimea, cu un glas și cu o gură și cu o inimă, vom cere ajutor de la Dumnezeu.

Pentru acest lucru vă invit și pe voi, copiii mei, ca astfel să vă rugați și voi întotdeauna: cu toții, deodată! Și cu atât mai mult în aceste vremuri de azi, când s-au înmulțit nevoile și, cu toții, suntem înconjurați de nenorociri și de necazuri și de întristări. Că zice David: „Voia celor ce se tem de El o va face și rugăciunea lor o va auzi și îi va mântui pe ei [θέλημα τῶν φοβουμένων αὐτὸν ποιήσει καὶ τῆς δεήσεως αὐτῶν ἐπακούσεται καὶ σώσει αὐτούς]” [Ps. 144, 19].

[Așadar,] Dumnezeu ne va asculta mereu rugăciunea, când, cu toții, cu inimă curată, ne vom ruga Lui. Și El ne va mântui de toate primejdiile și din toate nevoile, datorită rugăciunilor Marelui Mucenic Dimitrie, pe care astăzi îl pomenim. Pentru ale cărui rugăciuni, [Domnul ] să îl păzească pe înălțatul nostru Domn și pe toată cinstita boerime și pe tot poporul creștinesc. Amin.


[1] Sfântul Antim preferă sensul de bază al substantivului, de aceea vorbește despre cutremur.

[2] În text: făr’ de zăbavă.

[3] Pentru înfrățirea în rugăciune.

[4] În text: politiile.

[5] În LXX, la Num. 21, 1, e Hananis [Χανανίς].

[6] În LXX, la Iud. 4, 1, e Olofernis [Ολοφέρνης].