Volumul Roșu vertical[1] spune multe lucruri esențiale despre Nichita.

Capăt tot mai mult convingerea că poetul n-a făcut nimic la întâmplare și că, dacă a făcut ceva care pare să-i fi fost dictat, în primul rând, de anumite conjuncturi, de fapt, obiectivul lui principal, întotdeauna, a fost acela de a comunica cât mai mult și mai bine despre sine și despre poezia sa.

Cele câteva versuri (puține) care pot fi considerate drept rezultatul unui compromis, în acest volum, erau menite să ia ochii cenzurii și camuflau poemele grele nichitiene, doldora de sensuri „subversive”.

Totodată, accentele eroice n-au lipsit niciodată din poezia lui Nichita și cred că ele au fost cât se poate de sincere. Poetul a fost, el însuși, în copilărie, martorul unui război cumplit și a compătimit cu soldații pe care, uneori, i-a și văzut sfârșind în mod dramatic: „A fost o vreme rece, înclinată,/ cu ani înceți, sporind tăcerea,/ ce nu se mai sfârșeau odată/ și nu plecau spre nicăierea[.]/ Războiul înfigea-n câmpie/ săgeata trupurilor rupte/ și tu priveai, copilărie,/ moartea, cu clinuri nentrerupte” (Meditație de iarnă, din vol. Sensul iubirii).

De aceea, pentru el, destinul eroului și al luptătorului dintotdeauna (din antichitate și până la războaiele moderne, fiindcă a fost și un pasionat de istorie, pe lângă epopei și toată literatura romantică și modernă) a fost un motiv de meditație adâncă și serioasă.

Într-un mod deopotrivă fericit și nefericit (depinde din ce unghi privești), meditația lui a fost văzută ca fuzionând cu temele predilecte ale epocii, patriotismul și eroismul, teme cât se poate de nobile, falsificate însă, atunci, de o propagandă murdară și maculate, în poezie, de tot felul de versificatori de ocazie.

Într-un anume fel, dacă nu a avut ocazia să participe la război, Nichita Stănescu s-a identificat însă cu ipostaza luptătorului, a celui care trebuie să reziste în picioare. Și asta în ciuda războaielor tot mai multe din jurul său.

Încercând să trăiască în picioare, să fie „roșu vertical”, o inimă verticală, presiunea atacurilor a devenit din ce în ce mai mare (și nu mă refer aici strict la atacurile criticii contestatare).

De aceea vorbea, în volumul anterior, despre necesitatea unei armuri protectoare („o armură-n care să ne-ascundem,/ tu în dreptul unui ochi, eu în dreptul unui ochi,/ tu în inima mea, inima mea în fier” (O armură)) și despre un mod neobișnuit de a fi „fețele noastre dur, sub măști de fier” (Măștile de fier), în această lume.

Înaintez chiar ipoteza că desele lui metamorfoze stilistico-poetice au reprezentat o schimbare de armură interioară, după cum poetul a simțit nevoia ca să supraviețuiască și să poată să respire mai departe.

Având „o idee din ce în ce mai bună despre viață” (Sunt un om viu, în vol. O viziune a sentimentelor), a crezut că va lăsa „trupul copilăriei, în trecut,/ cu morțile-i nerepetate” (Îmbrățișarea, idem).

Însă experiența dureroasă și umbroasă a copilăriei, pe care o privea (în primele două volume de versuri) doar ca pe o dramă peste care a trebuit să treacă, s-a dovedit până la urmă a fi una fertilă, care l-a ajutat foarte mult, mai târziu, să-și confecționeze armuri și să fie un „roșu vertical”: nu o minte rece și nepăsătoare, dar nici o inimă moale, fricoasă, lașă. Ci un suflet iubitor de oameni, dar vertical. De altfel, în acest volum, afirmă (reluând altfel o mai veche aserțiune): „viața mea îi cunoaște/ pe toți, născuții și nenăscuții;/ care-au fost, care sunt…” (Sentimentul țării)…

Așa încât, întâlnirea cu moartea, din copilărie, se lustruiește în simțirea lui și își revelează importanța și semnificațiile:

Primul mort pe care l-am văzut
a fost un cal.
De aceea, de câte ori aud cuvântul
moarte,
văd în fața ochilor, un cal.

În amurg, când aleargă luminile toate
spre negru,
văd în fața ochilor un cal,
iar atunci când sunetul vocilor scade,
în timpane-mi răsună un tandru galop de cal.

Zăpada când smulge din nara
copacilor, ultima taină de verde,
desigur, o paște un cal,
iar miresmele toamnei, desigur,
strivite au fost sub copita-nghețată
a Marelui cal.

Vino tu, trup al meu
nestatornic, și hai
să călărim împreună pe-un cal
pe care-l vom învăța să necheze
întruna
și să salte mereu pe două potcoave.

(Marele cal)

Din ultimul vers, pare că Nichita s-a clasicizat în propria conștiință și că poetul se auto-intertextualizează.

Desigur, ne amintim de poemul O călărire în zori (vol. Sensul iubirii), dedicat „lui Eminescu tânăr”, în care: „Câmpul tăindu-l, pe două potcoave/ calul meu saltă din lut, fumegând../ Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!/ Soarele a izbucnit peste lume strigând. /…/ Calul meu saltă pe două potcoave./ Ave, maree-a luminilor, ave! // Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./ Sufletul meu îl întâmpină, ave!/ Calul meu saltă pe două potcoave./ Coama mea blondă arde în vânt”.

E ușor de identificat substituția metaforică, a calului mort (cu care poetul a măsurat impactul prim cu moartea) prin…calul „pe două potcoave” care este omul, poetul însuși, calul sufletului său fiind cel care „saltă din lut, fumegând”, cel care se regăsește pe sine, răsărind la viață ca un soare, cel care înviază din morți. Pentru că, după cum am arătat deja[2], întreg volumul întâi stă sub semnul învierii.

Spunând, acum: „Vino tu, trup al meu/ nestatornic[3], și hai/ să călărim împreună pe-un cal/ pe care-l vom învăța să necheze/ întruna/ și să salte mereu pe două potcoave”, Nichita face trimitere la atitudinea anastasică din primul volum, pe care vrea să o actualizeze definitiv, ca realitate interioară.

Și nu este acesta singurul poem în care face aluzii clare la înviere, având legătură, totodată, cu experiența războiului și a morții și cu nevoia imperioasă (resimțită adânc) de renaștere spirituală și trupească:

Un soldat ținându-se cu mâinile
de marginea unui nor…
De bocancii lui, cu mâinile încleștate
se ține alt soldat. De bocancii lui
altul, apoi altul, apoi altul și altul,
și-așa până-n miezul pământului.

Eu mă las s-alunec pe șirul lor
ca pe-o frânghie,
și-alunecând, cataramele
centurilor lor îmi zgârie fața.

Și-alunecând, îmi zgârie pieptul
și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie
fâșii de carne,
și-alunecând, alunecând rămâne din mine
numai scheletul.

Când în sfârșit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră.
În timp ce dorm, fâșiile smulse
se-ntorc de sus și mă-nvelesc.
M-ajunge din urmă și sângele pierdut,
și durerea
.

Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldați, nu se mai vede.
Probabil că vântul a-mpins-o
cu nor cu tot, în altă parte.

(Un soldat…)

Aceasta ni se pare a fi o relatare poetică a ceea ce profețește Sfântul Iezechiil:

„Și a fost peste mine mâna Domnului și Domnul m’a dus cu Duhul și m’a oprit în mijlocul unui câmp plin cu oase de om. Și m’a dus pe lângă ele de jur-împrejur, dar iată că erau tare multe pe fata câmpului și erau foarte uscate. Atunci zis-a către mine:  «Fiul omului! Vor mai învia aceste oase?» Dar eu i-am răspuns: «Doamne Dumnezeule, Tu știi!» Și mi-a zis: «Proorocește pentru oasele acestea și le zi: Oase uscate, ascultați cuvântul Domnului!» Așa rostește Domnul Dumnezeu către oasele acestea: «Iată, voi aduce în voi duh de viată și veți învia și voi face să crească pe voi vine și carne și cu piele vă voi îmbrăca și vă voi da suflare de viață și veți fi vii, ca să știți că Eu sunt Domnul!»

Atunci proorocii, precum îmi fu porunca, și, pe când eu prooroceam, iată că se făcu un vuet și o zarvă: oasele se încheiau unele cu altele. Și iată că văzui că se înfiripează pe ele vine și carne și că se îmbracă pe deasupra cu piele, dar fără duh într’însele. Și-mi zise: «Proorocește pentru duhul de viață, proorocește, fiul omului, și spune duhului: Așa zice Domnul Dumnezeu! Din cele patru vânturi vino, duhule, și suflă peste acești morți, ca să învieze!» Și am proorocit precum mi se poruncise, și a intrat în ele duhul de viață și înviară, și se sculă în picioare o foarte mare oștire” (Iez. 37, 1-10, Biblia 1939).

Nichita zice: Deschid ochii, mă uit./ Coloana de soldați, nu se mai vede./ Probabil că vântul a-mpins-o/ cu nor cu tot”…, însă e notoriu faptul că, în ebraică, pentru vânt există același cuvânt ca și pentru duh[4].


[1] A se vedea Nichita Stănescu, Roșu vertical, Editura militară, București, 1967.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/13/reintoarcere-la-nichita-1/.

[3] Despre nestatornicia celor trupești o întreagă tradiție literară românească (veche, romantică și modernă) vorbește din destul.

[4] Același pasaj biblic l-a inspirat și pe Eminescu, în poemul Rime alegorice și în basmul Făt-Frumos din lacrimă. A se vedea cartea mea: Eminescu între modernitate și tradiție, op. cit., p. 708-714, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

Did you like this? Share it: