Psalmul 138, cf. LXX

1. Întru sfârșit, psalmul lui David. Doamne, încercatu-m-ai și m-ai cunoscut.

2. Tu ai cunoscut șederea mea și scularea mea, Tu ai înțeles gândurile mele de departe.

3. Cărarea mea și funia mea Tu [le-]ai cercetat și toate căile mele mai înainte le-ai văzut [προεῖδες],

4. că nu este cuvânt pe limba mea.

5. Iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate, [pe] cele din urmă, [cât] și [pe] cele vechi! Tu m-ai zidit pe mine și ai pus peste mine mâna Ta.

6. Minunatu-s-a cunoașterea Ta din mine [ἐθαυμαστώθη ἡ γνῶσίς σου ἐξ ἐμοῦ], întăritu-s-a [ἐκραταιώθη], nu am să pot către ea [οὐ μὴ δύνωμαι πρὸς αὐτήν].

7. Unde am să mă duc de la Duhul Tău și de la fața Ta unde am să fug?

8. Dacă am să mă sui întru cer, Tu ești acolo [σὺ εἶ ἐκεῖ], [iar] dacă am să cobor întru Iad, [Tu] ești de față [πάρει].

9. Dacă am să iau aripile mele de dimineață și am să locuiesc întru marginile mării,

10. [știu] căci și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta.

11. Și am zis: „Oare întunericul mă va trata cu dispreț [καταπατήσει με][1] și noaptea [se va face] lumină în[tru] desfătarea mea [καὶ νὺξ φωτισμὸς ἐν τῇ τρυφῇ μου]?”.

12. Că întuneric nu se va întuneca de la Tine [ὅτι σκότος οὐ σκοτισθήσεται ἀπὸ σοῦ] și noaptea ca ziua se va lumina [καὶ νὺξ ὡς ἡμέρα φωτισθήσεται]. [Căci așa] cum [este] întunericul ei, așa [este] și lumina ei.

13. Că Tu ai dobândit rinichii mei, Doamne [ὅτι σὺ ἐκτήσω τοὺς νεφρούς μου κύριε], ajutatu-m-ai din pântecele maicii mele [ἀντελάβου μου ἐκ γαστρὸς μητρός μου].

14. Mărturisi-mă-voi Ție, că[ci] cu înfricoșare Te-ai minunat [φοβερῶς ἐθαυμαστώθην]. Minunate [sunt] lucrurile Tale și sufletul meu le cunoaște foarte.

15. Nu a fost ascuns osul meu de Tine [οὐκ ἐκρύβη τὸ ὀστοῦν μου ἀπὸ σοῦ], pe care l-ai făcut în ascuns [ὃ ἐποίησας ἐν κρυφῇ], și ființa mea în cele mai adânci ale pământului [καὶ ἡ ὑπόστασίς μου ἐν τοῖς κατωτάτοις τῆς γῆς].

16. [Pe] cele nelucrate ale mele le-au văzut ochii Tăi și, în cartea Ta, toți vor fi scriși [καὶ ἐπὶ τὸ βιβλίον σου πάντες γραφήσονται]. Ziua se vor zidi și nimeni [nu va fi] în[tre] ei [ἡμέρας πλασθήσονται καὶ οὐθεὶς ἐν αὐτοῖς].

17. Dar mie au fost cinstiți foarte prietenii Tăi, Dumnezeu[le], [și] s-au întărit foarte începuturile lor.

18. Îi voi număra pe ei și mai mult decât nisipiul se vor înmulți. M-am sculat și încă sunt cu Tine.

19. [O,] de ai să ucizi pe păcătoși, Dumnezeu[le][!] Oamenii sângiurilor, abateți-vă de la mine!

20. Că [Tu] vei spune întru gând [ὅτι ἐρεῖς εἰς διαλογισμόν], [iar ei] vor lua întru deșertăciune cetățile Tale.

21. Nu [pe] cei care Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât și asupra vrăjmașilor Tăi mă topeam?

22. [Cu] desăvârșită ură îi uram pe ei [și] întru vrăjmași mi s-au făcut mie.

23. Încearcă-mă, Dumnezeu[le], și cunoaște inima mea! Încearcă-mă și cunoaște căile mele!

24. Și vezi dacă [este] calea fărădelegii în mine și mă povățuiește în calea cea veșnică!


[1] La forma figurată. Pentru că sensul literal este: mă va călca în picioare.

Reîntoarcere la Nichita [43]

Poemele Muzica și După ce am ascultat-o pe cântăreață ne vorbesc, în aparență, numai despre dragostea lui Nichita pentru melos. În aparență, spun, pentru că, în taină, ele sunt adevărate arte poetice.

Primul definește sunetul ca fiind o lumină în auz, muzica fiind o prezență inefabilă care elevează spiritul, îl ridică „în sus” ca pe o frunză, îl face să scuture stixul și îi provoacă mișcarea preferată care este „ridicarea la gând”:

O, voi sunete prietenești,
tu muzică ducând în sus o frunză…
Sunt și nu sunt. Ești și nu ești.
Cine-ar putea să pătrunză?

Aer galben, aer de aur,
tu ridici închipuirile mele,
râu ocolit și verde plaur
arunci deasupră-mi mari inele.

Umăru-l scutur, amintirile, stixul,
sub jetul tău rece, căzând.
Dintre pietre îmi place onixul.
Dintre mișcări, ridicarea la gând.

O, voi sunete prietenești,
Lumină-ncetinită în ureche.
Sunt și nu sunt. Ești și nu ești.
Nepereche nicicând, totdeauna pereche.

Împerecherea poetului cu muzica e o problemă despre care trebuie să mai vorbim…

Al doilea poem ne descrie, de asemenea, o stare de beatitudine trăită în templul mișcător al melodiei:

După ce am ascultat-o pe cântăreață,
m-am rupt de mine însumi
și mi-am pus tâmpla
pe umărul timid, de femeie,
al orei.

Ce frumoasă procesiune de elefanți
cu baldachine clătinătoare
trecea prin tropicul sentimentelor mele!
Acum vedeam leul și mândria lui
striviți sub înaintarea înceată
a majestuoaselor coloane ce sprijineau
cupola mișcătorului templu.

Acum vedeam secundele, cum
se nășteau una câte una

din ochii mei
ca din sorii încălziți până la albastru.

Acum voi muri, îmi spuneam,
dar dorul meu de tine era mai puternic
și nu puteam, nu puteam
să mă despart de planetă.

Neputința de a se despărți de planetă e o trăire pe care ne-a mărturisit că a experimentat-o de mic copil[1].

Însă această dragoste mărturisită pentru muzică are mare legătură cu poezia. Poemul După ce am ascultat-o pe cântăreață ne-a amintit imediat de poezia lui Bacovia, Seară tristă, pe care am remarcat-o și am comentat-o altădată[2]. Nichita însuși a remarcat poemul bacovian, pentru „finețea ieșită din comun”[3] și pentru „forța lui de evocare…totală”[4].

Nichita îl admira pe Bacovia pentru „laserul poeziei” sale, adică pentru „spiritul ei de dincolo de cuvinte”, considerând poezia acestuia o „catedrală a melancoliei”, asemănătoare cu „Sagrada Familia a lui Gaudi”[5]. Faptul este esențial pentru noi, pentru că și el a încercat să creeze necuvintele-laser[6], o poezie care să comunice prin „spiritul ei de dincolo de cuvinte”.

„Bacovia nu a scris nici mai mult, nici mai puțin față de laserul pe care trebuia să-l provoace”[7], ne comunică Nichita.

Însă Bacovia este cel care „adeseori, își compunea versurile ca texte pentru melodiile pe care le interpreta [la vioară], compoziții din care nu s-a mai păstrat nici măcar o notă” și care „nu a avut aproape nicio influență asupra versurilor mele [ca formulă poetică, ceea ce este evident], dar mi-a dat momente de fericire asemuitoare cu acelea pe care mi le provoacă Concertul nr. 1 pentru pian al lui Brahms”[8].

Înțelegem de ce Nichita visa o poezie care să aibă capacitatea muzicii de a fi receptată cu maximă rapiditate

„Bacovia a fost tot timpul un fel de casă a sentimentelor mele, o regăsire, o anulare a coșmarului prin coșmar”[9], din vremea adolescenței lui Nichita, de când l-a descoperit, „în prima sau în a doua clasă de liceu”[10]. Iar admirația lui nu s-a potolit, ci a crescut cu vremea:

„Adevăratul fenomen nu a fost fenomenul Arghezi, ci fenomenul Bacovia. Adevăratele Romanțe pentru mai târziu nu le-a scris Minulescu, ci Bacovia. Poemele luminii nu le-a scris Lucian Blaga, ci Bacovia, iar Jocul secund nu l-a scris Ion Barbu, ci Bacovia.

Acești patru mari poeți de după Bacovia nu au făcut altceva decât să pregătească o mai dreaptă înțelegere și mai profundă a poeziei bacoviene, care, la rândul ei, cristaliza la nesfârșit spiritul eminescian”[11].

Afirmațiile lui Nichita nu bagatelizează poezia lui Arghezi, Blaga sau Barbu, nici nu invită la confuzie în ceea ce privește creația lor și a lui Bacovia. El nu vrea să spună că poeții amintiți nu ar avea o individualitate profundă, nu vrea să le efaseze personalitatea, însă remarcă prezența unui fond comun de idei și sentimente – care a fost prea puțin relevat[12] – pe care, în opinia lui Nichita, Bacovia reușește să-l transmită cel mai bine, chintesențiind…„spiritul eminescian”.

E vorba, repet, de cureaua de transmisie a poeziei bacoviene. Sau, conform cu percepția lui Nichita, de laserul poeziei bacoviene – numind-o astfel, o pune în legătură directă cu propria sa încercare de a crea poezia metalingvistică, care să fie scrisă cu necuvinte.

„Am încercat să perfecționez acest mod de transmisie”, spune Nichita, iar

„nenumăratele exerciții, foarte similare cu acelea ale pianistului pe claviatură, mi-au dat satisfacția ca, în momentele de inspirație, să iau precis acordul pe claviatura semantică, fără să mă mai uit la clape.

Repet că poezia pulsatorie […] este numai un mod mai liber și, în același timp, mai deschis de a folosi toate tipurile de tehnici poetice moștenite de la diferitele curente literare. Ea m-a salvat de obediența față de simbolism, față de suprarealism, față de formele clasice sau față de expresionism.

Atunci când am fost inspirat, am luat numai cât îmi trebuia și numai ce îmi trebuia ca să perfecționez comunicarea rapidă (s. n.)”[13].

Nichita vorbea despre pulsațiile unei poezii și chiar ne spune undeva că a încercat să scrie poeme care să copieze cumva ritmul inimii, pentru a fi înțelese mai repede și mai bine. Și acest lucru l-a experimentat devreme, căci – ne amintim – Ars poetica din vol. Dreptul la timp ne informa, deja, despre felul acesta de a scrie: „Îmi învățam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ și nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată /…/ numai s-ajungă mai iute la destinație”


[1] A se vedea ceea ce am spus mai sus, despre poemul Epilog la lumea veche. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/10/reintoarcere-la-nichita-5/.

[2] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, op. cit., p. 58-59, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[3] Antimetafizica, op. cit., p. 264.

[4] Idem, p. 269. [5] Idem, p. 268-269.

[6] A se vedea poemul Necuvinte și comentariul nostru:

http://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/11/poezie-si-teologie-cu-nichita-stanescu/.

[7] Antimetafizica, op. cit., p. 269.

[8] Idem, p. 270-271. [9] Idem, p. 269. [10] Idem, p. 268. [11] Idem, p. 267-268.

[12] Am încercat (și credem că am reușit) să punem în lumină acest fond spiritual comun în cartea noastră, Epilog la lumea veche, ajunsă acum la volumul 5. Volumele publicate până în prezent se pot downloada din următoarele locații:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

[13] Antimetafizica, op. cit., p. 286-287.

Psalmul 137, cf. LXX

1. Al lui David. Mărturisi-mă-voi Ție, Doamne, cu toată inima mea, că ai auzit cuvintele gurii mele, și înaintea Îngerilor Îți voi cânta Ție [καὶ ἐναντίον ἀγγέλων ψαλῶ σοι].

2. Închina-mă-voi către templul cel sfânt al Tău și mă voi mărturisi numelui Tău, pentru mila Ta și adevărul Tău, că ai mărit peste tot numele spusei Tale [ὄνομα τὸ λόγιόν σου].

3. În care zi am să Te chem, degrabă auzi-mă! Înmulți-mă-vei în sufletul meu în putere [πολυωρήσεις με ἐν ψυχῇ μου ἐν δυνάμει].

4. Mărturisească-se Ție, Doamne, toți împărații pământului, că au auzit toate cuvintele gurii Tale

5. și să cânte în căile Domnului, că mare [este] slava Domnului!

6. Că înalt [este] Domnul și [spre] cele smerite privește și pe cele înalte de departe le cunoaște.

7. Dacă am să merg în mijlocul necazului, mă vei trăi[, Doamne]. În urgia vrăjmașilor mei ai întins mâna Ta și m-a mântuit dreapta Ta.

8. Domnul va răsplăti pentru mine. Doamne, mila Ta [este] întru veac, lucrurile mâinilor Tale să nu le treci cu vederea!

Despre citirea Sfintelor Scripturi

Zilele trecute l-am prăznuit pe Sfântul Nicodim Aghioritul, cel ce a înviorat studiul și cunoașterea teologică în secolul al XVIII-lea.

M-am gândit să ne oprim, astăzi, la câteva cuvinte ale lui pline de folos și înțelepciune, din cartea numită Paza celor cinci simțuri[1]. Și anume la acele pasaje care ne îndeamnă spre citirea Sfintelor Scripturi.

Astfel, Sfântul Nicodim scrie: „Toți creștinii ce știu carte datori sunt a citi dumnezeiasca Scriptură, fiindcă, după cum zice dumnezeiescul Gură de Aur, fără de citirea dumnezeieștilor Scripturi nu se poate mântui cineva. «Că nu este cu putință a se mântui cineva dacă nu se îndeletnicește adesea cu citirea duhovnicească»[2].

Și fiindcă, după cum zice dumnezeiescul Ioan Scărarul, citirea luminează și adună mintea și năravurile, le pune rânduială. «Citirea are însușirea de a lumina și a aduna mintea în chip nemăsurat, pentru că sunt cuvinte ale Duhului Sfânt, iar pe cei ce le uneltesc [se folosesc de ele] negreșit îi pune la rânduială».

Zice încă și Sfântul Efrem [Sirul]: «în ce chip trâmbița, strigând în vreme de război, deșteaptă osârdia vitejilor luptători asupra potrivnicilor, asemenea și dumnezeieștile Scripturi deșteaptă osârdia ta spre Cel Bun și te îmbărbătează pe tine împotriva patimilor. Peste care, fratele meu, trezește-te cu întemeiere și te sârguiește de-a pururea a te lipi de citirea dumnezeieștilor Scripturi, ca să te învețe pe tine cum se cade a fugi de cursele vrăjmașilor și a dobândi viața veșnică».

Toți datori sunt a citi Scripturile”…[3].

„Îți este cunoscut că iubirea de învățătură și citirea Scripturilor are a-ți pricinui și multă învățătură și a te izbăvi de neînvățătură […]. Neînvățăturii, ca unei boli cumplite, multe păcate împreună îi urmează. […]

Și dacă toți Îngerii cei mai presus de lume și toată ierarhia cea cerească a minților fără de trup nu se lenevesc de la cunoașterea aflată în puterea lor a dumnezeieștilor lucruri, ci poftesc cu o dorire înfocată și arzătoare a învăța totdeauna tainele cele mai înalte și mai presus de fire și a se străluci cu strălucirile cele mai luminoase împrejurul lui Dumnezeu, după cum pentru aceasta grăiește Dionisie [Sfântul Dionisie Areopagitul] de taină aducătorul […], dacă Îngerii cu atâta dorire poftesc a învăța […], cu cât mai vârtos și mai cu neasemănare se cuvine a nu se lenevi de cunoștința dumnezeieștilor Scripturi oamenii cei împreună legați cu trup și cu materie”…[4].

„Îndeletnicește-te, dar, întotdeauna întru cugetarea dumnezeieștilor Scripturi, ca și de fericirea aceea ce zice să te învrednicești: «fericit bărbatul care…la legea Lui va cugeta ziua și noaptea» (Ps. 1, 1)”[5].

După citirea Sfintelor Scripturi, Sfântul Nicodim Aghioritul vorbește despre scriptura cosmică, spunând că „mare dulceață pricinuiesc minții cuvintele zidirilor celor simțite și gândite, ea [mintea/ cugetarea] văzând cu o căutătură toată zidirea gândită și simțită: Îngerii, cerurile, luminătorii, stihiile, sadurile [grădinile sau livezile], vietățile nesimțitoare și oamenii, și socotind cum le-a zidit dintru neființă întru a fi Dumnezeu, cu un singur cuvânt al Său. Că zice: «El a zis și s-au făcut»”…[6].

„Pentru aceasta și înțeleapta aceea cu cuget bărbătesc – Solomoni, maica Macabeilor, îmbărbătând pe al șaptelea și cel mai de pe urmă fiu al său, în munci [torturi] aflându-se, zice: «Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pământ cugetând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să gândești că din cele ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut» (2 Macab. 7, 28).

Acestea socotindu-le [cugetându-le], mintea se minunează și se spăimântează, după Sf.[ântul] Maxim [Mărturisitorul], ce zice: «întâi se minunează mintea gândind la dumnezeiasca nemărginire întru toate și la noianul acela netrecut și mult dorit, iar apoi se înspăimântă cum din nimic esența celor ce sunt întru a fi a adus-o».

De asemenea, încă, cu minunarea și cu această înspăimântare se bucură mintea cu bucurie necovârșită că are un Dumnezeu și Stăpân ca acesta, Care a făcut cu această ușurință [cu atâta ușurință] niște frumuseți ca acestea, niște înțelepte ca acestea, niște mari ca acestea și minunate făpturi”…[7].

„Pentru aceasta și [Sfântul] Dionisie Areopagitul adeveritoare bogoslovie (teologie catafatică) numește privirea duhovniceștilor cuvinte [ale creației] (rațiuni[le] celor din zidiri, prin care din acestea de jos ne suim către cele de sus, adică din cele pricinuite ne suim [cu mintea] către Pricinuitor). Iar prin zidiri și prin oglindiri privim pe Ziditorul și-L lăudăm și Îl numim”[8].

„Deci în aceste cuvinte (rațiuni) ale zidirii să se îndeletnicească sfințitul tău suflet[9], de voiești a veseli mintea ta și a îndulci inima ta cu cugetarea și privirea lor.

Și cuvintele lumii gândite, adică ale celor nouă cete de Îngeri, să le înveți de la [Sfântul] Dionisie [Areopagitul], cel cu mintea îngerească și iubitor de Îngeri, pasărea cerului (după cum îl numește dumnezeiescul Gură de Aur[10]), și de la ucenicii lui Dionisie. Iar cuvintele despre lumea simțită să le înveți de la dumnezeieștii Părinți, tâlcuitorii celor șase zile [autorii de Hexaimera], și mai ales de la marele Vasile, cel ce a arătat firea celor care suntem, căci zice Sf. Isaac: «privirea [contemplarea] fiilor tainei, de credință este lipită și în livada Scripturilor paște»”[11].


[1] Folosim ediția: Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, diortosire a traducerii românești din 1826, Ed. Anastasia, 1999.

[2] În nota de subsol aferentă ni se spune că e vorba de Cuvântul la Lazăr, dar că și în altă parte, în Cuv. 2 la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că mirenii sunt datori chiar mai mult decât monahii a citi Sfintele Scripturi, iar aceia dintre ei care spun că nu au timp sau că nu le este de folos grăiesc lucruri care „sunt ale sataniceștii cugetări”, cf. Idem, n. 219, p. 328-329.

[3] Idem, p. 224-225. [4] Idem, p. 227-229. [5] Idem, p. 230.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 231. [8] Idem, p. 233.

[9] Putem spune că romanticii, iar la noi Eminescu, în mod deosebit, s-au îndeletnicit cu această contemplare a creației prin care se vede, ca într-o oglindă, măreția lui Dumnezeu.

[10] Dacă dumnezeiescul Gură de Aur îl numește astfel pe Sfântul Dionisie Areopagitul, înseamnă că acesta a trăit și a scris înaintea lui.

[11] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 239.

Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (iunie 2016) [2]

Prima parte.

5. Biserica Ortodoxă Catolică [Ἡ Ὀρθόδοξος Καθολική Ἐκκλησία] este formată din 14 Biserici Autocefale locale, recunoscute panortodox [πανορθοδόξως ἀνεγνωρισμένων]. [Iar] principiul autocefaliei [τῆς αὐτοκεφαλίας] nu poate fi lucrător la reala lui valoare fără principiul catolicității [τῆς ἀρχῆς τῆς καθολικότητος] și cel al unității Bisericii [καί τῆς ἑνότητος τῆς Ἐκκλησίας]. Astfel încât, noi considerăm că crearea Adunărilor Episcopale în diaspora ortodoxă, formate din toți episcopii recunoscuți canonic, care aparțin fiecărei regiuni în parte, și care rămân sub jurisdicțiile lor canonice, întru care se încadrează astăzi, reprezintă un pas pozitiv către direcția canonică a organizării acestora, și buna funcționare a acestora garantează respectarea principiului eclesiologic al sinodalității [τῆς ἐκκλησιολογικῆς ἀρχῆς τῆς συνοδικότητος].

II. Misiunea Bisericii în lume

6. Lucrarea apostolică și vestirea Evangheliei, cunoscute ca misiune [ἱεραποστολή] [a Bisericii], fac parte din identitatea fundamentală a Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând, învățați toate neamurile [Πορευθέντες μαθητεύσατε πάντα τά ἔθνη]!” [Mat. 28, 19, BYZ]. [Aceasta] este suflarea de viață [ἡ πνοή ζωῆς], pe care Biserica o respiră întru comuniunea oamenilor [εἰς τήν κοινωνίαν τῶν ἀνθρώπων] și transformă lumea în Biserică prin nou-înființatele Biserici locale de pretutindeni. Întru acest duh, creștinii ortodocși sunt și trebuie să fie apostolii lui Hristos în lume [πόστολοι τοῦ Χριστοῦ ἐν τῷ κόσμῳ]. Această misiune [însă] nu trebuie să fie împlinită în mod agresiv, ci în mod liber, în iubire și în respect față de identitatea culturală a indivizilor și a popoarelor. La această lucrare trebuie ca împreună să participe toate Bisericile Ortodoxe, cu respectul cuvenit pentru rânduiala canonică [τήν κανονικήν τάξιν].

Împărtășirea cu Dumnezeiasca Euharistie este izvorul râvnei apostolice [πηγή ἀποστολικοῦ ζήλου] pentru evanghelizarea lumii [πρός εὐαγγελισμόν τοῦ κόσμου]. Împărtășindu-ne de Dumnezeiasca Euharistie și rugându-ne în sfânta sinaxă pentru întreaga lume locuită, suntem chemați să continuăm „liturghia de după Liturghie [λειτουργίαν μετά τήν Λειτουργίαν]” și să dăm mărturie despre adevărul credinței noastre înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, împărtășind darurile lui Dumnezeu cu întreaga umanitate, în ascultare față de porunca cea clară a Domnului de dinainte de înălțarea Lui: „și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudea și Samaria, și până la marginea pământului [καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]” [F. Ap. 1, 8, BYZ].

[Iar] cuvintele de dinainte de dumnezeiasca comuniune/ împărtășire, „se frânge și se împarte  Mielul lui Dumnezeu [μελίζεται καί διαμερίζεται ὁ Ἀμνός τοῦ Θεοῦ], Cel care se frânge și nu se împarte [ὁ μελιζόμενος καί μή διαιρούμενος], Cel care totdeauna se mănâncă și niciodată nu se sfârșește [ὁ πάντοτε ἐσθιόμενος καί μηδέποτε δαπανώμενος]”, ne indică [faptul] că Hristos, ca „Mielul lui Dumnezeu” [In. 1, 29] și ca „Pâine a vieții” [In. 6, 48], ni se pune nouă înainte ca Iubire veșnică, unindu-ne pe noi cu Dumnezeu și unul cu altul.

Viața creștinilor este mărturia adevărată, cea în nașterea din nou, în Hristos, a tuturor – „dacă cineva [este] în Hristos, [este] zidire nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi!” [II Cor. 5, 17] – și o invitație către toți oamenii la participarea personală, în libertate, la viața veșnică, întru harul Domnului nostru Iisus Hristos și întru dragostea lui Dumnezeu și Tatăl, pentru a trăi, în Biserică, împărtășirea de Duhul Sfânt [τήν κοινωνίαν τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]. „Căci vrem să nu tiranizăm[1] pentru taina mântuirii” [Maximos Mărturisitorul, Ες τήν προσευχήν το Πάτερ μν, în PG 90, col. 880]. [De aceea,] [în] reevanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile seculare contemporane, precum și [în] evanghelizarea celor care încă nu L-au cunoscut pe Hristos, constă datoria neîntreruptă [ἀδιάλειπτον χρέος] a Bisericii.

III. Familia [ἡ oἰκογένεια]: icoana iubirii lui Hristos față de Biserică

7. Biserica Ortodoxă vede indestructibila legătură a dragostei [dintre] un bărbat și o femeie [drept o] „taină mare…întru Hristos și întru Biserică” [Efes. 5, 32], iar familia, care rezultă din aceasta, care numai ea constituie garanția nașterii și a creșterii copiilor, în acord cu planul iconomiei dumnezeiești, [o vede ca pe] „o mică Biserică” [Ἐκκλησίαν μικράν] [Ioannis Hrisostomos, πόμνημα ες τήν πρός φεσίους πιστολήν, Κ’, în PG 62, col. 143], dându-i ei sprijinul pastoral adecvat.

Criza contemporană a căsătoriei și a familiei este consecința crizei libertății ca responsabilitate [τῆς κρίσεως τῆς ἐλευθερίας ὡς εὐθύνης], a căderii acestora în centrare pe sine [și] realizare de sine, care se identifică cu închiderea în mulțumirea de sine, în autosuficiență și autonomie, și a pierderii caracterului sacramental al unirii bărbatului cu femeia, ca și al uitării etosului iubirii jertfelnice [τοῦ θυσιαστικοῦ ἤθους τῆς ἀγάπης] [dintre soți]. Societatea modernă seculară apropie căsătoria de criterii pur sociologice și pragmatice, văzând-o ca o simplă formă de relație, una printre multe altele, toate acestea având drept egal de validare instituțională.

Căsătoria este un laborator al vieții, hrănit bisericește în dragoste și neînvins, al darului harului lui Dumnezeu. În „brațul cel înalt” al „unirii” [celor doi], Dumnezeu „[este] prezent în mod nevăzut, armonizând pe cei care au fost uniți împreună”, cu Hristos și unul cu altul. Cununile, care sunt puse pe capul mirelui și al miresei în timpul Tainei, se referă la dimensiunea jertfei și a dăruirii depline lui Dumnezeu și a unuia față de altul. De asemenea ele indică și viața Împărăției lui Dumnezeu, revelând legătura eshatologică a tainei dragostei.


[1] Să nu forțăm pe nimeni pentru a se face ortodox.

Psalmul 135, cf. LXX

1. Alliluia! Mărturisiți-vă Domnului că [este] bun, că întru veac [este] mila Lui!

2. Mărturisiți-vă Dumnezeului dumnezeilor [τῷ θεῷ τῶν θεῶν], că întru veac [este] mila Lui!

3. Mărturisiți-vă Domnului domnilor [τῷ κυρίῳ τῶν κυρίων], că întru veac [este] mila Lui!

4. Cel care singur face minuni mari [τῷ ποιοῦντι θαυμάσια μεγάλα μόνῳ], că întru veac [este] mila Lui!

5. Celui care a făcut cerurile în[tru] înțelegere [ἐν συνέσει], că întru veac [este] mila Lui!

6. Celui care a întărit pământul peste ape, că întru veac [este] mila Lui!

7. Celui care singur a făcut lumini mari [φῶτα μεγάλα], că întru veac [este] mila Lui!

8. [Căci] soarele [este] întru stăpânirea zilei, că întru veac [este] mila Lui.

9. [Iar] luna și stelele [sunt] întru stăpânirea nopții, că întru veac [este] mila Lui.

10. Celui care a lovit Egiptul, [dimpreună] cu cei întâi-născuți ai lor, că întru veac [este] mila Lui!

11. Și Celui care a scos pe Israil din mijlocul lor, că întru veac [este] mila Lui!

12. În mână tare și în braț înalt, că întru veac [este] mila Lui.

13. Celui care a împărțit Marea Roșie întru despărțituri, că întru veac [este] mila Lui!

14. Și Celui care a petrecut [διαγαγόντι] pe Israil prin mijlocul ei[1], că întru veac [este] mila Lui!

15. Și a scuturat [ἐκτινάξαντι] pe Farao și puterea lui întru Marea Roșie, că întru veac [este] mila Lui.

16. Celui care a petrecut pe poporul Lui în pustie, că întru veac [este] mila Lui! Celui care a scos apă din stâncă ascuțită [ἐκ πέτρας ἀκροτόμου], că întru veac [este] mila Lui!

17. Celui care a lovit împărați mari, că întru veac [este] mila Lui!

18. Și Celui care a ucis împărați tari, că întru veac [este] mila Lui!

19. Pe Sion, împăratul amorreilor, că întru veac [este] mila Lui.

20. Și pe Og, împăratul Vasanului, că întru veac [este] mila Lui.

21. Și a dat pământul lor moștenire, că întru veac [este] mila Lui.

22. Moștenire lui Israil, robul Lui, că întru veac [este] mila Lui.

23. Că în smerenia noastră Și-a adus aminte de noi Domnul, că întru veac [este] mila Lui.

24. Și ne-a răscumpărat pe noi de la vrăjmașii noștri, că întru veac [este] mila Lui.

25. Cel care dă hrană la tot trupul, că întru veac [este] mila Lui.

26. Mărturisiți-vă Dumnezeului cerului [τῷ θεῷ τοῦ οὐρανοῦ], că întru veac [este] mila Lui! Mărturisiți-vă Domnului domnilor, că întru veac [este] mila Lui!


[1] Al Mării Roșii.