Iubiții mei[1],

despre nașterea Sfântului Ioannis Profetul și Botezătorul Domnului ne vorbește Sfântul Apostol Lucas. Cu nașterea lui își începe Evanghelia. Și el ne spune că a fost născut de Sfinții Zaharias [Ζαχαρίας] și Elisavet [Ἐλισάβετ] [Lc. 1, 5], care „erau amândoi drepți [δίκαιοι] înaintea lui Dumnezeu” [Lc. 1, 6, BYZ]. Însă nașterea lui nu a fost una oarecare, ci a fost una minunată. Pentru că părinții lui l-au născut la bătrânețe și după ce mama lui a fost stearpă toată viața [Lc. 1, 7].

Însă, cel mai minunat lucru a fost acesta: nașterea lui a fost vestită de Îngerul Domnului, cel care i-a dat și numele copilului: Ioannis [Ἰωάννης] [Lc. 1, 13]. Căci tatăl său, pe când Îi slujea Domnului, a primit nu numai vestea că va naște fiu la bătrânețile sale, ci și că el trebuie să se numească Ioannis.

De ce Ioannis? Numele său e o transliterare a lui Iohanan [יוֹחָנָן] din ebraică și înseamnă Dumnezeu este milostiv[2]. Pentru că Ioannis trebuia să predice milostivirea lui Dumnezeu față de oameni.

Îngerul Domnului însă nu se oprește din vestirea lui, ci îi spune tatălui său, lui Zaharias, că Ioannis va fi un motiv de bucurie pentru mulți, pentru că se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale [Lc. 1, 14-15]. Căci Ioannis „pe mulți [din] fiii lui Israil îi va întoarce [ἐπιστρέψει] spre Domnul Dumnezeul lor; și el va merge înaintea Lui  în duhul și [în] puterea lui Ilias [καὶ αὐτὸς προελεύσεται ἐνώπιον αὐτοῦ ἐν πνεύματι καὶ δυνάμει Ἠλίου], [ca] să întoarcă inimile părinților către copii [ἐπιστρέψαι καρδίας πατέρων ἐπὶ τέκνα] și pe cei neascultători în înțelegerea drepților [καὶ ἀπειθεῖς ἐν φρονήσει δικαίων], [ca] să pregătească Domnului un popor pregătit [ἑτοιμάσαι κυρίῳ λαὸν κατεσκευασμένον]” [Lc. 1, 16-17, BYZ].

Pregătit pentru ce? Pentru primirea lui Mașiah, a lui Hristos. Căci el, Înaintemergătorul Domnului, a pregătit poporul pentru primirea Lui.

Și pentru că Sfântul Zaharias a cerut un semn [Lc. 1, 18], Îngerul Domnului i s-a dezvăluit și i-a spus că este Arhanghelul Gavriil și că el va rămâne mut până la nașterea lui Ioannis [Lc. 1, 19-20].

După 6 luni de la zămislirea Sfântului Ioannis, Arhanghelul Gavriil îi binevestește Maicii Domnului nașterea lui Iisus [Ἰησοῦς], a Domnului și Mântuitorului nostru [Lc. 1, 26-38]. Iar dacă nașterea lui Ioannis a fost la bătrânețe, după  ce, o viață întreagă, mama lui a fost stearpă, neroditoare, nașterea Domnului a fost mai presus de fire, pentru că El Și-a clădit de unul singur, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, trup din Preacurata Fecioară Maria și S-a născut fără ca să strice fecioria ei.

De aceea, nașterea lui Ioannis a fost ca luceafărul care strălucește înaintea Soarelui, dar care e întrecut de Soare în mod deplin. Pentru că nașterea Lui a fost minunată, prin darul lui Dumnezeu, ca una care s-a făcut la bătrânețe. Dar nașterea Domnului a întrecut orice naștere, fiind singura noutate a lumii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, Dumnezeu S-a întrupat și Și-a asumat în persoana Lui umanitatea noastră pentru totdeauna.

Tocmai de aceea, nicio naștere nu a fost și nu este și nu va fi ca nașterea Domnului, însă, ca nașterea lui Ioannis, multe nașteri minunate au fost, sunt și vor fi. Pentru că Dumnezeu e cu Sfinții Lui încă din pântecele mamei lor.

Dar nașterea lui Ioannis a fost și ea unică. Pentru că Hristos are un singur Înaintemergător și Botezător: pe Ioannis. Căci el, Profetul Domnului, nu numai că L-a vestit pe El, dar L-a și văzut întrupat și I-a slujit Lui.

Maica Domnului a mers la rudenia ei, la Sfânta Elisavet, și pruncul Ioannis a săltat în pântecele maicii sale. Căci s-a umplut și el, și mama lui, de harul Duhului Sfânt [Lc. 1, 39-41]. Și fiind plină de har, Sfânta Elisavet a numit-o pe Maria cea preasfântă și preafrumoasă drept Maica Domnului [ἡ μήτηρ τοῦ κυρίου] [Lc. 1, 43]. Adică Născătoare de Dumnezeu. Căci Maria nu a născut un om, ci pe Dumnezeu întrupat. De aceea, ea a cinstit-o duhovnicește pe rudenia ei, pentru că a văzut duhovnicește cine este ea: Maica Domnului.

Iar prin săltarea pruncului Ioannis în pântecele ei și prin umplerea mamei și a copilului de harul Duhului Sfânt, s-a împlinit profeția lui Gavriil către Zaharias. Pentru că Arhanghelul asta îi vestise: că pruncul Ioannis se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale.

Adică pruncul, încă din pântece e om deplin și poate primi harul lui Dumnezeu. Iar femeia gravidă, la fel, nu pierde harul lui Dumnezeu pentru că a rămas însărcinată, ci, dimpotrivă, poate fi plină de har, dacă trăiește cuvios înaintea lui Dumnezeu.

Și astfel, praznicul de azi ne arată că Dumnezeu dorește nașterea de prunci, că Dumnezeu dorește copiii, că El îi binecuvintează pe copii și pe mame și îi consideră pe copii oameni întregi încă de la început, de la zămislirea lor în pântece. Ba, mai mult, pentru El oamenii există și mai înainte ca ei să ne nască, pentru că Dumnezeu îi cunoaște și îi dorește pe fiecare în parte. Căci El a vorbit despre Ioannis, prin intermediul lui Gavriil, ca despre cineva deja cunoscut, deși el nu se născuse încă.

Dumnezeu pune nume copiilor. Și El trimite pe Îngerul Său ca să vestească părinților cele despre viitorii lor copii. Lucru pe care l-a făcut cu mulți dintre Sfinții Lui. Pentru că El vrea să îi încredințeze pe părinți de faptul că anumiți copii ai lor sunt pe placul Lui, pentru că vor trăi în sfințenie.

Însă preștiința Lui dumnezeiască, cunoașterea Lui mai înainte ca lucrurile să se petreacă, nu interferează cu ceea ce aleg oamenii să facă. De aceea, oamenii nu sunt predestinați de Dumnezeu să fie „buni” sau „răi”, ci ei sunt cei care se faci buni sau răi, potrivit alegerilor pe care le fac în fiecare clipă.

Dumnezeu știe, mai înainte ca noi să ne naștem, ce vom face în fiecare clipă a vieții noastre. Însă, cu toate că El știe toate, El nu oprește nașterea noastră și nici nu ne obligă să trăim altfel decât noi alegem să trăim. Ceea ce arată o mare iubire față de noi, dar și o mare încredere în libertatea noastră de alegere. Pentru că El ne lasă să ne alegem veșnicia: cu El sau împotriva Lui, iar asta e semn de mare iubire față de noi. De iubire părintească, de iubire profundă, care cere de la noi o iubire pe măsură: una liberă, din toată inima, ca de fii față de Părintele nostru.

Sfânta Elisavet îl naște pe prunc și îi pune numele Ioannis [Lc. 1, 57-60]. Tatăl său e de acord cu numele, pentru că acesta era numele vestit de Înger [Lc. 1, 63]. Și când a fost de acord cu numele copilului, Sfântul Zaharias s-a vindecat de muțenie în mod minunat [Lc. 1, 64].

Iar Sfântul Zaharias s-a umplut și el de harul Duhului Sfânt și a profețit despre Ioannis [Lc. 1, 67]. Și a spus: „Iar tu, pruncule, Profet al Celui Preaînalt [προφήτης ὑψίστου] vei fi chemat! Căci vei merge înaintea feței Domnului, [ca] să gătești căile Lui [ἑτοιμάσαι ὁδοὺς αὐτοῦ]; să dai cunoașterea mântuirii poporului Său [τοῦ δοῦναι γνῶσιν σωτηρίας τῷ λαῷ αὐτοῦ] în[tru] iertarea păcatelor lor [ἐν ἀφέσει ἁμαρτιῶν αὐτῶν], pentru milostivirile milei Dumnezeului nostru [διὰ σπλάγχνα ἐλέους θεοῦ ἡμῶν], în[tru] care  ne-a cercetat pe noi Răsăritul [Cel] din înălțime [ἀνατολὴ ἐξ ὕψους],  [ca] să lumineze pe cei care șed în întuneric și [în] umbra morții [ἐπιφᾶναι τοῖς ἐν σκότει καὶ σκιᾷ θανάτου καθημένοις], [și ca] să îndrepteze picioarele noastre întru calea păcii [τοῦ κατευθῦναι τοὺς πόδας ἡμῶν εἰς ὁδὸν εἰρήνης]” [Lc. 1, 76-79].

O naștere cu minune și cu profeție! Limba tatălui s-a deschis pentru ca să mărturisească despre voia lui Dumnezeu cu Ioannis.

Și prin aceasta înțelegem cu toții că nașterea ar trebui să fie o bucurie, o bucurie mare în sânul unei familii. Și că a fi însărcinată înseamnă o mare împlinire interioară, pentru că părinții creează pe noul prunc dimpreună cu Dumnezeu.

Adică, copiii nu sunt doar ai noștri, chiar dacă îi facem noi, ci copiii sunt, mai înainte de toate, ai lui Dumnezeu. Pentru că El creează sufletul pentru fiecare prunc în parte și El face ca pruncul să se dezvolte în pântece.

De aceea, a naște, a crește și a educa copii sunt datorii sfinte pentru fiecare familie în parte, pentru că prin fiecare copil care se maturizează în familia noastră avem de-a face cu un potențial membru al Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că toți suntem chemați la Împărăție, dar o moștenesc doar cei care se fac vrednici de ea. Și fiecare ne facem vrednici de Împărăția lui Dumnezeu dacă trăim o viață sfântă, o viață bineplăcută lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, așa s-a născut Sfântul Ioannis Botezătorul: din niște părinți sfinți, fiind vestit de către Arhanghel și umplându-se de harul Duhului Sfânt încă din pântecele maicii sale!

Pentru că soții, căsătoriți legitim la primărie și în Biserică, mai întâi de toate, nu au datoria să nască copii, ci să își sfințească viața. Pentru că, mai întâi de toate, trebuie să învățăm, împreună cu Dumnezeu, ce trebuie să facem, cum să naștem și cum să creștem un copil, apoi să facem copii.

Căci vedem, la tot pasul, părinți cu copii, mai mari sau mai mici, însă, în același timp, și multă neștiință, din partea părinților, în creșterea copiilor. Pentru că nu e de ajuns să le dăm de mâncare, să îi îmbrăcăm, să îi ferim de boli și de accidente, ci trebuie să îi educăm. Iar educația nu e doar școlară, nu e doar pentru o meserie în viață, ci din educație face parte, în primul rând, viața eclesială. Căci aici, în Biserică, copilul înțelege cu adevărat ce trebuie să facă în viață, pentru că Dumnezeu este ajutorul lui.

Și cred că trebuie să predicăm tot mai mult, tot mai explicit despre ce înseamnă viața ortodoxă, pentru ca să fim de ajutor și copiilor și tinerilor în dezvoltarea lor duhovnicească.

Căci copiii trebuie să afle care sunt virtuțile și păcatele, ce urmări au fiecare din acestea în noi și faptul că, ceea ce noi facem zi de zi în noi înșine, fie că ne remarcă sau nu cineva, naște în noi frumusețe sau, dimpotrivă, multă urâciune. Căci viciile copiilor și ale tinerilor noștri sunt urâțirea lor, a frumuseții lor interioare, atâta timp cât toți sunt botezați în pruncie. Faptul că mint, că înșală, că se uită la pornografie, că sunt avizi de bani, că drăcuie și înjură, că se joacă mai mult decât învață, că lenevesc, sunt tot atâtea boli sufletești care îi urâțesc. Și acestea cresc în răutate pe măsura creșterii lor în vârstă și le va fi greu să se dezbare de ele.

Tocmai de aceea, soții sunt chemați, mai înainte de toate, să învețe să fie părinți. Însă, ca să înveți să fii părinte, trebuie să te fi învățat părinții tăi, încă de când tu erai mic, acest lucru. Adică, la rândul tău, tu ar fi trebuit să ai părinți responsabili, care să te învețe, încă de mic, ce înseamnă să fii adult, ce înseamnă să fii părinte, ce înseamnă să fii responsabil pentru copiii pe care îi naști. Pentru că atunci ți-ai fi asumat greul învățării, al sfințirii, pentru a fi soț și părinte de copii. Și, când te-ai fi căsătorit, ai fi știut ce să faci și nu ai fi bâjbâit în materie de treburile familiei.

Mai pe scurt: o nouă familie se naște încă din copilărie, prin ceea ce sunt învățați el și ea să facă…pentru viitoarea lor familie. Dacă nu există educație creștină în familie, nu există nici familie creștină, chiar dacă mergem și ne cununăm și la Biserică. O facem de ochii lumii, pentru că, acasă, trăim necreștinește.

Dar dacă am trăi creștinește de mici și ne-am căsători în cunoștință de cauză, ambii ca persoane duhovnicești, atunci am avea de-a face cu părinți responsabili. Care ar ști să își crească copiii, dar să îi învețe și pe alții, care nu știu prea bine cum să facă acest lucru delicat și anume: educația creștină pentru copii.

Cu toate acestea, nu intenționez să dau lecții celor care au copii și au și greutăți pe măsură. Fiecare dintre ei știu ce fac și nu fac pentru copiii lor. Pentru că situația din casă e întotdeauna alta. Nicio familie nu seamănă cu o alta, ci fiecare e unică. De aceea, pentru probleme unice trebuie discuții particularizate. Iar discuțiile particularizate trebuie să le facă Duhovnicul cu familia în cauză, ca unul care trebuie să îi ajute în demersul lor de a trăi creștinește.

Însă, cu toții, trebuie să fim responsabili nu doar de familia noastră, ci de toate familiile Bisericii și ale lumii. Căci astăzi, familia creștină e asediată și de minoritățile sexuale, cât și de etosul plezirist al veacului.

Persoanele gay doresc relații și căsătorii între persoane de același sex, iar etosul plezirist al postmodernității pledează pentru întâlniri și experiențe sexuale cu multipli parteneri, care nu sunt dispuși să își asume căsătoria.

De aceea, familia creștină, care e o asumare a unei relații binecuvântate de Dumnezeu pentru întreaga viață, trebuie să lupte cu mentalitatea seculară, foarte înrădăcinată în societatea de azi. Adică cu afirmații de tipul: „dragostea adevărată nu există”, „o căsătorie durează 3 ani”, „viața adevărată înseamnă să trăiești clipa hedonist”.

Pentru că soții creștini trebuie să tot explice de ce nu au nevoie să facă sex și cu alți parteneri, de ce ei și copiii lor merg toată ziua la Biserică și de ce au un ritm de viață ascetic. Tocmai de aceea, părem anacronici în societatea de azi, dacă suntem familiști, dacă suntem fideli, dacă ne iubim copiii, dacă le dăruim o educație principială, una creștină.

Însă anacronismul nostru e aparent! Pentru că voia lui Dumnezeu nu e schimbătoare, e veșnică, și virtuțile creștine nu sunt niciodată caduce, perisabile. Voia lui Dumnezeu rămâne în veac, pe când mentalitățile, schițate ideologic, se schimbă periodic. Iar noi trebuim să trăim ortodox, trebuie să trăim creștinește în orice secol, pentru că viața creștină e viața umană prin excelență.

Vă doresc numai bine și Dumnezeu să ne întărească pe toți în tot lucrul cel bun! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 23 iunie 2016, zi de joi, călduroasă, cu 32 de grade la ora 11.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/John_(given_name).

Did you like this? Share it: