Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 3 iulie, 2016

Dracul care știe Biblia și scoate din context…

Despre asta a vorbit Cornel Dărvășan, predicator neoprotestant (adventist, după câte știu), într-o predică pe care o puteți asculta aici, de la min. 21 până la min. 37.

Mi-a plăcut ideea cu cei mândri de smerenia lor, care nu fac nimic, dar sunt mândri pentru că nu fac nimic și sunt smeriți (în mintea lor)…

Dar, apoi, pastorul Dărvășan a atins un punct sensibil. Și anume acela că diavolul cunoaște Scriptura, citează corect din ea, numai că, spune dânsul, dracul…scoate din context ceea ce citează.

Și consider că are dreptate pastorul Dărvășan, atunci când spune că diavolul a citat corect din Psaltire (Ps. 90, 11-12 cf. LXX), când i-a cerut Domnului să Se arunce de pe aripa templului (Mt. 4, 6)!

Nu trebuie să vrem ca dracul să fi citat versetul absolut identic, așa cum este în Vechiul Testament, pentru că nici Domnul (sau Sfinții Evangheliști) nu au citat identic versetele vechitestamentare (adică n-au citat identic din punct de vedere lingvistic, ci semantic).

Aici însă începe problema. Pe care pastorul Dărvășan consideră că a rezolvat-o, explicând că Satana scoate verstele scripturale din context.

În primul și în primul rând, protestantismul însuși s-a născut prin scoaterea versetelor biblice din context și, mai ales, prin scoaterea întregii Scripturi din contextul Tradiției sale, singura care o poate păstra și explica corect și adevărat.

Așa a spus Luther, spre exemplu, că nu e nevoie decât de credință (mentală sau sentimentală) pentru mântuire, nu și de fapte bune sau de faptele ascezei.

Dacă e vorba despre scoaterea din context a unor versete sau fragmente biblice și interpretarea lor la voia vorbitorului, atunci protestanții și neoprotestanții sunt campionii siguri și incontestabili ai acestei practici!

Și dacă diavolul a inventat-o…atunci pastorul Dărvășan ar trebui să se gândească adânc dacă se află acolo unde trebuie…

În al doilea rând, predicatorul nostru pare a fi găsit răspunsul la problema pe care a ridicat-o: ce e rău în versetele biblice, atunci când ele sunt citate de draci? Răspunsul său: scoaterea din context.  Și demonstrația sa, cu citarea psalmului în întregime, e satisfăcătoare, dar nu îndeajuns.

Dar răspunsul acesta – care îi ține mai departe pe adepții neoprotestanți în părerea lor că pot să se reducă numai la citirea Bibliei – e incomplet.

Pentru că pot să îi aduc un alt exemplu, în care nu va mai putea invoca acest argument. Și anume un alt text din Sfântul Matteos, în care vin doi martori mincinoși (așa îi numește Sfântul Evanghelist), la procesul înscenat Domnului, și zic: „Acesta a spus: «Pot a dărâma templul lui Dumnezeu și în trei zile să-l zidesc»” (Mt. 26, 61)[1].

Și Sfântul Marcos spune la fel, că au venit unii care au adus mărturie mincinoasă: „Noi L-am auzit pe El zicând că «Eu voi dărâma templul acesta făcut-de-mână și în trei zile voi clădi altul nefăcut-de-mână»” (Mc. 14, 58)[2].

Problema e că Hristos așa a spus (cu diferențe minime, care pot fi importante pentru noi, dar nu pentru semnificația de ansamblu a ceea ce s-a zis): „Stricați templul acesta și în trei zile îl voi ridica pe el!” (In. 2, 19)[3].

Martorii mincinoși au reprodus din amintire cuvintele Domnului. Da, ei au înlocuit „Stricați templul” cu „Pot a dărâma templul” sau cu „Eu voi dărâma templul acesta” (ori că n-au ținut minte bine, ori, mai degrabă, din răutate, ca acuzația să fie și mai puternică), dar faptul esențial, că îl va reconstrui în trei zile, l-au ținut minte.

Și atunci de ce Sfinții Evangheliști îi numesc pe ei mincinoși? Că, de auzit, au auzit bine sau aproximativ bine.

Da, e adevărat, ca și diavolul, martorii aceștia nu au venit să spună adevărul, ci să facă rău, cu bună știință. Dar de citat, au citat bine. Și totuși, Sfinții Evangheliști îi numesc pe ei mincinoși. Pentru ce?

Pentru că, după cum ne lămurește Sfântul Ioannis Evanghelistul, Hristos nu s-a referit la templul din Ierusalim, ci la „templul trupului  Său” (In. 2, 21).

Și aici, pastorul Cornel Dărvășan nu mai poate spune că martorii mincinoși, împinși de diavol, au scos din context cuvintele Domnului. Pentru că aceia nu au scos nimic din context, ci au spus ce au auzit.

Contextul este următorul:

„Și era aproape Paștiul iudeilor. Și Iisus S-a suit întru Ierosolima. Și [El] a aflat în templu pe cei care vindeau boi și oi și porumbițe și pe schimbătorii de bani șezând. Și făcând bici din funii, [Iisus] i-a scos pe toți afară din templu, [cât] și oile și boii; și schimbătorilor de bani le-a vărsat schimbul și mesele [lor] le-a răsturnat. Și celor ce vindeau porumbițe, [Iisus] le-a zis: «Ridicați acestea de aici! Nu faceți casa Tatălui Meu casă de neguțătorie!». Și și-au adus aminte Ucenicii Lui că scris este: «Râvna casei Tale mă va mânca pe mine».

Atunci iudeii I-au răspuns și I-au zis Lui: «Ce semn ne arăți nouă, că faci acestea?». [Și] Iisus le-a răspuns și le-a zis lor: «Stricați templul acesta și în trei zile îl voi ridica pe el!».

Atunci I-au zis [Lui] iudeii: «[În] 46 de ani s-a zidit templul acesta și Tu îl vei ridica pe el în 3 zile?»” (In. 2, 13-20).

Poți să citești contextul acesta până când orbești, dar citirea însăși nu îți va revela niciodată faptul că Hristos nu vorbea, de fapt, despre templu, ci despre trupul Său.

Dimpotrivă, din context, dacă gândești logic-omenește, nu poate reieși decât că e vorba despre însuși templul zidit de Solomon și care fusese refăcut de curând de Irod (ucigașul de prunci) – de aici și indignarea enormă a evreilor că templul lor ar putea fi din nou dărâmat, devenind un cap de acuzare la procesul înscenat lui Hristos.

Sfântul Apostol și Evanghelist lămurește ceea ce și el a înțeles cu adevărat numai după Înviere:

„Dar Acesta zicea [acestea] despre templul trupului  Său. [Și] atunci când S-a ridicat din morți, Ucenicii Lui și-au adus aminte că aceasta zicea; și au crezut Scripturii și cuvântului pe care l-a zis Iisus” (In. 2, 21-22).

Și atunci revenim la problema noastră: de ce martorii aceștia sunt numiți mincinoși?

Iar răspunsul nu este: pentru că nu au înțeles contextul. Ci: pentru că nu erau oameni duhovnicești, care să înțeleagă cuvintele Domnului în duhul lor, nu în litera lor.

Iar, ca să înțelegi Sfânta Scriptură în Duhul în care a fost vorbită și scrisă, trebuie să trăiești în Biserica una întemeiată de Sfânta Treime, prin propovăduirea lui Hristos și prin venirea Duhului Sfânt la Cincizecime și care este Biserica Ortodoxă.

Citirea contextului biblic te poate ajuta, dar nu te poate lămuri desăvârșit. Lectura simplă a Bibliei nu e nici pe departe un exercițiu care poate să lămurească sensurile adânci, duhovnicești, ale cuvintelor dumnezeiești.

Mai adaug un exemplu. Domnul Hristos îi spune Sfintei Marta: „Eu sunt învierea și viața; cel care crede întru Mine, [chiar] dacă are să moară, va trăi; și tot cel care trăiește și care crede întru Mine, nu are să moară întru veac” (In. 11, 25-26). Și, când ea se împotrivește să fie ridicată piatra de pe mormântul fratelui ei, Domnul îi reamintește: „Nu ți-am spus ție, că dacă ai să crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (In. 11, 40).

Însă Domnul nu îi spusese niciodată aceste cuvinte. Ele sunt o explicație duhovnicească: cel care, viu sau mort cu trupul, „va trăi” cu duhul și „nu are să moară întru veac” este cel care vede „slava lui Dumnezeu” și trăiește în ea.

Însă lucrurile nu rezultă unele din altele decât dacă te luminează Dumnezeu ca să înțelegi astfel. Iar înțelesurile adânci, dumnezeiești ale Scripturii sunt cu totul de nepătruns pentru logica omenească și ele sunt revelate până astăzi și vor fi, în continuare, celor care trăiesc în Duhul, în Biserica în care este Duhul Lui de la Cincizecime, iar nu în pseudo-biserici în care oamenii citesc Biblia decontextualizat și înțelege fiecare ce dorește, întemeind numeroase „confesiuni” sau „denominațiuni”, după câte interpretări omenești (sau drăcești) ale Scripturii există.

Ceea ce nu înseamnă, câtuși de puțin, că noi, credincioșii creștini-ortodocși, trebuie să cădeam în cealaltă extremă, la fel de drăcească, de a nu citi deloc Sfânta Scriptură și de a nu cugeta adânc asupra textului, ca nu cumva să ne înșelăm

Ne înșelăm numai din mândrie, nu și din studiu. Dacă cercetarea aduce după sine, automat, mândria și înșelarea, atunci trebuie să nu mai facem nici asceză, să nu ne mai comportăm frumos și cuvios, să nu ne mai îndepărtăm de păcate etc., pentru că toate acestea…„aduc mândrie”.


[1] Am folosit traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

[2] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/22/evanghelia-dupa-marcos/.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

Cina și sfârșitul

În data de 21 octombrie 2014, Pastorul Ioan Pustan (el își spune Vladimir Pustan), din Beiuș, Bihor, a fost revocat din slujba de pastor de cultul penticostal din România. În 14 ianuarie 2015, pentru că „nu și-a revizuit comportamentul”, el a fost exclus din cult, dimpreună cu  Pastorul  Adrian Ţapoş.

Fapt pentru care amândoi și-au făcut „biserica” lor, care a rămas cu orientare penticostală și care, acum, are și filială în Londra.

Azi, pe 3 iulie 2016, în zi de duminică, Pastorul Pustan a administrat „Cina Domnului” și înainte de „cină” a predicat despre pregătirea pentru „cină” și despre sfârșitul lumii. Ei „se împărtășesc” odată pe lună…

Din predica sa am înțeles că el crede că azima și vinul, pe care le folosește la „Cina Domnului”, se transformă în Trupul și Sângele Domnului, prin lucrarea Duhului Sfânt,  negând interpretarea simbolică, tipică protestantismului și neoprotestantismului.

În ceea ce privește venirea Domnului întru slavă, el spune că va fi foarte curând. Pentru că citește întoarcerea evreilor în Israel și convertirile care se produc astăzi, datorită „evanghelizării”, ca semne ale venirii Lui. Astfel că a vorbit despre faptul că această „cină” poate să fie ultima pe pământ.

Iar prin modul în care citește „semnele vremii”, Pustan spune același lucru cu adventiștii, cu iehoviștii și cu extremiștii ortodocși, care, ca și Pustan, vorbesc de o iminentă venire a Domnului.

*

World’s Last Chance e un cont video pe You Tube, al „unui grup de voluntari ne-denominaționali”, care văd în Papa Franciscus pe…Antihrist. Deși grupul care activează online spune că nu e al unui cult anume, el vorbește despre „sabatul fals” pe care îl va instaura Papa, adică duminica, folosindu-se de puterea politică a USA. Adică grupul e adventist.

*

Iar fervoarea identificării lui Antihrist, în extremismul ortodox, a luat locul vieții duhovnicești. Și, în mod evident, avem de-a face cu o mare înșelare demonică. Pentru că ortodocșii nu trebuie să se ocupe cu răstălmăcirea profețiilor Scripturii, ci cu curățirea lor de patimi. Pentru că profețiile Scripturii și ale Sfinților Lui sunt înțelese numai de marii Sfinți ai lui Dumnezeu, care sunt luminați în mod special pentru a le înțelege.

Reîntoarcere la Nichita [36]

Dar să ne întoarcem la poezie. Comparația cu un copac apare și în poemul Arbor invers, în care se vede „cu rădăcinile-n vânt,/ cu tălpile late ca frunza platanului,/ aproape plutind, abia atingând/ anotimpurile anului /…/ în zadar/ spre-un cer de pământ vrând s-ajungă /…/ cu rădăcinile înfipte în curcubeu/ și-n culori ce nu sunt.//

Arbor invers am rămas, rupt din sfera/ cu sfera aceasta aidoma, geamănă…/ Și totul îmi pare știut, dar nimica/ din ce știu cu ce este nu se aseamănă”.

Cel ce are „rădăcinile-n vânt /…/ în curcubeu/ și-n culori ce nu sunt” este rupt dintr-o realitate care pare a fi, numai, cea cunoscută de toată lumea, „dar nimica/ din ce știu cu ce este nu se aseamănă”.

Mai multe poeme vorbesc despre moarte, în acest volum. Câteva și despre dragoste, iar ele ascund, în mod neașteptat, simboluri vechi, cu iz antic-medieval. În Alfa, poetul e o lumânare care arde de dor, alte două poeme sugerând îmbrăcarea îndrăgostiților într-o „armură-n care să ne-ascundem” (O armură) și în măști de fier care „să dea tărie-acelui chip curgând/ pe vârstele iubirii, împlinite” (Măștile de fier).

În poemele în care privește spre moarte apar, mai des, imaginea copacului și a luptătorului/ gladiatorului, fie asociate (Gladiatori pe frunze și După luptă), fie separate (Mă asemui cu un copac, Inscripție pe un circ roman). Sunt și câteva coșmaruri onirice (Descălecare, Somnul cu fierăstraie-n el).

Moartea are uneori coordonate cosmice:

Așteptam niște forțe necunoscute,
cu gurile în strigăt le-așteptam.
Frunze înfipte-n dinți, coborâte
Spre noi de-a dreptul din Aldebaran.

Deci să mușcăm nervurile dedate,
cu cerul gurii grav rănit,
de fierul nemilos al undiței, legate
de lancea înclinatului zenit.

Și smulși să fim în sus, și smulși!
Din apa norilor și-a aerului tare,
să ni se zvârcolească pe sub stele-n vid,
ca peștii, trupurile-n sufocare.

Și doar scheletul nemâncat și azvârlit
să risipească-n jururi coaste
iar capetele, duri meteoriți,
să dea cu tâmpla-n liniștile vaste.

(Gladiatori pe frunze)

*

Îmi lăsam tâmpla pe-o frunză de nuc,
aproape călătorind cu ea pe curenți,
spre-acea parte melancolică a zilei
cu steaguri înclinate, cu bărci scufundate,
cu lacuri muribunde și reci…

Îmi apăsam gura pe-o scoarță amăruie,
aproape căzând prin rădăcini, sub pământ,
ca un înotător cu repezi mișcări
printr-un fluviu de sevă înaintând,
împotriva unui dușman nevăzut.

Îmi apăsam umărul de umbra jilavă
care-ncerca tot timpul să fugă,
îndrăgostită de laba iepurilor, după iepuri,
departe de mine, într-o câmpie
plină de luptători întinși pe spate.

(După luptă)

Cel care moare e smuls de lancea zenitului, prins cu o undiță coborâtă din Aldebaran și dus acolo unde sunt „liniști vaste”.

Iar frunza , scoarța amăruie și umbra jilavă ale nucului îl poartă cu gândul, ca „pe curenți”, ca „printr-un fluviu de sevă”, până „într-o câmpie/ plină de luptători întinși pe spate”.

E un om care moare luptând și care e dus alături de luptători. Era o dorință a poetului.

Aceste poeme sunt o altfel de Mioriță sau un altfel de Mai am un singur dor

Poetul se plânge, însă, că „n-am unde să mor”, pentru că „în suflet există o populație a amintirilor” (Elogiu). De aceea, în vol. Roșu vertical, două versuri sună astfel: „Stau și ucid în liniște,/ ființele rezistente ale melancoliei” (Al pământului). E o treabă foarte dificilă și…duhovnicească. Sunt greu de omorât „ființele melancoliei”.

Însă „Fericit [este cel] care va apuca și va nimici pruncii tăi de piatră” (Ps. 136, 9)[1]. Între „pruncii” aceștia ai Babilonului sunt și unii care se amestecă în acea „populație a amintirilor”, și alții care formează „ființele melancoliei”, foarte „rezistente”, din păcate, și greu de dezrădăcinat.

Astfel, înțelegem că „n-am unde să mor” nu indică absența unui loc anume, ci absența păcii lăuntrice pe care și-o dorea, „învățând cum se moare frumos” (Menhir).

De aici sentimentul că: „Până când și mirosul nu e altceva decât o lume/ locuită de ființe repezi,/ până când și auzul are/ locuitorii lui sufocați/ unul într-altul! /…/

N-am unde să mor./ Moartea este populată de ființe./ Peste tot sunt ființe./ Unele se scurg repede,/ altele se scurg încet.//

Gândesc un loc pustiu,/ dar pustiul/ e plin de ființe pustii./ Frunzele sunt pline de ființe înfiorate./ Privirile pline de ființe polare./ Lumina de ființe luminoase”.

Nichita e poate singurul nostru poet care a surprins foarte exact o realitate spirituală: aceea că aglomerarea gândurilor și a imaginilor mentale, formate prin bombardamentul senzațiilor care au intrat necontrolate în suflet, ajunge să-ți dea sentimentul unei mișunări de ființe insuportabile.

Ceea ce a observat foarte bine poetul este concretețea acestei suferințe interioare a sufletului, autenticitatea luptei lui care nu e cu himere, nici nu e datorată vreunei „boli psihice”. Datorită acestor populații și acestor ființe care sunt foarte concrete și rezistente, Sfinții au căutat pustia isihiei desăvârșite, tocmai pentru că e foarte greu de ajuns la tăcerea gândurilor, cu toată această „populație” foindu-se în tine: intrând prin simțuri în suflet și în minte și rămânând în amintire.

Și nu e de mirare că un poet ca Nichita Stănescu se simte indispus de această aglomerație mentală, care seamănă cu cea urbană: „Până când și culoarea albastră/ are o capitală a ei,/ unde mișună ai albastrului/ viețuitori, înghesuiți unul într-altul”. Pentru că ceea ce intră prin senzații în minte și în suflet devine adesea patimă și locuiește în om în mod parazitar.

Patimile provoacă stările de spirit gregare, pe care poetul le repudia într-un poem (Cântec II) din vol. O viziune a sentimentelor: „O, dans rotund al stărilor de spirit/ cu o idee numai, te înving/ așa cum rupi din saltul fără istețime/ un taur furibund sticlind lumine [cu ochii sticlind de furie]/ cu o frânghie-ntinsă și ținută bine.//

Cu un surâs îmi e de-ajuns/ să vă alung stări ne-nchegate/ Eu nu pe voi v-aleg, vă caut,/ ci sentimentul, dulce flaut/ și frate geamăn cu iubirea îl aplaud”

Pe măsură ce trece vremea, însă, nu mai e de ajuns „o idee numai”, „un surâs” de dispreț și o simplă alegere, pentru a alunga patimile/ stările de spirit fără istețime și furibunde, ci e nevoie să stai și să le ucizi în liniște, după cum bine a notat poetul: „Stau și ucid în liniște,/ ființele rezistente ale melancoliei” (Al pământului).

Sau, dacă facem disocieri subtile din punct de vedere duhovnicesc, pe unele dintre ele e de ajuns să le alungi „cu o idee numai”, în timp ce pe altele, mult mai rezistente, e nevoie să le ucizi în liniște.

Cu această ucidere în liniște a pruncilor babilonești s-au îndeletnicit Sfinții zeci de ani în pustie.

După cum observam și altădată[2], și Eminescu, care petrecea multă vreme „ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele” (Memento mori), ajunge „în momentele supreme” ale surzeniei față de ceea ce „se naște din rotire și cădere” (Scrisoarea V), „când însuși glasul gândurilor tace” și când „mă-ngână cântul unei dulci evlavii” (Sonet).

Nichita a vrut să se pregătească pentru ora cea cu „botul de lup singuratic” a morții, „învățând cum se moare frumos” (Menhir). Însă, pentru a muri frumos, trebuie să te pregătești toată viața. Astfel încât, după trecerea sa la cele veșnice, „poate să-mi afle chipul, coasta/ când vrea, cine vrea, /…/ numai să aibă atâta sabie [a minții, putere de discernământ a sensurilor]/ și-n dinte [în gură, în cuvânt] tremurătură de stea,/ și o cu totul altă corabie”…cu care să treacă marea înțelesurilor.


[1] În Biblia 1939 este Ps. 137, 9: „Fericit este cel care va lua și va zdrobi de stânci pe pruncii tăi”.

[2] A se vedea cartea mea: Eminescu între modernitate și tradiție, op. cit., p. 419-420, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén