Dar să ne întoarcem la poezie. Comparația cu un copac apare și în poemul Arbor invers, în care se vede „cu rădăcinile-n vânt,/ cu tălpile late ca frunza platanului,/ aproape plutind, abia atingând/ anotimpurile anului /…/ în zadar/ spre-un cer de pământ vrând s-ajungă /…/ cu rădăcinile înfipte în curcubeu/ și-n culori ce nu sunt.//

Arbor invers am rămas, rupt din sfera/ cu sfera aceasta aidoma, geamănă…/ Și totul îmi pare știut, dar nimica/ din ce știu cu ce este nu se aseamănă”.

Cel ce are „rădăcinile-n vânt /…/ în curcubeu/ și-n culori ce nu sunt” este rupt dintr-o realitate care pare a fi, numai, cea cunoscută de toată lumea, „dar nimica/ din ce știu cu ce este nu se aseamănă”.

Mai multe poeme vorbesc despre moarte, în acest volum. Câteva și despre dragoste, iar ele ascund, în mod neașteptat, simboluri vechi, cu iz antic-medieval. În Alfa, poetul e o lumânare care arde de dor, alte două poeme sugerând îmbrăcarea îndrăgostiților într-o „armură-n care să ne-ascundem” (O armură) și în măști de fier care „să dea tărie-acelui chip curgând/ pe vârstele iubirii, împlinite” (Măștile de fier).

În poemele în care privește spre moarte apar, mai des, imaginea copacului și a luptătorului/ gladiatorului, fie asociate (Gladiatori pe frunze și După luptă), fie separate (Mă asemui cu un copac, Inscripție pe un circ roman). Sunt și câteva coșmaruri onirice (Descălecare, Somnul cu fierăstraie-n el).

Moartea are uneori coordonate cosmice:

Așteptam niște forțe necunoscute,
cu gurile în strigăt le-așteptam.
Frunze înfipte-n dinți, coborâte
Spre noi de-a dreptul din Aldebaran.

Deci să mușcăm nervurile dedate,
cu cerul gurii grav rănit,
de fierul nemilos al undiței, legate
de lancea înclinatului zenit.

Și smulși să fim în sus, și smulși!
Din apa norilor și-a aerului tare,
să ni se zvârcolească pe sub stele-n vid,
ca peștii, trupurile-n sufocare.

Și doar scheletul nemâncat și azvârlit
să risipească-n jururi coaste
iar capetele, duri meteoriți,
să dea cu tâmpla-n liniștile vaste.

(Gladiatori pe frunze)

*

Îmi lăsam tâmpla pe-o frunză de nuc,
aproape călătorind cu ea pe curenți,
spre-acea parte melancolică a zilei
cu steaguri înclinate, cu bărci scufundate,
cu lacuri muribunde și reci…

Îmi apăsam gura pe-o scoarță amăruie,
aproape căzând prin rădăcini, sub pământ,
ca un înotător cu repezi mișcări
printr-un fluviu de sevă înaintând,
împotriva unui dușman nevăzut.

Îmi apăsam umărul de umbra jilavă
care-ncerca tot timpul să fugă,
îndrăgostită de laba iepurilor, după iepuri,
departe de mine, într-o câmpie
plină de luptători întinși pe spate.

(După luptă)

Cel care moare e smuls de lancea zenitului, prins cu o undiță coborâtă din Aldebaran și dus acolo unde sunt „liniști vaste”.

Iar frunza , scoarța amăruie și umbra jilavă ale nucului îl poartă cu gândul, ca „pe curenți”, ca „printr-un fluviu de sevă”, până „într-o câmpie/ plină de luptători întinși pe spate”.

E un om care moare luptând și care e dus alături de luptători. Era o dorință a poetului.

Aceste poeme sunt o altfel de Mioriță sau un altfel de Mai am un singur dor

Poetul se plânge, însă, că „n-am unde să mor”, pentru că „în suflet există o populație a amintirilor” (Elogiu). De aceea, în vol. Roșu vertical, două versuri sună astfel: „Stau și ucid în liniște,/ ființele rezistente ale melancoliei” (Al pământului). E o treabă foarte dificilă și…duhovnicească. Sunt greu de omorât „ființele melancoliei”.

Însă „Fericit [este cel] care va apuca și va nimici pruncii tăi de piatră” (Ps. 136, 9)[1]. Între „pruncii” aceștia ai Babilonului sunt și unii care se amestecă în acea „populație a amintirilor”, și alții care formează „ființele melancoliei”, foarte „rezistente”, din păcate, și greu de dezrădăcinat.

Astfel, înțelegem că „n-am unde să mor” nu indică absența unui loc anume, ci absența păcii lăuntrice pe care și-o dorea, „învățând cum se moare frumos” (Menhir).

De aici sentimentul că: „Până când și mirosul nu e altceva decât o lume/ locuită de ființe repezi,/ până când și auzul are/ locuitorii lui sufocați/ unul într-altul! /…/

N-am unde să mor./ Moartea este populată de ființe./ Peste tot sunt ființe./ Unele se scurg repede,/ altele se scurg încet.//

Gândesc un loc pustiu,/ dar pustiul/ e plin de ființe pustii./ Frunzele sunt pline de ființe înfiorate./ Privirile pline de ființe polare./ Lumina de ființe luminoase”.

Nichita e poate singurul nostru poet care a surprins foarte exact o realitate spirituală: aceea că aglomerarea gândurilor și a imaginilor mentale, formate prin bombardamentul senzațiilor care au intrat necontrolate în suflet, ajunge să-ți dea sentimentul unei mișunări de ființe insuportabile.

Ceea ce a observat foarte bine poetul este concretețea acestei suferințe interioare a sufletului, autenticitatea luptei lui care nu e cu himere, nici nu e datorată vreunei „boli psihice”. Datorită acestor populații și acestor ființe care sunt foarte concrete și rezistente, Sfinții au căutat pustia isihiei desăvârșite, tocmai pentru că e foarte greu de ajuns la tăcerea gândurilor, cu toată această „populație” foindu-se în tine: intrând prin simțuri în suflet și în minte și rămânând în amintire.

Și nu e de mirare că un poet ca Nichita Stănescu se simte indispus de această aglomerație mentală, care seamănă cu cea urbană: „Până când și culoarea albastră/ are o capitală a ei,/ unde mișună ai albastrului/ viețuitori, înghesuiți unul într-altul”. Pentru că ceea ce intră prin senzații în minte și în suflet devine adesea patimă și locuiește în om în mod parazitar.

Patimile provoacă stările de spirit gregare, pe care poetul le repudia într-un poem (Cântec II) din vol. O viziune a sentimentelor: „O, dans rotund al stărilor de spirit/ cu o idee numai, te înving/ așa cum rupi din saltul fără istețime/ un taur furibund sticlind lumine [cu ochii sticlind de furie]/ cu o frânghie-ntinsă și ținută bine.//

Cu un surâs îmi e de-ajuns/ să vă alung stări ne-nchegate/ Eu nu pe voi v-aleg, vă caut,/ ci sentimentul, dulce flaut/ și frate geamăn cu iubirea îl aplaud”

Pe măsură ce trece vremea, însă, nu mai e de ajuns „o idee numai”, „un surâs” de dispreț și o simplă alegere, pentru a alunga patimile/ stările de spirit fără istețime și furibunde, ci e nevoie să stai și să le ucizi în liniște, după cum bine a notat poetul: „Stau și ucid în liniște,/ ființele rezistente ale melancoliei” (Al pământului).

Sau, dacă facem disocieri subtile din punct de vedere duhovnicesc, pe unele dintre ele e de ajuns să le alungi „cu o idee numai”, în timp ce pe altele, mult mai rezistente, e nevoie să le ucizi în liniște.

Cu această ucidere în liniște a pruncilor babilonești s-au îndeletnicit Sfinții zeci de ani în pustie.

După cum observam și altădată[2], și Eminescu, care petrecea multă vreme „ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele” (Memento mori), ajunge „în momentele supreme” ale surzeniei față de ceea ce „se naște din rotire și cădere” (Scrisoarea V), „când însuși glasul gândurilor tace” și când „mă-ngână cântul unei dulci evlavii” (Sonet).

Nichita a vrut să se pregătească pentru ora cea cu „botul de lup singuratic” a morții, „învățând cum se moare frumos” (Menhir). Însă, pentru a muri frumos, trebuie să te pregătești toată viața. Astfel încât, după trecerea sa la cele veșnice, „poate să-mi afle chipul, coasta/ când vrea, cine vrea, /…/ numai să aibă atâta sabie [a minții, putere de discernământ a sensurilor]/ și-n dinte [în gură, în cuvânt] tremurătură de stea,/ și o cu totul altă corabie”…cu care să treacă marea înțelesurilor.


[1] În Biblia 1939 este Ps. 137, 9: „Fericit este cel care va lua și va zdrobi de stânci pe pruncii tăi”.

[2] A se vedea cartea mea: Eminescu între modernitate și tradiție, op. cit., p. 419-420, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

Did you like this? Share it: