Iubiții mei[1],

la întrebarea ce înseamnă a fi român există răspunsuri multiple[2]. Pentru că fiecare poate să spună ce înseamnă pentru el România și calitatea de român, adică de născut și crescut în România. La fel, dacă îi întrebăm pe români de ce iubesc România, vom avea o mulțime de răspunsuri[3], pentru că fiecare își iubește țara lui pentru anumite motive.

Însă mie, pus în fața celor două întrebări, mi-ar fi foarte greu să răspund, pentru că a fi român și a iubi România mi se par cele mai firești lucruri cu putință, pentru că eu sunt român și, în mod firesc, îmi iubesc țara în care m-am născut.

De aceea, ambele întrebări, deși atât de scurte, nu au răspunsuri la fel de scurte. Pentru că ai nevoie să scrii pagini întregi pentru a explica ce înseamnă a fi român și pentru ce ne iubim țara în care ne-am născut, implicit oamenii, credința ortodoxă, limba română, istoria și tradițiile românilor.

Când ești copil și România înseamnă, fără ca să o știi prea bine, locul în care tu te-ai născut și trăiești, România are doar prezent. Și te bucuri de prezentul ei, ca de singura realitate care te bucură. Iar la această vârstă, de fapt, începe iubirea pentru România, ca și cea pentru părinți, bunici, rude.

Când însă oamenii încep să ne citească din cărți, din cele care conțin adevărul despre noi, românii, și noi înșine începem să citim, odată ce mergem la școală, aflăm că România nu s-a născut alaltăieri, ci că românii au o istorie de 2.000 de ani în spate și că ei au fost creștinați în primul secol al Bisericii. Că Biserica noastră românească e apostolică, că ea a fost întemeiată de Sfântul Apostol Andreas, cel întâi chemat la apostolat, și că a ne cunoaște istoria înseamnă a citi biblioteci de cărți de istorie.

Și, prin citit, printr-un citit asiduu, serios, responsabil, ajungem să avem și istorie, și trecut, nu numai prezent.

Pentru că românii necultivați, necitiți, neduși la Biserică, care au numai prezent, iubesc România pentru ceea ce văd și au la îndemână. Dar românii, care iubesc România nu numai pentru prezentul ei, ci, deopotrivă, pentru trecutul, valoarea ei eclesială și culturală, pentru marii Sfinți, genii și eroi ai poporului român, pentru prezentul ei, dar și pentru viitorul ei, au o iubire profundă, încăpătoare, bazată pe o cunoaștere efectivă, dar și pe nădejdea în Dumnezeu, că El va duce poporul român mai departe, spre Împărăția lui Dumnezeu, dimpreună cu toate popoarele lumii.

Adică iubim România cu adevărat numai dacă o cunoaștem în toată desfășurarea ei diacronică, dacă înțelegem reușitele, dar și neajunsurile ei, dacă înțelegem virtuțile, dar și patimile ei. Și dacă am cunoaște-o cu adevărat, am fi oameni echilibrați. Pentru că mulți, când vorbesc despre România, spune ceea ce nu le place aici. Vor salarii mari, vor condiții bune de viață, vor civilizație, vor sănătate, vor o justiție dreaptă, vor învățământ de calitate, vor conducători necorupți…Însă vor toate acestea, cel mai adesea, fără ca să facă parte din proiectul România viitorului. Pentru că lamentațiile lor țin loc de a face ceva concret, sau, dacă nu vor să facă nimic pentru România, pleacă din țară și profită, la modul personal, de situația din alte țări, pentru ca să se realizeze. Dar, cel mai adesea, realizarea este economică, pentru că nu au timp să își asimileze limba, cultura și istoria poporului gazdă. Doar copiii lor, ai migranților, au șansa asta, dacă sunt duși la școală.

Ce este de făcut? Trebuie să rămânem aici, în România, și să muncim și să credem în viitorul nostru. Doar noi putem să reclădim această țară, așa după cum ea, de mai multe ori în istorie, a fost reclădită. Să facem ceva concret pentru țara, oamenii, limba, Biserica și cultura noastră. Iar pentru cei care pleacă în altă parte, soluția e să rămână români, chiar dacă se acomodează cu o altă realitate și mentalitate.

Pentru că a pleca din România nu este, în mod neapărat, un păcat, ci poate fi un mod de îmbogățire interioară, dacă dorim, totodată, să fim oameni sociali, dar și religioși și culturali. A pleca pentru a studia, a pleca pentru a munci pentru o anume perioadă, a pleca pentru a implementa o anume tehnologie într-o altă parte a lumii, a pleca pentru a sluji Biserica lui Dumnezeu într-o altă țară, e un mod de îmbogățire interioară. Pentru că faptul de a fi român se îmbogățește continuu în întâlnirea cu alte nații, religii și culturi ale lumii.

Dacă îi cunoști pe alții nu devii mai puțin, ci mai mult decât erai. Cunoașterea e o mare binecuvântare din partea lui Dumnezeu și la fel e și dialogul. Pentru că citind, dialogând cu alții, care nu sunt ca tine, văzând locuri și oameni noi, culturi și religii diferite, înțelegi și mai mult cine ești, dar și cine sunt alții.

Spre exemplu, atunci când mă duc la țară, la Scrioaștea, în locul unde m-am născut, îmi dau seama cât de fericiți sunt oamenii de acolo pentru că au aerul, apa, verdeața, legumele și pomii din jur, pentru că au loc în care să se destindă, în care să fie ei înșiși. Însă oamenii nu sunt fericiți, nu se bucură de ceea ce au sau nu știu că sunt mai fericiți decât alții, din altă parte, pentru că nu au locuri de muncă și banii se fac greu la țară. Greutățile vieții de zi cu zi îi fac să nu se bucure de ceea ce au. Dar eu, care vin de la oraș la țară, știu că ei au condiții mai bune de viață decât cei din marile orașe.

La fel, românii care pleacă în Europa, în Asia sau în America, cunosc la fața locului motivația civilizației lor, după care noi aspirăm, și știu că ea e coercitivă, că s-a făcut și se face prin sancțiuni dure, și văd totodată ce mari pagube interioare produce peste tot secularizarea. Adică scoaterea, din societate, pe zi ce trece, a modului de viață religios și a raportării religioase la viață și înlocuirea religiosului cu prezenteismul, cu trăirea în prezent, fără probleme de conștiință.

Pentru că, dacă noi, în România, zidim Biserici, în alte părți ale lumii se închid biserici. Locașurile de cult romano-catolice, protestante, neoprotestante sunt vândute sau închiriate, transformate în spații comerciale sau în muzee, pentru că oamenii de acolo…nu mai cred în Dumnezeu. Și dacă nu mai cred în Dumnezeu, și-au făcut alte instituții „mai importante”, cel mai adesea instituții ale divertismentului.

De aceea, uneori, e bine să pleci din România pentru o perioadă sau să privești România prin ochii străinilor, pentru ca să îți dai seama ce nevoie ai de România. Pentru că e ca atunci când pleci de acasă, te duci, călătorești, vezi locuri necunoscute, dar, deodată, ți se face dor de casă, pentru că numai acasă e cel mai bine.

Însă, dacă vrei să cunoști sufletul românului trebuie să stai de vorbă cu el. Trebuie să îl lași să îți vorbească. Dar nu e de ajuns doar confesiunea prezentului! Ca să cunoști în profunzime sufletul românului trebuie să-i cunoști pe Sfinții românilor, pe marile lor genii, pe eroii lor, pe cei care au făcut lucruri memorabile, durabile, veșnice. Ca să cunoști sufletul românului trebuie să cunoști în profunzime limba lui și modul lui de-a fi.

Pentru că românul, în profunzimea lui, e un om profund religios și echilibrat, care iubește frumosul și munca, care iubește familia și țara, care crede în viitorul ei. Și vedem acest lucru în Sfinții românilor, în cei care întruchipează sfințenia românească. Căci dacă aprofundăm viețile Sfinților noștri, ne dăm seama că ei au un mod aparte, personal, de a crede și de a vedea lucrurile și de a trăi în istorie.

Sfinții noștri sunt ascetici, sunt gata să moară pentru iubirea lor pentru Dumnezeu, iubesc cartea și scrisul, se ocupă de traduceri patristice, cultivă limba română și o prețuiesc. Atât cei care se nevoiesc în pustiu, cât și cei care se nevoiesc în Mănăstiri și în mijlocul lumii, sunt oameni ai evlaviei, iubesc Biserica, zidesc Biserici, îi povățuiesc duhovnicește pe oameni, îi ajută și îi tămăduiesc de boli și de neștiință.

Pentru că neștiința teologică e o boală mai grea decât o infirmitate anume. Căci dacă nu avem un deget sau un rinichi, un ochi sau câțiva dinți, putem trăi. Dar dacă nu cunoaștem învățătura Bisericii și dacă nu trăim creștinește, și acum suntem morți și veșnic ne vom chinui.

De ce? Pentru că nu am vrut să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să trăim conform poruncilor Lui. Pentru că adevărata viață și lumină a oamenilor e voia lui Dumnezeu, pe care trebuie să o împlinim.

Pentru că știm cu toții, că școala nu te face, în mod neapărat, înțelept, chiar dacă te educă și te face apt să citești și să înțelegi lucrurile din jurul tău. Însă Dumnezeu, dacă facem voia Lui, dacă trăim creștinește, ne face nu numai înțelepți, ci și Sfinți, pentru că Sfinții sunt înțelepți, sunt buni, sunt drepți, sunt milostivi, sunt iubitori, sunt smeriți, sunt binevoitori. Au zeci de virtuți și multă nevoință în ființa lor.

Însă, dacă vrem să îi iubim pe Sfinții noștri, ai românilor – care sunt în cer, în Împărăția lui Dumnezeu, împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui – atunci să lucrăm în viața noastră câte o virtute a lor. Măcar câte una.

Să iubim pocăința și Biserica așa cum le-a iubit Sfântul Ștefan cel Mare!

Să iubim teologia Bisericii și să-i traducem pe Sfinții Părinți așa cum i-a tradus Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul!

Să iubim rugăciunea și să avem încredere în Dumnezeu așa după cum a avut Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica!

Sfântul Ioan Hozevitul s-a mărturisit îndelung lui Dumnezeu în scris, în caietele sale de însemnări. Să ne mărturisim și noi Domnului, spunându-i toate durerile și bucuriile noastre, toate ispitele și frământările inimii noastre!

Sfânta Teodora de la Sihla a iubit isihia și viața mistică și Dumnezeu a umplut-o de slava Lui. Să iubim și noi rugăciunea neîncetată, pentru ca să ne facem un locaș dumnezeiesc al Dumnezeului nostru treimic!

Mucenicii Domnului L-au ales pe El în locul vieții. Să alegem și noi, în fiecare clipă, să fim cu Domnul și nu cu păcatul!

Căci toți Sfinții românilor, canonizați și necanonizați, ne învață lucruri duhovnicești, lucruri frumoase, lucruri mântuitoare. Ne învață să ne rugăm neîncetat, să fim echilibrați, să fim milostivi, să fim răbdători, să fim ascultători, să fim muncitori. Să nu încurajăm lenea și extremismul. Să nu fim factori de dezbinare, ci de unitate.

Pentru că românii de acest lucru au nevoie: de muncă împreună, de rugăciune împreună, de bucurie împreună. Au nevoie să fie unii pentru alții și să înțeleagă că egoismul și furtul, nemunca și impostura nu aduc niciun progres real unei societăți.

România trebuie evanghelizată continuu în mod ortodox! Însă evanghelizarea ortodoxă nu constă numai în a-i învăța, în a-i catehiza pe oameni, ci și în a-i boteza și a-i întări pe oameni în viața ortodoxă, în a-i spovedi și împărtăși, în a-i cununa și vindeca de boală, în a-i exorciza și a-i vindeca de diverse înșelări demonice.

Pentru că prezența Bisericii în lume nu e decorativă, ci fundamentală, ea fiind dinamismul real al lumii. Căci numai aici, în Biserică, oamenii se curățesc de păcate, oamenii se luminează dumnezeiește, oamenii se sfințesc, se îndumnezeiesc. Pentru că întreaga viață a Bisericii, care e una divino-umană, îi ajută în sfințirea lor.

Așadar, iubiții mei, Sfinții românilor nu sunt numai de domeniul trecutului, ci și al prezentului! Pentru că în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, fiecare dintre noi putem să ne sfințim viața și să ne alăturăm Sfinților Lui, în Împărăția Lui.

Iar cum mulți consideră că doar canonizarea Sfinților români e importantă, dar nu și asumarea și urmarea lor, eu cred, dimpotrivă: că mai întâi trebuie să ne asumăm Sfinții noștri, să îi cunoaștem, să avem o reală relație cu ei, să le urmăm lor, și canonizarea urmează sau nu urmează. Pentru că ceea ce importă pentru viața noastră nu e canonizarea unui Sfânt, ci faptul ca cineva să fie Sfânt, iar noi să avem o relație reală cu el, prin care să creștem în viața cu Dumnezeu.

Căci Biserica are milioane de Sfinți canonizați, pe care îi cinstește pe fiecare zi, dar noi ne rugăm doar la câțiva zeci de Sfinți. Iar sute de mii de nume de Sfinți ne sunt necunoscute și pe ei nu îi pomenim și lor nu ne rugăm niciodată în viață.

De aceea, când cunosc un nou nume de Sfânt, mi-am făcut obiceiul bun ca să mă rog lui. Și mă rog multor Sfinți, despre care știu câte ceva sau mai nimic, pentru ca să încep o relație cu fiecare dintre ei. Căci așa îi readucem în memoria Bisericii, dacă îi pomenim sau scriem despre ei, despre mulții Sfinți cunoscuți de Biserică, canonizați, dar pe care noi nu îi cunoaștem. Și, la fel, Biserica are mii de cărți patristice pe care nu le cunoaștem, pentru că ele nu au fost traduse în limba română. Iar din ce s-a tradus, noi citim ce vrem și ce ne place, pentru că nu gândim că trebuie să le citim sistematic, ca pe un tot unitar.

Să ne rugăm Sfinților Lui, dar să facem și lucruri concrete pentru ei! Să le propovăduim viața, să le aprofundăm cunoașterea teologică, să ne rugăm lor, să întocmim slujbe și acatiste pentru Sfinții care nu au așa ceva, pentru ca să îi cinstim în mod liturgic! Să îi pictăm eclesial! Pentru că mulți Sfinți ai lui Dumnezeu nu au Icoane nici românești, nici grecești, nici englezești. Nu au de niciunele. Pentru că nimeni nu se mai gândește la ei.

Iar dacă noi, în spațiul ortodox, cinstim Sfintele Moaște ale Sfinților și le punem în prim-plan, în spațiul catolic sau anglican Sfintele Moaște ale Sfinților Bisericii una sunt adesea ocultate, iar noi trebuie să le cinstim și pe acelea. Pentru că ele sunt ale Sfinților noștri, ale Bisericii celei una a lui Dumnezeu.

Căci azi, când îi pomenim pe toți Sfinții români cunoscuți și necunoscuți, canonizați și necanonizați, trebuie să ne gândim și la cei de alt neam, care doresc să-i cunoască pe Sfinții noștri. Dar cum să-i cunoască, dacă noi nu scriem despre ei în alte limbi? Cum să îi cunoască pe Sfinții noștri, dacă noi nu le traducem Viețile și operele în altă limbă?

Așa după cum, nimeni nu ne poate înțelege unicitatea, dacă nu traducem operele scriitorilor noștri și istoria noastră într-o altă limbă.

Mai pe scurt: avem multe de făcut pentru Sfinții noștri! Nu numai să îi pomenim liturgic, dar și să îi publicităm în mod real. Trebuie să facem din ei reprezentanții sufletului românesc față de alții.

Vă doresc tuturor la mulți ani și numai bine, astăzi, în ziua tuturor românilor! Pentru că dacă îi cinstim pe Sfinții României, atunci aceasta e o zi a tuturor românilor, atâta timp cât Sfinții noștri sunt reprezentanții noștri, cei care se roagă pentru noi lui Dumnezeu, în Împărăția Sa. Amin!


[1] Predică scrisă în ziua de 1 iulie 2016, zi de vineri, cu mult soare, la ora 11.00 erau 29 de grade.

[2] A se vedea unele dintre ele: https://www.youtube.com/watch?v=4IPXqO5ZBLo.

[3] Câteva dintre ele: http://romaniateiubesc.stirileprotv.ro/stiri/romania-te-iubesc/tu-de-ce-iubesti-romania.html.

Did you like this? Share it: