Spuneam, undeva mai sus, că, în acest volum, apare sentimentul îmbătrânirii și presimțirea morții. Alături de poemul cu titlul Testament, sunt și alte versuri care vorbesc deschis despre aceste lucruri: „Mă asemui cu un copac./ El are foarte multe brațe,/ și eu, foarte multe brațe:/ două vizibile, o mie invizibile.//

Când suflă vântul brațele lui foșnesc;/ mă gândesc că atunci când îmi mișc brațele/ probabil că și ele sunt împinse de un vânt/ ciudat.//

Mă asemui cu un copac;/ fiecare cuvânt al meu este o frunză./ Această comparație mă satisface/ și este semn că am îmbătrânit.//

Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic /…/ Acum am îmbătrânit,/ îmi place să mă compar cu un copac./Cred că mișc brațele și picioarele/ de bătaia unui vânt straniu,/ și sunt fericit/ de această comparație.//

În curând n-am să mă mai compar cu nimic,/ n-am să mai mișc din brațe, din picioare,/ iar cuvintele mele/ nu vor mai semăna cu niște frunze.//

Atunci, voi fi îngăduit/ de prieteni, de dușmani și voi schimba planeta”… (Mă asemui cu un copac).

Poetul avea 33 de ani când a publicat acest poem, în revistă[1] (în același an în care apar și cele 11 elegii). Se pare că îmbătrânirea, la marii poeți, se instalează cu mult mai repede decât la oamenii obișnuiți, adică sentimentul că au experimentat deja prea mult zădărnicia și amarul acestei lumi.

Nichita Stănescu ne ia însă prin surprindere,  pentru că el ne obișnuise mult mai mult cu ipostaze ale sale solare, cu o nădejde și o încredere în viață, în semeni și în viitor care păreau de nezdruncinat. Acum vedem că el, de fapt, își ascunsese bine durerile și dezamăgirile, că vrusese să fie o locomotivă de vise (dar nu deșarte) într-o țară zdruncinată de deziluzii.

Dorise să fie un exemplu de încredere și speranță pentru oameni. Pentru aceasta și-a îngropat propriile lui suferințe și nu le-a lăsat să transpară în poezie[2].

Motivul pentru care începe să o facă acum este, probabil, pentru că a înțeles că, atingând vârsta maturității poetice/ artistice, trebuie să trimită un mesaj de solidaritate cu oamenii, cu durerile lor: „Cad în noțiunea de genunchi/ și mă rog de voi:/ nu mă lăsați singur și pradă/ gurii care în loc de dinți/ are statui” (Căderea oamenilor pe pământ).

De fapt, cred că rugămintea lui era aceasta: nu mă lăsați să vă las singuri!

Nu a vrut să rămână fericit în sfere abstracte, chiar și numai la modul poetic, în timp ce lumea, în jurul lui, gemea sub dezamăgiri și suferințe. În el nu locuia un asemenea egoism. A crezut că poate deschide și oferi tuturor și fiecăruia în parte o cale spre sine, prin care fiecare să se regăsească și să poată trăi învingând contingentul, istoria.

Nichita Stănescu ar fi putut scrie opere poetice pline de idei mari, caracterizate de perfecțiune stilistică și prozodică – care ar fi lăsat cu mult în urmă sonetele închipuite ale lui Vasile Voiculescu sau baladele lui Doinaș, spre exemplu, și care ar fi putut sta în rând cu Oda și Glossa ale lui Eminescu –, în fața cărora n-ar mai fi avut nimeni nimic de comentat, în afară de faptul de a-l așeza pe soclul cel mai înalt al poeziei.

Dar tocmai de gura „care în loc de dinți/ are statui” se ferea poetul, întrucât a avut întotdeauna deplina convingere că poezia nu rezidă în formă și stil și că poet mare nu e neapărat cel care excelează din punct de vedere estetic.

Schimbarea de atitudine care începe a se produce acum în opera lui Nichita, prin aceea că îngăduie să transpară în versuri temerile și/sau decepțiile, nu înseamnă, câtuși de puțin, că poetul a renunțat la estetică, dar nici că altădată ar fi exaltat perfecțiunea stilistică în detrimentul conținutului sau al mesajului[3].

Însă poetul nu își va pune niciodată pe tavă poetică bibliografia, nu își va narativiza propriile sale motive de nemulțumire. Le va interioriza, ca și până acum, va suferi tainic și neștiut de nimeni, în vreme ce în afară, în fața oamenilor, vor transpare doar semne slabe ale tumultului său interior.

Poate de aceea, volumele de după 11 elegii au luat prin surprindere critica literară, care va sfârși, până la urmă, prin a-și exprima dezaprobarea. L-ar fi vrut, la nesfârșit, pe tânărul solar, pe zeul poeziei care să le dea motive să facă abstracție de realitate. Însă nu acesta fusese vreodată scopul lui Nichita.

În cazul lui, ca și al tuturor marilor genii poetice, esteticul fascinant nu este deloc urmarea stăpânirii perfecte a unor tehnici poetice (aceasta se produce de la sine, după o vreme), ci expresia firească a unei vieți bogate spiritualicește, a unei lumi interioare explozive:

„Bucuria, fericirea de a trăi iubind desființează tristețea de a trăi omorând. Bărbatul care ține sabia în mână e slab și nelegiuit. Aidoma burții femeii gravide, burta creierului gravid de idei e fericirea bărbatului. E slab și netrebnic cel care a ajuns să trăiască și să fie bărbat și are ură în sine, decapitare în sine și concurență. Creierul gravid de idei din capul bărbatului dă aripi invizibile; ele sunt însuși zborul. […] Sabia e roșie de sânge, ideea strălucește de înțelesuri”[4].

Dacă marea poezie ar fi urmarea dexterității prozodice sau a rafinamentului stilistic care se poate dobândi, mulți versificatori mediocri ar fi mari poeți ai lumii.

Problema este că, dacă cea mai mare parte a operei lui Nichita s-ar fi întemeiat numai pe „exercițiul artei perfectei manevrări a cuvintelor”, așa cum consideră Sorin Dumitrescu[5], din acest exercițiu și dintr-un astfel de poet nu s-ar fi putut naște niciodată – și mai ales „subit” – un geniu poetic care să fie și om duhovnicesc, pe deasupra!

Niciodată în istorie un manevrator de cuvinte – mai ales dacă s-a manifestat astfel în cea mai mare parte a activității sale de creație – n-a ajuns geniu!

Și invers, chiar dacă unora li s-a părut că prima parte a creației nichitiene, culminând cu 11 elegii, beneficiază de un plus important de estetică, în comparație cu următoarele, sau altfel spus, că poetul și-ar fi pierdut treptat talentul, e semn că au admirat doar „abstracțiunile filosofice” și „ermetismul” fără să le pătrundă substanța. Adevărul este că Nichita nu a avut nicicând în vedere exclusiv estetica poeziei, nici în prima parte a creației sale și nici în următoarele etape.

Și pentru că tot am ajuns în acest punct teoretic, aș vrea să adaug următoarea observație: lui Nichita i s-au tot contestat și i se contestă părți din operă (ba începutul, ba mijlocul, ba sfârșitul – ori în alte proporții), ceea ce este un semn clar, în ce ne privește, că e un poet foarte dificil, care n-a putut fi urmărit și asimilat cu consecvență de critici și care i-a derutat enorm pe mulți pentru că a schimbat adesea registrele stilistice, mișcându-se cu nespus de multă agilitate printre convenții literare și categorii poetice foarte diferite.

Însă, adesea, nu s-a căutat a fi înțeles poetul din lăuntrul tuturor măștilor de cuvinte, râzânde și/sau plângânde…


[1] Cf. Nichita Stănescu, Opera magna, vol. II (1966-1970), ediție integrală, cronologică, realizată de Alexandru Condeescu, studiul introductiv și reperele biografice aparțin îngrijitorului ediției, Ed. Semne/ Muzeul Literaturii Române, București, 2004, p. 11.

[2] Alexandru Condeescu a exprimat însă o altă opinie, considerând că, în primele două volume, Sensul iubirii și O viziune a sentimentelor, nu l-am întâlni pe adevăratul Nichita, care și-ar fi asumat „masca adolescenței fericite” și ar fi jucat „rolul adolescentului ca erou liric al purității angelice” doar „pentru a putea primi bunul de tipar”, „poeziile acestor volume” fiind „scrise evident modificat având în față modelul Labiș, acceptat de cenzură”, cf. Nichita Stănescu, Opera magna, vol. I, op. cit., p. XXXVII.

Nu sunt de acord cu această poziție critică. Nichita nu și-a construit „un artefax fără cusur fabricat” (ibidem) pentru a putea debuta în volum, pentru ca cenzura să-i dea voie să fie publicat. Da, pot să fiu de acord cu faptul că și-a asumat o anumită mască angelică, dar nu a făcut acest lucru ca să semene cu „modelul Labiș” și să treacă de cenzură.

Opțiunea pentru angelitate ține de credințele lui intime, poetice. În ciuda unor pastișe stilistice, pe alocuri, personalitatea lui Nichita Stănescu este atât de puternică, chiar în aceste prime două volume, încât orice încercare de a vorbi de un model, chiar și la nivel general de „timbru liric al purității primordiale”…etc. (idem, p. XXXVIII) este o idee greșită.

Dacă Nichita și-a construit măști (și a făcut-o toată viața, nu numai la început), este pentru că a crezut sincer în utilitatea lor pentru binele general, nu pentru a depăși un impas editorial, peste care, de altfel, existau nenumărate alte moduri (inclusiv poetice) de a trece.

Aceste volume reprezintă o etapă care trebuie înțeleasă în cadrul evoluției sale poetice personale și nu în raport cu împrejurările politice. Nichita tatona, încă, terenul poeziei și își căuta glasul și mesajul cele mai potrivite pentru a se adresa lumii, pentru că se simțea responsabil pentru conținutul poemelor sale.

A ales atunci să fie un înger de candoare într-o lume demonizată de răutate pentru că a considerat că îi poate vindeca și pe alții, prin contaminare. Și-a dat seama în curând că nu e atât de simplu…însă aceasta a rămas o trăsătură adâncă a ființei lui, care l-a caracterizat toată viața.

De altfel, însăși caracterizările pe care Alexandru Condeescu le va face, în continuare, acestor două volume, scot în evidență originalitatea liricii lui Nichita și distanța categorică față de poezia lui Labiș.

[3] Nu suntem de acord, prin urmare, cu afirmațiile exclusiviste ale lui Sorin Dumitrescu: „Întreaga perioadă a poeziei glorioase a lui Nichita, inclusiv faimosul calup al elegiilor, este produsă de un mental poetic extrem de perspicace și de amplu profesionalizat”, înseși Elegiile fiind caracterizate drept „gnosticism filosofard”, cf. Tablou cu orbi, Ed. Fundația Anastasia, București, 2013, p. 58, 63.

Poetul a devenit, însă, chiar cu mult mai „amplu profesionalizat” după etapa reclamată, dar nu a apelat niciodată la profesionalizare, nici înainte și nici după, pentru glorie. Iar cel care poate fi, cu mult mai multă îndreptățire, acuzat de logoree filosofardă, e tocmai Sorin Dumitrescu, care consideră, probabil, că limbajul ritos și țâfnos poate ține locul unei demonstrații oneste și acurate.

Pe de altă parte, deși nu-l pomenește niciodată, Sorin Dumitrescu și-a însușit unele din perspectivele critice ale lui Alexandru Condeescu, mai ales opinia acestuia că, începând cu Epica magna, poetul ar fi încercat să impună o nouă formulă lirică, bazată pe maieutică, de o mare densitate semantică, ca alternativă la etapa neomodernistă anterioară (a se vedea Nichita Stănescu, Opera magna, vol. I, op. cit., p. XLIV-XLVI, XLIX, LX-LXIII; Nichita Stănescu, Opera magna, vol. IV (1977-1981), ediție integrală, cronologică, realizată de Alexandru Condeescu, studiul introductiv și reperele biografice aparțin îngrijitorului ediției, Ed. Semne/ Muzeul Literaturii Române, București, 2005, p. VIII-IX și Idem, vol. V (1982-1983), București, 2006, p. V, IX).

Plecând, așadar, în cartea sa, de la afirmația existenței a două poetici diferite în opera lui Nichita, Sorin Dumitrescu „a uitat” să specifice că altcineva le-a identificat astfel, înaintea lui.

Optica exegetică a lui Alexandru Condeescu – despre care vom mai vorbi, la timpul potrivit – față de ultima perioadă de creație a poetului și, în mod deosebit, față de ultimele trei volume, este originală în peisajul nostru critic. Tocmai de aceea, este de mirare că Sorin Dumitrescu „deduce” (fără să ne explice cum) tocmai aceste două poetici distincte și se poziționează identic față de ultima perioadă de creație nichitiană (ca față de o nouă formulă lirică, bazată pe maieutică, de o mare densitate semantică etc., după cum am arătat mai sus).

Diferența între cei doi constă în motivația pe care el o găsește acestei noi poetici nichitiene, și anume „pnevmatizarea”, în mod „subit”, a poetului: „poetica metalingvistică produsă de noile standarde pnevmatice” (Tablou cu orbi, p. 89). Dar mai ales în faptul că, apărându-l pe Nichita de cei care i-au contestat poezia din ultima perioadă de creație, Alexandru Condeescu nu minimalizează, prin aceasta, etapele anterioare.

Despre mistificările și inconsecvențele discursive ale lui Sorin Dumitrescu am mai scris aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/18/o-tradare-a-lui-nichita/.

[4] Antimetafizica, op. cit., p. 331.

[5] Cf. Tablou cu orbi, op. cit., p. 54.

Did you like this? Share it: