În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,

cu un imn de mulțumire, noi Îl lăudăm și ne închinăm lui Dumnezeu Cel în Treime, Care ne-a învrednicit pe noi să ne adunăm împreună, în timpul zilelor Cincizecimii, aici, în insula Creta, care a fost sfințită de Apostolul neamurilor, Pavlos, și de ucenicul lui, Titos, cel [care i-a fost] „fiu adevărat, după credința [cea] de obște [γνησίου τέκνου κατά κοινήν πίστιν]” [Titos 1, 4], și, prin insuflarea Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului și Marelui Sinod al  Bisericii noastre Ortodoxe, convocat de Sanctitatea sa, Patriarhul Ecumenic, Bartolomeos, de comun acord cu Preafericiții Întâistătători [Προκαθημένων] ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, întru slava preabinecuvântatului Său nume și pentru [folosul] iubitului popor al lui Dumnezeu și al întregii lumi, împreună-mărturisind cu Dumnezeiescul Pavlos: „așa să ne socotească pe noi omul: ca slujitori ai lui Hristos [ὡς ὑπηρέτας Χριστοῦ] și [ca] iconomi ai tainelor lui Dumnezeu [καὶ οἰκονόμους μυστηρίων Θεοῦ] [I Cor. 4, 1, BYZ].

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii celei una, sfântă, catolică și apostolică [τῆς μιᾶς, ἁγίας, καθολικῆς καί ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας] constituie o mărturie autentică a credinței întru Hristos, Dumnezeu-omul, Fiul Unul-născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne-a arătat, prin întruparea [Sa], a întregii [Lui] lucrări pământești, prin jertfa Crucii și prin învierea Lui, [pe] Dumnezeul treimic ca iubire infinită. De aceea, cu o gură și cu o inimă, vă adresăm cuvântul [acesta pentru] „cea în[tru] voi nădejde [τῆς ἐν ὑμῖν ἐλπίδος]” [I Petr. 3, 15, BYZ], nu numai către fiii Preasfintei noastre Biserici, ci și către tot omul [ἀλλά καί πρός πάντα ἄνθρωπον], [atât] „celor de departe, [cât] și celor de aproape [τοῖς μακρὰν καὶ τοῖς ἐγγύς]” [Efes. 2, 17]. [Căci] „nădejdea noastră” [I Tim. 1, 1], Mântuitorul lumii, S-a descoperit nouă ca „Dumnezeu cu noi [Θεός μεθ’ ἡμῶν]” [Mt. 1, 23] și ca Dumnezeu „pentru noi [ὑπὲρ ἡμῶν]” [Rom. 8, 32], „Care vrea [ca] toți oamenii să se mântuiască și întru cunoașterea adevărului să vină [ὅς πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι καί εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4].

Vestind mila [Lui] și netăinuind binefacerea [Sa], în[tru] pomenirea cuvintelor Domnului, „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” [Mt. 24, 35], în „bucurie împlinită” [I In. 1, 4], vă binevestim cuvântul credinței, al nădejdii și al dragostei, privind către cea „neînserată și fără urmare și fără sfârșit zi” [Sfântul Vasilios cel Mare, Ες τήν ξαήμερον Β’, în PG 29, col. 52] [a Domnului]. [Iar] faptul că „petrecerea noastră este în ceruri [τό πολίτευμα ἡμῶν ἐν οὐρανοῖς ὑπάρχει]” [Filip. 3,  20], [nicidecum] nu o tăgăduiește, ci întărește mărturia noastră în lume.

În[tru] aceasta, urmând Tradiției Apostolilor și a Părinților noștri, care au binevestit pe Hristos și experiența cea mântuitoare prin El a credinței Bisericii, teologhisim „pescărește” [θεολογοῦντες «ἁλιευτικῶς»], adică „apostolic [ἀποστολικῶς]”, către oamenii de fiecare vârstă, pentru ca să împărtășim întru ei Evanghelia libertății, „[întru] care Hristos ne-a eliberat pe noi [ᾗ Χριστός ἡμᾶς ἠλευθέρωσεν]” [Gal. 5, 1].

[Așadar,] Biserica nu trăiește pentru sine aceasta, [ci] se pune înainte pentru întreaga umanitate, pentru ridicarea și înnoirea lumii întru ceruri noi și pământ nou [Apoc. 21, 1]. Prin urmare, [Biserica] dă mărturie evanghelică [δίδει τήν εαγγελικήν μαρτυρίαν] și împarte în lume darurile lui Dumnezeu [καί διανέμει ἐν τῇ οἰκουμένῃ τά δῶρα τοῦ Θεοῦ]: iubirea Lui, pacea, dreptatea, împăcarea, [care sunt] puterea Învierii [τήν δύναμιν τῆς Ἀναστάσεως] și așteptarea veșniciei [καί τήν προσδοκίαν τῆς αἰωνιότητος].

*

I. Biserica: trupul lui Hristos, icoană a Sfintei Treimi [εἰκών τῆς Ἁγίας Τριάδος]

1. Biserica cea una, sfântă, catolică și apostolică [Ἡ μία, ἁγία, καθολική καί ἀποστολική Ἐκκλησία] este comuniunea divino-umană [εἶναι θεανθρωπίνη κοινωνία] după chipul Sfintei Treimi [κατ’ εἰκόνα τῆς Ἁγίας Τριάδος], pregustare și trăire a celor din urmă în Dumnezeiasca Euharistie și descoperire a slavei celor ce va să vină, și, ca o continuare a Cincizecimii, [este] singurul glas profetic neînduplecat în lume [μία σίγαστος προφητική φωνή ἐν τῷ κόσμῳ], prezența și mărturia [ἡ παρουσία καί μαρτυρία] „Împărăției lui Dumnezeu venind în[tru] putere [τῆς Βασιλείας τοῦ Θεοῦ ἐληλυθυΐας ἐν δυνάμει]” [Mc. 9, 1]. Biserica, ca trup al lui Hristos, „adună [ἐπισυνάγει]” [Mt. 23, 37] întru El, transfigurând și udând lumea cu „apă, izvorând întru viață veșnică [τό ὕδωρ, τό ἁλλόμενον εἰς ζωήν αἰώνιον]” [In. 4, 14].

2. Tradiția apostolică și patristică, urmând cuvintelor rostite de Domnul și de întemeietorul Bisericii, de la Cina cea de Taină, împreună cu Ucenicii Lui, de la Taina Dumnezeieștii Euharistii, a subliniat caracterul [τόν χαρακτηρισμόν] Bisericii de „trup al lui Hristos” [Mat. 25, 26; Mc. 14, 22; Lc. 22, 19; 1 Cor. 10, 16-17, 11, 23-29] și întotdeauna îl leagă de taina înomenirii Fiului [τό μυστήριον τῆς ἐνανθρωπήσεως τοῦ Υἱοῦ] și a Cuvântului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara. În acest duh, accentul a fost pus întotdeauna pe relațiile indisolubile ale întregii taine a dumnezeieștii iconomii [θείας οἰκονομίας], cea în Hristos, și taina Bisericii, și, de asemenea, între taina Bisericii și Taina Dumnezeieștii Euharistii, care este mereu confirmată întru viața tainicală/ mistirială/ sacramentală a Bisericii [εἰς τήν μυστηριακήν ζωήν τῆς Ἐκκλησίας], prin lucrarea Sfântului Duh [διά τῆς ἐνεργείας τοῦ Ἁγίου Πνεύματος].

Biserica Ortodoxă [Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία], credincioasă față de această unanimă Tradiție apostolică [πιστή εἰς τήν ὁμόφωνον ταύτην ἀποστολικήν παράδοσιν] și experiență sacramentală [καί μυστηριακήν ἐμπειρίαν], constituie autentica continuare a Bisericii celei una, sfântă, catolică și apostolică [ἀποτελεῖ τήν αθεντικήν συνέχειαν τῆς μιᾶς, ἁγίας, καθολικῆς καί ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας], așa precum aceasta este mărturisită în Simbolul credinței [τό Σύμβολον τῆς πίστεως] și întărită prin învățătura Părinților Bisericii [καί βεβαιοῦται διά τῆς διδασκαλίας τῶν Πατέρων τῆς Ἐκκλησίας]. Astfel, ea este conștientă de marea ei responsabilitate nu numai pentru viața autentică a experienței acesteia în trupul eclesial, dar și pentru mărturia vrednică de credință a adevărului [τήν ἀξιόπιστον μαρτυρίαν τῆς ἀληθείας] către toți oamenii.

3. Biserica Ortodoxă, în unitatea și catolicitatea ei [ἐν τῇ ἑνότητι καί καθολικότητι αὐτῆς], este Biserica Sinoadelor [εἶναι κκλησία τν Συνόδων], de la Sinodul apostolic din Ierusalim [F. Ap. 15, 5-29] [și] până azi. Biserica aceasta, în sine, este un Sinod, stabilit de Hristos și povățuit de Sfântul Duh [ὑπό τοῦ Χριστοῦ συνεστημένη καί ὑπό τοῦ Ἁγίου Πνεύματος καθοδηγουμένη], în acord cu apostoleștile [cuvinte]: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă [ἔδοξε[ν] τῷ Ἁγίῳ Πνεύματι καί ἡμῖν]” [F. Ap. 15, 28].

Prin Sinoade Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi [ἡ Ἐκκλησία εὐηγγελίσατο καί εὐαγγελίζεται τό μυστήριον τῆς Ἁγίας Τριάδος], care ne-a fost revelată prin înomenirea Fiului și a Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în istorie în mod neîntrerupt prin Sinoadele de mai târziu, [cu] autoritate catolică [καθολικοῦ κύρους], ca, spre exemplu, Marele Sinod (879-880) cel din timpul lui  Fotios cel Mare, Patriarhul Constantinupoleosului, și Marele Sinoade (1341, 1351, 1368), cele din timpul Sfântului Grigorios Palamas, prin care același adevăr al credinței a fost confirmat, și, în special, cel despre purcederea Duhului Sfânt și despre participarea [τῆς μεθέξεως] omului la energiile dumnezeiești necreate [τάς ἀκτίστους θείας ἐνεργείας]. Și, mai departe, prin Sfintele și Marele Sinoade de la Constantinopol, din 1484, prin care a respins sinodul unionist de la Florența (1438-1439), din 1638, 1642, 1672 și 1691, prin care a respins laudele/ credințele protestante [προτεσταντικῶν δοξασιῶν], și cel din 1872 prin care s-a condamnat etnofiletismul [τοῦ ἐθνοφυλετισμοῦ] ca erezie eclesiologică [ὡς ἐκκλησιολογικῆς αἱρέσεως].

4. Nu poate exista nicio sfințire a omului [ἁγιότης τοῦ ἀνθρώπου] în afara trupului lui Hristos, „care este Biserica” [Efes. 1, 23]. [Căci] sfințenia izvorăște din unul Sfânt. Ea este participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu, în „comuniunea Sfinților”, precum se vestește întru ecfonisul preotului de la Dumnezeiasca Liturghie: „Sfintele Sfinților [Τά Ἅγια τοῖς ἁγίοις]” și întru răspunsul credincioșilor: „Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin [Εἷς Ἅγιος, εἷς Κύριος, Ἰησοῦς Χριστός, εἰς δόξαν Θεοῦ Πατρός. Ἀμήν]”. În acest duh, Sfântul Chirillos al Alexandriei a subliniat că Hristos, „iarăși fiind sfânt prin fire, ca Dumnezeu, […] Se sfințește pentru noi, în Duhul Sfânt […] Și [Hristos] a făcut acest lucru pentru noi [δι’ ἡμᾶς], nu pentru Sine [οὐ δι’ ἑαυτόν], astfel că din El și în El, Cel dintâi care a primit mai întâi această sfințire, acest har al sfințirii l-a făcut să treacă, mai departe, la tot neamul [omenesc]” [πόμνημα ες τό κατά ωάννην Εαγγέλιον, ΙΑ’, cf. PG 74, col. 548].

Prin urmare, după Sfântul Chirillos, Hristos este „persoana comună [κοινόν πρόσωπον]”, prin recapitularea [διά τῆς ἀνακεφαλαιώσεως] întru propria Sa umanitate a întregului neam omenesc, „căci noi toți [suntem] în Hristos, și umanitatea comună vine [iarăși] la viață întru persoana Lui” [πόμνημα ες τό κατά ωάννην Εαγγέλιον, ΙΑ’, cf. PG 73, col. 157-161], și, prin urmare, [El] este singurul izvor, în Duhul Sfânt, de sfințire a omului. În acest duh, sfințenia este participarea omului, deopotrivă, la taina Bisericii [τό μυστήριον τῆς Ἐκκλησίας], cât și la Sfintele ei Taine, cu epicentrul [lor] [în] Dumnezeiasca Euharistie [μέ ἐπίκεντρον τήν θείαν Εὐχαριστίαν], care este „jertfă vie, sfântă și bineplăcută lui Dumnezeu [θυσία ζῶσα, ἁγία, εὐάρεστος τῷ Θεῷ]” [Rom. 12, 1]. [Căci] „cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau greutatea sau prigonirea sau foametea sau golătatea [γυμνότης] sau primejdia sau sabia? Precum a fost scris că „pentru Tine suntem omorâți toată ziua; socotiți [am fost] ca oile înjunghierii”. Dar în acestea toate biruim [și] mai mult, prin Cel care ne-a iubit pe noi” [Rom. 8, 35-37]. [Căci] Sfinții întrupează [ἐνσαρκώνουν] identitatea eshatologică a Bisericii [τήν ἐσχατολογικήν ταυτότητα τῆς Ἐκκλησίας] ca o veșnică doxologie [ὡς ἀέναον δοξολογίαν] înaintea pământescului și cerescului tron [ἐνώπιον τοῦ ἐπιγείου καί τοῦ ἐπουρανίου θρόνου] „al Împăratului slavei” [Ps. 32, 7], iconizând Împărăția lui Dumnezeu [εἰκονίζοντες τήν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ].

Did you like this? Share it: