Importanța postului și respectarea lui astăzi

1. Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17). Conform Sfântului Vasile cel Mare, postul are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, fiindcă el a fost instituit în paradis” (Despre post. Cuvântul 1, 3. PG 31, 168 A). El este o mare nevoință duhovnicească şi cea mai bună expresie a idealului ascetic al Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi întreaga tradiţie patristică, a afirmat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă a postului pentru viaţa duhovnicească a omului şi pentru mântuirea lui.

Pe parcursul întregului an liturgic, Biserica promovează tradiţia şi învăţătura patristică despre post, pentru trezvia continuă şi neîncetată a omului şi dedicarea lui pentru nevoința duhovnicească. Postul este prezentat în imnurile Triodului ca har prealuminat, armă nebiruită, temelie a luptelor duhovniceşti, cărarea cea bună a virtuților, hrană a sufletului, izvor a toată înțelepciunea, viețuire nestricăcioasă şi imitarea vieții îngerești, „mamă” a tuturor bunătăţilor şi virtuţilor.

2. Ca instituţie foarte veche, postul se află deja în Vechiul Testament (Deuteronom 9, 18; Isaia 58, 4-10; Ioil 2, 15; Iona 3, 5-7) şi este afirmat în Noul Testament. Însuşi Domnul a postit timp de patruzeci de zile, înainte de începerea lucrării Sale publice (Luca 4, 1-2) şi a dat povățuiri cu privire la practicarea postului (Matei 6, 16-18). În Noul Testament, în general, postul este arătat ca un mijloc de cumpătare, de pocăinţă şi de înălţare duhovnicească (Marcu 1, 6; Faptele Apostolilor 13, 2; 14, 23; Romani 14, 21).

Încă din perioada apostolică, Biserica a susţinut importanţa postului şi a fixat miercurea şi vinerea ca zile de post (Didahia 8, 1), şi, de asemenea, postul înainte de Paşti (Sf. Irineu de Lyon, în Eusebiu, Istoria Bisericească 5, 24, PG 20, 497 B-508 AB). Desigur, în practica bisericească evidențiată de-a lungul secolelor a existat o mare diversitate nu numai în legătură cu durata postului pascal (Dionisie al Alexandriei, Epistola către Episcopul Vasilide, PG 10, 1277), ci şi în legătură cu numărul şi conţinutul altor perioade de post, adoptate sub influenţa unor factori diferiţi, mai ales de ordin liturgic şi monastic, cu scopul unei pregătiri adecvate înainte de marile sărbători.

Astfel, legătura indisolubilă dintre post şi cult exprimă măsura şi scopul postului şi pune în valoare caracterul său spiritual, motiv pentru care toţi credincioşii sunt chemaţi să se conformeze, fiecare după puterea și posibilităţile proprii, fără a permite, totuşi, libertatea de a neglija această instituţie sfântă: „Vezi să nu te abată cineva de la această cale a învăţăturii […]. Fiindcă dacă poţi să porţi jugul Domnului, vei fi desăvârşit; dar dacă nu poţi, fă ceea ce poţi. Cu privire la mâncăruri, ține ce poți” (Didahia 6, 1-3).

3. Postul adevărat, ca nevoință duhovnicească, este legat de rugăciunea neîntreruptă şi de pocăinţa sinceră. „Pocăinţa fără post este nelucrătoare” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post 1, 3, PG 31, 168 A), de asemenea, postul fără fapte de binefacere este mort; mai ales în vremea de astăzi, când distribuirea inegală şi nedreaptă a bunurilor lipseşte popoare întregi de însăşi pâinea zilnică. „Postind, fraților, trupește să postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății. Să rupem încărcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l desfacem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i ducem în casele noastre” (Stihira idiomelă din ziua de miercuri, în prima săptămână a Postului Mare – cf. Isaia 58, 6-7).

Postul nu se referă la o simplă abţinere formală numai de la anumite mâncăruri. „Căci nu este de ajuns abţinerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să postim un post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii, abţinerea de la mânie, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora înseamnă un post bun. În toate acestea, postul este un lucru bun” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post, 2, 7, PG 31, 196 D).

Abţinerea în timpul postului de la anumite mâncăruri, precum şi cumpătarea – nu numai cu privire la felul, dar şi la cantitatea alimentelor – constituie elementele vizibile ale luptei duhovniceşti, care este postul. „Postul este abţinere de la mâncare, după cum arată termenul; mâncarea însă nu ne face nicidecum mai mult sau mai puțin drepţi. Postul are un sens profund: arată că după cum hrana este simbolul vieţii, iar lipsa de hrană este simbolul morţii, tot aşa şi noi oamenii trebuie să postim de cele lumești ca să murim față de lume şi, după aceasta, împărtășindu-ne de hrană dumnezeiască, vom trăi pentru Dumnezeu” (Sfântul Clement Alexandrinul, Ecloge profetice, PG 9, 704D-705A). Astfel, postul adevărat se referă la ansamblul vieţii credincioşilor în Hristos şi se încununează prin participarea lor la viaţa liturgică şi, mai ales, la Taina Sfintei Euharistii.

4. Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit un model de postire pentru credincioşi. Acesta activează participarea lor la ascultarea de Domnul, ca prin post „să primim prin respectare, ceea ce am pierdut prin nerespectare” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, La Sfintele Paşti, 28, PG 36, 661 A). Înțelegerea hristocentrică a caracterului spiritual al postului, în special al Postului Mare, este o regulă generală în întreaga tradiție patristică și este rezumată caracteristic de Sfântul Grigorie Palama: „Astfel, dacă posteşti, nu numai că vei pătimi şi vei muri împreună cu Hristos, dar vei şi învia şi vei împărăţi cu El în veşnicie; fiindcă devenit una cu El, prin participarea în asemănarea morţii Lui, vei fi părtaş învierii şi vei fi şi moştenitor al vieţii întru El” (Omilia 13, în Duminica a cincea a Postului, PG 151, 161).

5. Potrivit tradiţiei ortodoxe, măsura desăvârşirii spirituale este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13) şi oricine doreşte să o atingă trebuie să se ridice în mod corespunzător. Tocmai de aceea, asceza şi nevoința duhovnicească nu se sfârșesc în viaţa spirituală, la fel cum nici desăvârşirea celor desăvârşiţi. Toţi sunt chemaţi să răspundă, după puterile lor, acestui înalt ideal ortodox, pentru a se îndumnezei după har. Şi chiar şi aceştia, deşi împlinesc toate cele rânduite, niciodată nu se mândresc, ci mărturisesc că „suntem slujitori nevrednici şi am făcut ceea ce trebuie să facem” (Luca 17, 10).

Conform învăţăturii ortodoxe despre viaţa duhovnicească, nimeni nu trebuie să părăsească lupta cea bună a postului, ci să se încredinţeze milostivirii lui Dumnezeu pentru slăbiciunile sale, în duhul smeririi de sine și pe deplin conştient de nevrednicia stării sale. Fiindcă este imposibil să se ajungă la viaţa duhovnicească ortodoxă fără lupta duhovnicească a postului.

6. Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru mântuire şi a pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „păzitoare” de la Dumnezeu ale vieţii noi a credincioşilor în Hristos, împotriva uneltirilor vrăjmaşului. Urmând Sfinţilor Părinţi, Biserica păzeşte, ca şi mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi sfintele tradiţii; ea arată totdeauna sfintele posturi ca cea mai bună cale în efortul credincioşilor pentru desăvârşirea lor sufletească şi pentru mântuirea lor; ea susține necesitatea respectării de către credincioşi a tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea şi vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum şi posturile Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi al Înălţării Sfintei Cruci, al Ajunului Botezului Domnului şi al Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, precum şi toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ţinute în mod liber de către credincioşi.

7. Totuşi, cu discernământ pastoral, Biserica a pus regimului de postire și limitele iconomiei iubitoare de oameni. Drept urmare, ea a prevăzut aplicarea principiului bisericesc al iconomiei în caz de boală trupească, de extremă necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor, după judecata responsabilă şi grija pastorală a episcopilor Bisericilor locale.

8. Este o realitate faptul că astăzi, fie din nepăsare, fie din cauza condiţiilor de viaţă, oricare ar fi acestea, mulţi credincioşi nu respectă toate hotărârile cu privire la post. Toate aceste cazuri de nerespectare a sfintelor rânduieli privind postul, fie generale, fie individuale, trebuie însă abordate de Biserică cu grijă pastorală, întrucât Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), fără a diminua valoarea postului.

De aceea, este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă etc.), fie din motive generale (condiţii climatice speciale, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum și dificultăţi în procurarea unor alimente de post etc.) pentru a ușura, în aceste condiții speciale, „asprimea” sfintelor posturi.

Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc în condiţiile menţionate mai sus şi fără a diminua importanţa postului. Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de Biserică cu multă atenţie şi, în orice caz, cu mai multă îngăduinţă în cazul acelor posturi pentru care tradiţia şi practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme. „(…) Este bine să posteşti în fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În aceste situaţii să nu se dea legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu forţa turma încredinţată de Dumnezeu; mai degrabă să fie folosite îndemnul, blândeţea şi cuvântul dres cu sare” (Sf. Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi, 3, PG 95, 68 B).

9. Postirea pentru trei sau mai multe zile înainte de Sfânta Împărtăşanie este lăsată la evlavia credincioşilor, conform cuvintelor Sfântului Nicodim Aghioritul: „Deşi nu se rânduieşte postul înaintea Împărtăşirii de dumnezeieştile canoane; cei ce pot posti mai înainte de aceasta şi o săptămână întreagă bine fac” (Comentariu la canonul 13 al Sinodului VI Ecumenic, Pidalion, 191).

Însă, mulţimea credincioşilor Bisericii trebuie să respecte sfintele posturi şi abţinerea de la mâncare începând cu miezul nopţii pentru a se apropia de Sfânta Împărtăşanie, care este expresia prin excelenţă a fiinţei Bisericii.

Credincioşii trebuie să se obişnuiască să postească în semn de pocăinţă, ca împlinire a unei făgăduinţe duhovniceşti, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoţi cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulţi), înainte de hirotonie, în cazuri de penitenţă, în timpul pelerinajelor şi în alte împrejurări asemănătoare.

Preluat de pe Basilica.

Predică la Duminica a 3-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

cel mai greu îmi este să predic despre sărăcie. În fața sărăciei mă simt neputincios, mă simt legat de mâini și de picioare, pentru că sărăcia are nevoie de mulți bani și nu de vorbe.

Pentru că față în față cu sărăcia, ca și cu boala, cel mai bine nu e să predici, ci să ajuți. Cel mai bun predicator pentru omul care nu are cu ce trăi de pe o zi pe alta e faptul de a-i da bani în mână, de a-i da mâncare, haină pe el, acoperiș deasupra capului, un loc de muncă. Cel mai bun predicator împotriva sărăciei e fapta buna, omenia, venirea reală către nevoile oamenilor. Căci pentru acești oameni, care nu au un loc de muncă sau au un salariu mic sau au pensia mică sau nu au casă, ci sunt pe drumuri, cuvintele trebuie să vină după fapte, nu înaintea faptelor.

Căci atunci când predicăm despre faptele bune, fără să le facem, predicăm pentru alții mai întâi și nu pentru noi. Dar când începem să facem binele mai întâi și apoi predicăm despre el, binele are concretețe în noi, dar are și în cei pe care i-am ajutat. Pentru că binele făcut altora, ca împlinire a voii lui Dumnezeu, este cel care ne luminează. Binele e lumina noastră interioară. Așa după cum ne-a spus Domnul: „Luminătorul trupului este ochiul [Ὁ λύχνος τοῦ σώματός ἐστιν ὁ ὀφθαλμός]. Așadar, dacă ochiul tău are să fie curat, tot trupul tău va fi luminat [ἐὰν οὖν ὁ ὀφθαλμός σου ἁπλοῦς ᾖ, ὅλον τὸ σῶμά σου φωτεινὸν ἔσται]” [Mat. 16, 22, BYZ].

Și Domnul ne vorbește despre ochi, ca să ne vorbească despre suflet. Căci ochiul ne face să vedem pe unde mergem, dar sufletul e cel care ne luminează trupul. Pentru că virtuțile sufletului se răsfrâng și asupra trupului, iar ele sunt lumina sufletului și a trupului. Dar așa cum e ochiul în capul nostru, așa e sufletul în trupul nostru, când suntem cu Dumnezeu: ca o vedere bună, ca o lumină clară, ca o veselie duhovnicească. Pentru că sufletul nostru credincios simte și vede slava lui Dumnezeu, care e sănătatea lui duhovnicească, așa după cum ochiul percepe lumina și, în lumină, cele din jurul lui. Căci și noi simțim și vedem pe cele ale lui Dumnezeu în lumina Lui cea veșnică. Pentru că în lumina Lui cea veșnică, necreată, El ne descoperă pe cele ale Lui, pe cele de taină, mistice, ale vieții ortodoxe. Și când El Își revarsă în noi bogăția Lui de vedere și de cunoaștere dumnezeiască, atunci suntem cu adevărat lumină. Pentru că suntem lumini create și raționale, luminate de Dumnezeul slavei.

Dar dacă nu suntem în harul Lui, dacă nu suntem în lumina Lui, dacă nu suntem în poruncile Lui, avem ochiul…rău. Adică un suflet rău, plin de rele. Căci El ne-a spus: „Dar dacă ochiul tău are să fie rău [ἐὰν δὲ ὁ ὀφθαλμός σου πονηρὸς ᾖ], tot trupul tău va fi întunecat [ὅλον τὸ σῶμά σου σκοτεινὸν ἔσται]. Așadar, dacă lumina care [este] în tine este întuneric, cât de mare [este] întunericul [εἰ οὖν τὸ φῶς τὸ ἐν σοὶ σκότος ἐστίν, τὸ σκότος πόσον]?” [Mt. 6, 23, BYZ].

Și de aici vedem și mai bine că Domnul vorbește despre trup, dar se referă la suflet. Pentru că, dacă păcătuim, nu ne înnegrim la trup, nu ne facem negri, nu ne întunecăm, dar sufletul nostru se întunecă. Și simțim asta la fiecare păcat, la fiecare cădere din slava Lui, la fiecare neascultare a lui Dumnezeu. Pentru că lumina sufletului nostru e formată din harul Lui și din faptele evlaviei noastre, cele făcute cu Dumnezeu. Iar păcatul e un întuneric profund, un întuneric interior, care ne face să nu îl mai vedem pe cel din fața noastră și să considerăm că noi suntem „singura realitate” a pământului, singura „care contează” pe acest pământ.

Tocmai de aceea nu vedem cerșetori, nu vedem durere, nu vedem lipsă, nu ne interesează lacrimile altora, ci trecem printre toate aceste drame în gândurile noastre, fără să ne doară de cineva.

Și nepăsarea noastră e întunericul nostru.

Lipsa noastră de milă e întunericul nostru.

Lipsa noastră de compasiune e iadul nostru.

Pentru că suntem niște întunericuri ambulante, care mergem spre Iad.

Iad despre care Domnul ne întreabă: Dacă lumina din voi e întuneric, cât de mare e întunericul Iadului? Pentru că Iadul e suma întunericurilor personale ale celor păcătoși. Și Iadul e chinul asumat și veșnic al întregii umanități, care a dorit păcatul în locul Ziditorului său. Adică al celor care au dorit egoismul în locul relației veșnice cu El.

Și când vorbim despre Iad nu vorbim despre o metaforă, ci despre realitatea noastră interioară, a oamenilor păcătoși, care nu ne pocăim de păcatele noastre și nu ne încredem în Dumnezeul mântuirii noastre.

Întunericul din noi e real, nu e metaforic!

Raiul și Iadul sunt realități veșnice indubitabile, pentru că sunt locuite de persoane reale.

Și când noi începem să dăm afară din noi întunericul spiritual, păcatele și patimile noastre, prin pocăință și prin asceză, evacuarea lui din ființa noastră e o eliberare din Iad. O eliberare interioară a noastră de către Dumnezeu, pentru că numai El ne poate socate din mâna demonilor. Pentru că El ne-a răscumpărat, prin întreaga Sa iconomie mântuitoare pentru noi, din mâna Satanei. Însă noi, de bună voie, prin păcătuire, ne aruncăm în mâinile diavolilor. Dar, prin pocăință și faptă bună, numai El ne scoate din Iad. Pentru că El este Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru. Și ne dă, fiecăruia în parte, să experimentăm această lucrare a Lui de Mântuitor și de Răscumpărător al nostru din Iad. Căci El, în mod real, în mod simțit, în mod conștient, ne scoate din Iad, ne scoate din întuneric și ne facem să fim în lumina Lui și lumini duhovnicești.

Iar a fi om duhovnicesc înseamnă a fi o lumină duhovnicească. Adică un suflet aprins de slava lui Dumnezeu, pentru că lucrează în mod continuu poruncile Lui și nu se dezlipește de Dumnezeul mântuirii lui.

Așadar, nu putem fi decât lumini vii, duhovnicești, dacă suntem oameni credincioși. Căci dacă nu trăim în credință viața noastră, atunci suntem întunericuri chinuite de demoni. Chinuite începând de acum…și veșnic, în Iad.

Tocmai de aceea, Domnul ne atenționează că „nimeni [nu] poate a sluji la doi domni [οὐδεὶς δύναται δυσὶν κυρίοις δουλεύειν]. Căci, sau pe unul îl va urî, și pe celălalt îl va iubi; sau de unul se va  ține și pe altul îl va disprețui [ἢ γὰρ τὸν ἕνα μισήσει, καὶ τὸν ἕτερον ἀγαπήσει· ἢ ἑνὸς ἀνθέξεται, καὶ τοῦ ἑτέρου καταφρονήσει]. Nu puteți a sluji lui Dum- nezeu și lui mamonas [Οὐ δύνασθε θεῷ δουλεύειν καὶ μαμωνᾷ]” [Mt. 6, 24]. Iar μαμωνᾶς înseamnă, în aramaică, bogăție, avere[2].

Însă ce înseamnă a-I sluji lui Dumnezeu? Înseamnă a pierde timpul cu El și pentru El, pentru a ne umple de slava Lui. După cum, a sluji banilor, înseamnă a ne pierde timpul doar cu înmulțirea banilor.

Însă noi putem câștiga bani și când Îi slujim lui Dumnezeu. Pentru că orice salariu cinstit, pe care îl obținem, îl obținem ca oameni credincioși, ca oameni care Îi cerem lui Dumnezeu să ne lumineze și să ne întărească în tot ceea ce facem. Nu trebuie să Îl excludem pe Dumnezeu din munca și din afacerile noastre, ci, dimpotrivă, să Îl vedem în centrul vieții noastre.

Pentru că El e pururea înaintea noastră și când dormim și când suntem treji, și când muncim și când călătorim, iar noi nu putem să facem abstracție de El. Nu putem să trăim ca și când…El nu ar vedea ceea ce noi facem.

Însă ce înseamnă să ne lipim sufletul de bani? Să îi iubim nespus de mult și în ei să ne încredem. Să trăim cu ideea că ei ne pot scăpa de tot răul. Însă banii nu ne scapă de niciun rău, chiar dacă, în aparență, ne oblojesc rănile! Pentru că marele nostru rău e tocmai transformarea banilor și a averilor într-un idol, într-un dumnezeu fals.

Iar Dumnezeu ne atenționează că nu putem avea doi dumnezei, ci doar un singur Dumnezeu: pe El. Iar El nu dorește ca noi să trăim pentru bani, ci să trăim pentru El. Iar viața, banii, resursele noastre, calitățile noastre, El vrea ca să le vedem ca pe unele slujitoare Lui. Pentru că noi trebuie să ne dăruim Lui, în slujirea Lui, cu tot ceea ce suntem și putem să fim.

De aceea, slujirea Lui exclude indiferența față de El. Slujirea Lui nu permite ca ceva al nostru să aibă o altă destinație în afara Lui. Pentru că El vrea ca noi, în întregime, cu trup și suflet, cu timpul, banii, capacitățile noastre, puterea noastră de muncă să fim ai Lui, folositori în toate Bisericii Sale și întregii umanități.

Căci a-I sluji lui Dumnezeu înseamnă a te dărui Lui cu totul și a aștepta de la El totul. Pentru că cel care Îi slujește Lui nu așteaptă laudele oamenilor, nu așteaptă premii și decorații de la oameni, ci El dorește ca relația lui cu Dumnezeu să fie fără de sfârșit. Pentru că în cadrul relației lui cu Dumnezeu, el primește totul și mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată.

Căci Dumnezeu, iubiții mei, ne plătește pentru orice faptă bună pe care o facem, pentru fiecare rugăciune, pentru fiecare gând bun, pentru fiecare rugăciune de pocăință și de schimbare interioară!

Dumnezeu ne plătește imediat cu slava Lui.

Și fericiți sunt cei care trăiesc, în fiecare zi și de multe ori pe zi, statele de plată ale lui Dumnezeu!

Pentru că binele real, binele făcut cu Dumnezeu, are ca autentificare a lui faptul că Dumnezeu ne mângâie cu slava Lui, ne bucură, ne întărește.

Și când dăm milostenie, El ne umple de slava Lui. Și când le slujim altora, El ne umple cu slava Lui. Și când ne pocăim, suntem umpluți de El cu har. Și când compătimim cu cei care suferă și când ne bucurăm cu cei care se bucură, Dumnezeu ne plătește imediat binele…dar ni-l va răsplăti și veșnic. Însă acum ne plătește la modul conștient, ca să știm că binele făcut cu El e bine mântuitor.

Și de aici încolo, Evanghelia de azi ne vorbește tuturor despre milostivirea lui Dumnezeu, despre grija Lui pentru întreaga Sa creație, cât și despre faptul de a nu ne îmbolnăvi de grija pentru ziua de mâine: „Pentru aceasta vă spun vouă: Nu vă neliniștiți/ îngrijorați/ îngândurați/ tulburați [μὴ μεριμνᾶτε] [în] sufletul vostru [τῇ ψυχῇ ὑμῶν], [gândind la] ce aveți să mâncați și la ce aveți să beți [τί φάγητε καὶ τί πίητε]! Nici [cu] trupul vostru, [gândind la] ce aveți să îmbrăcați [μηδὲ τῷ σώματι ὑμῶν, τί ἐνδύσησθε]! Nu este sufletul mai mult [decât] hrana, și trupul [decât] îmbrăcămintea [Οὐχὶ ἡ ψυχὴ πλεῖόν ἐστιν τῆς τροφῆς, καὶ τὸ σῶμα τοῦ ἐνδύματος]?” [Mt. 6, 25].

Da, așa este! Sufletul e mai valoros decât orice lucru al acestei lumi, iar trupul, de care ne slujim acum, e mai valoros decât multe dintre lucrurile pe care le avem la îndemână. Pentru că mântuirea noastră ține de conlucrarea sufletului și a trupului nostru cu Dumnezeu.

Însă, pentru ca să nu ne îngrijorăm…în sufletul nostru, trebuie să Îl avem pe El acolo, pe El, nădejdea noastră. Pentru ca să nu ne temem de ziua de mâine și de imprevizibilul ei, trebuie să avem Nădejdea noastră în noi, pe Domnul!

Pentru că El ne ajută să facem din fricile noastre mari, puternice, care ne terorizează, niște temeri mici, purtate în credința în El. Căci Domnul nu ne extirpează frica din noi, ci doar ne-o educă. Ne face să înțelegem că frica angoasantă pentru ziua de mâine nu e compatibilă cu încrederea în El, dar că temerea bună pentru situația noastră financiară trebuie să se îmbine cu munca continuă și cu nădejdea în El.

Omul care muncește pentru pâinea lui nu trebuie să se teamă pentru ziua de mâine, ci trebuie să o trăiască în nădejdea în Domnul. Și chiar și atunci când serviciul nostru se află în apropierea falimentului sau a șomajului, frica angoasantă nu trebuie să ne stăpânească. Pentru că ea ne para- lizează cu totul mintea, simțurile și nu ne lasă să găsim o soluție. Iar soluțiile ieșirii din criza financiară personală sunt în mâna lui Dumnezeu și cu El trebuie să vorbim despre nevoile noastre.

Cu El trebuie să vorbim despre orice nevoie a noastră…sau a oricărui om. Căci pomelnicele care ne sunt aduse la altar acest lucru sunt: nevoile dumneavoastră, pentru care ne rugați, ca noi să ne rugăm pentru ele lui Dumnezeu, împreună cu dumneavoastră. Adică să ne facem părtași rugăciunii dumneavoastră, pentru ca să fim, împreună, în rugăciune, pentru aceste nevoi reale.

Căci Dumnezeu dorește să ne facă să vedem profund lucrurile și viața noastră. Fiindcă El ne spune: „Priviți la păsările cerului [Ἐμβλέψατε εἰς τὰ πετεινὰ τοῦ οὐρανοῦ] [și vedeți] că [ele] nu seamănă, nici [nu] seceră, nici [nu] adună întru hambare, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește pe ele [ὅτι οὐ σπείρουσιν, οὐδὲ θερίζουσιν, οὐδὲ συνάγουσιν εἰς ἀποθήκας, καὶ ὁ πατὴρ ὑμῶν ὁ οὐράνιος τρέφει αὐτά]! Nu [sunteți] voi deosebiți [cu mult] mai mult [decât ele] [οὐχ ὑμεῖς μᾶλλον διαφέρετε αὐτῶν]?”.

Dar El nu ne cere să privim la păsările cerului pentru ca să ajungem inactivi social! El nu ne cere ca să stăm și să nu muncim! Ci, dimpotrivă, El ne spune că Se îngrijește de păsări, Se îngrijește de toate ființele vii, pe care El le-a creat, dar că El Se îngrijește cu mult mai mult de om. Și dacă le dă de mâncare păsărilor și animalelor și peștilor și tuturor insectelor și vietăților mari și mici, cu atât mai mult ne dă nouă de mâncare, ne pune la dispoziție hrana noastră, dacă noi ne facem treaba pe fiecare zi.

Pentru că El ne dă de mâncare și ne sporește toate cele ale noastre pe măsură ce noi muncim, dar vedem toate ale noastre ca daruri ale Lui și ca puse în slujirea Lui. Pentru că numai atunci Îi slujim lui Dumnezeu: când tot ceea ce strângem prin munca noastră le vedem ca puse în lucrarea Lui, în slujirea Lui, pentru ca El să fie cunoscut și iubit de oameni.

În versetul al 27-lea al Evangheliei de azi, Domnul ne spune că noi nu putem să adăugăm staturii noastre, peste vârsta noastră, un cot, oricât de mult ne-am dori acest lucru. Iar cotul, în vechime, era o măsură de lungime, care consta în 46 de centimetri[3].  Adică, cât e mâna unui om de la cot și până în vârful degetelor.

Însă aici Domnul ne spune că noi nu putem să creștem nici un centimetru mai mult, dacă nu avem vârsta necesară. Pentru că orice centimetru al trupului nostru e după voia Lui.

Pe când, în versetele 28-29, Domnul ne spune că El împodobește crinii câmpului [τὰ κρίνα τοῦ ἀγρου] după cum nici Sfântul Solomon, cu toată bogăția lui, nu s-a îmbrăcat. Și că, dacă El îmbracă iarba câmpului [τὸν χόρτον τοῦ ἀγροῦ] atât de strălucitor, cu siguranță ne va îmbrăca și pe noi, deși suntem puțin credincioși [Mt. 6, 30].

Pentru că El încearcă să ne sporească credința, să ne pună în față întreaga Lui creație, întreaga frumusețe diversă și nesfârșită a creației Lui, pentru ca să ne facă să înțelegem că El…nu trece pe nimeni cu vederea. Și că noi, în loc de grija obsesivă pentru ziua de mâine, trebuie să ne ocupăm cu slujirea lui Dumnezeu.

Pentru că neamurile păgâne, necredincioase, caută lucruri pământești [Mt. 6, 32], pe când noi, care avem pe Tatăl nostru în cer, trebuie să știm că El știe ce nevoi avem [Ibidem]. De aceea, nu trebuie să ne concentrăm obsesiv pe nevoile noastre, ci trebuie să ne dăruim cu totul în slujirea lui Dumnezeu. Pentru că făgăduința Lui cea mare față de noi aceasta este: „Ci căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă [Ζητεῖτε δὲ πρῶτον τὴν βασιλείαν τοῦ θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην αὐτοῦ, καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!” [Mt. 6, 33, BYZ].

Iar eu, mărturisesc cu toată conștiința, de când am crezut această făgăduință a lui Dumnezeu, am văzut din plin împlinirea ei în viața mea. Pentru că am început să caut, mai întâi de toate, slava Lui, adică Împărăția Lui, și să împlinesc dreptatea Lui, adică poruncile Lui în viața mea, dedicându-mă slujirii, scrisului, cititului, studiului, pentru a predica și a face voia lui Dumnezeu. Și El, în schimb, S-a îngrijit ca să îmi aducă oamenii și banii și cărțile și uneltele de care eu aveam nevoie.

Nu m-am mai concentrat pe mine și pe nevoile mele reale, ci pe nevoile Bisericii lui Dumnezeu, și de aceea, Dumnezeu mi-a adăugat cele care îmi lipseau.

De aceea, vă învăț să faceți același lucru, dacă vreți să trăiți făgăduința lui Dumnezeu: să vă con- centrați pe cunoașterea și pe slujirea lui Dumnezeu și veți descoperi bunătățile Lui, pe care El le revarsă în cei care Îl caută pe El mai întâi de toate!

Căci El vă va aduce și bani și casă și prieteni și relații diverse și cărți și mulțime de ocazii prielnice virtuților, dacă Îl faceți pe Dumnezeu nevoia primă a vieții dumneavoastră.

Pentru că Dumnezeu e nevoia noastră duhovnicească, reala noastră nevoie interioară. Când citim, când ne rugăm, când iubim, când muncim, când ne întrebăm despre sensul vieții noastre, despre El ne întrebăm. De El avem nevoie în primul rând! Și dacă nevoia noastră primă este El și viața cu El, atunci celelalte se adaugă nouă. Adică cele folositoare vieții noastre.

Căci nu toți avem nevoie de mașină sau de vilă sau de conturi imense în bancă. Dar toți avem nevoie de slava lui Dumnezeu și de teologia Bisericii Lui și de pacea Lui și de iertarea Lui și de comuniune în Biserica Lui.

Puținul, care ne împacă, e mai bun decât multul care ne înnebunește mintea, după cum marea avere, de care nu te lipești cu inima, e o mare sursă de binecuvântare pentru săracii Bisericii. Pentru că multul poate ajuta pe cei care au puțin, după cum, cei care au puțin pot fi recunoscători pentru cei care le-au făcut lor mult bine.

Pentru că, în definitiv, ceea ce ne lipsește e în interiorul nostru și nu lângă noi. Și ne lipsește slava Lui, dacă nu ne nevoim pentru ea, și ne lipsește cunoașterea Lui, dacă nu flămânzim zilnic după ea, și ne lipsește fapta bună, dacă nu însetăm continuu după ea.

De aceea, iubiții mei, dacă ne-a plăcut predica despre toți Sfinții Bisericii și apoi despre Sfinții României, adică, dacă ne-a plăcut sfințenia vieții lor, predica de azi ne spune ce ne trebuie pentru a călca pe urmele lor: ne trebuie slava Lui în noi înșine și să împlinim dreptatea Lui zilnic, adică poruncile Lui, cele care ne umplu de sfințenie!

Căci predica de azi ne îndeamnă la sfințenie, la trăirea reală a relației cu Dumnezeu, în care putem crește zi de zi și veșnic.

Iar dacă creștem în sfințenie, ne îngrijim cum să plăcem lui Dumnezeu și nu cum să plăcem oamenilor. Pentru că El cere de la noi să ne lipim cu totul de El și să facem voia Lui și să nu mergem după moda timpului, care e schimbătoare și nu împlinește!

De aceea, să ne ajute Dumnezeu, pe fiecare în parte, să căutăm slava Lui și să mâncăm zilnic dreptatea Lui, cu întreaga noastră ființă, adică să ne împlinim interior prin împlinirea poruncilor Lui! Pentru că astfel ne vom concentra la ceea ce e cu adevărat esențial, la relația cu Dumnezeu, și nu la lucruri trecătoare. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 7 iulie 2016, zi de joi, cer variabil, cu 21 de grade la ora 10.00.

[2] Cf. Gingrich Greek Lexicon.

[3] Cf. Ibidem.

Psalmul 109, cf. LXX

1. Psalmul lui David. Zis-a Domnul Domnului meu: „Șezi [în] cele de-a dreapta Mea [κάθου ἐκ δεξιῶν μου], până am să pun pe vrăjmașii Tăi [ἕως ἂν θῶ τοὺς ἐχθρούς σου] scăunel picioarelor Tale [ποπδιον τῶν ποδῶν σου]!”.

2. Toiagul puterii Tale Ți-l va trimite Domnul din Sion și [Îți va zice]: „Stăpânește în mijlocul vrăjmașilor Tăi!

3. Cu tine [este] începutul [μετὰ σοῦ ἡ ἀρχὴ], în ziua puterii Tale, în strălucirile Sfinților [ἐν ταῖς λαμπρότησιν τῶν ἁγίων]. Din pântece, mai înainte de luceafăr, Te-am născut [ἐκ γαστρὸς πρὸ ἑωσφόρου ἐξεγέννησά σε]”.

4. Juratu-S-a Domnul și nu Se va căi: „Tu ești Preot întru veac după rânduiala lui Melhisedec [σὺ εἶ ἱερεὺς εἰς τὸν αἰῶνα κατὰ τὴν τάξιν Μελχισεδεκ]”.

5. Domnul [este în] cele de-a dreapta Ta; zdrobit-a împărați în ziua urgiei Lui.

6. [Domnul] va judeca în[tre] neamuri, va umple [pământul] de trupuri [πληρώσει πτώματα] [și] va zdrobi capetele multora pe pământ.

7. Din pârâu, pe cale, va bea; pentru aceea va înălța capul.