Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la 26 octombrie. Despre cutremur și Marele Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

„Cutremur/ furtună mare s-a făcut în mare [σεισμὸς μέγας ἐγένετο ἐν τῇ θαλάσσῃ], încât [era] a acoperi corabia [ὥστε τὸ πλοῖον καλύπτεσθαι]” [Mt. 8, 24, BYZ].

Un tată pământesc, fiind din fire bun și drept, are firească dragoste [și] îi iubește pe toți feciorii lui, și îi cinstește la fel și le împarte averea și bunurile lui, fără ca să dea unuia mai mult și altuia mai puțin, sau să iubească pe primul mai mult decât pe cel din urmă. În afară de faptul când unul se va face mai ascultător, iar altul mai neascultător față de tatăl lui. Căci prin aceasta el poate să înmulțească dragostea tatălui său față de el sau să o împuțineze, adică prin ascultare sau prin neascultare.

Și acest lucru ne-o spune Matei, Evanghelistul, prin pilda celor doi feciori. Căci unul se făgăduia să facă voia tatălui său și nu o făcea. Pe când celălalt spunea că nu o face, dar o făcea până la urmă. Și de aici vedem cât de bun și de drept este Tatăl tuturor, Dumnezeu, către toate zidirile Sale. Căci noi ne-am născut ca urmare a zidirii Lui. Și El Se arată bun față de noi, față de toți, după vrednicia fiecăruia.

Și pentru acest lucru, El îi cinstește pe Îngeri ca pe niște zidiri mai aproape [de El] și fără de trupuri, care strălucesc pline de nemurire [înaintea Lui], iar pe oameni îi cinstește ca pe niște chipuri ale Sale, iar pe cele neînsuflețite, adică cerul și pământul și cele de pe el, le cinstește [după felul lor].

Și vorbim despre două cinstiri [ale creației Lui]. Căci cinstea cea dintâi a fost la prima Lui venire pe pământ, a Lui Hristos, [Când El S-a făcut om], iar a doua va fi la a doua Lui înfricoșătoare venire. Căci prin prima Lui venire i-a cinstit pe Îngeri. Pentru că L-a învrednicit pe Gavriil să fie robul cel dintâi, [care slujește] tainei purtării Lui de grijă [față de noi]. Iar pe celelalte mulțimi de Îngeri [le-a făcut să slujească] la nașterea Lui cea sfântă, din Preacurata Fecioară, când L-au lăudat pe Dumnezeu și au zis: „Slavă în[tru] cei prea înalți lui Dumnezeu [Δόξα ἐν ὑψίστοις θεῷ] și pe pământ pace [καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη], în[tre] oameni bunăvoire [ἐν ἀνθρώποις εὐδοκία]” [Lc. 2, 14, BYZ].

Dar pe oameni i-a cinstit cu dragostea [Lui]. Precum spune preaînțeleptul Pavel, în cap. al 5-lea [al Epistolei] către romani, [zicând] că: dacă „vrăjmași fiind, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său [ἐχθροὶ ὄντες κατηλλάγημεν τῷ θεῷ διὰ τοῦ θανάτου τοῦ υἱοῦ αὐτοῦ], cu mult mai mult [acum], [fiind] împăcați [cu El], ne vom mântui în[tru] viața Lui [πολλῷ μᾶλλον καταλλαγέντες σωθησόμεθα ἐν τῇ ζωῇ αὐτοῦ]” [Rom. 5, 10, BYZ].

La fel, Dumnezeu le-a cinstit și pe toate celelalte, ca pe toate să le aducă sub un cap, în Domnul nostru Iisus, precum zice tot Pavel, în cap. întâi [al Epistolei] către Efeseni, spunând: „Făcându-ne cunoscută nouă taina voii Lui [γνωρίσας ἡμῖν τὸ μυστήριον τοῦ θελήματος αὐτοῦ], după bună plăcerea Sa [κατὰ τὴν εὐδοκίαν αὐτοῦ], pe care a pus-o mai înainte în[tru] El [ἣν προέθετο ἐν αὐτῷ], întru iconomia plinătății vremurilor [εἰς οἰκονομίαν τοῦ πληρώματος τῶν καιρῶν], ca pe toate să le adune sub un cap, întru Hristos [ἀνακεφαλαιώσασθαι τὰ πάντα ἐν τῷ χριστῷ], pe cele din ceruri și pe cele de pe pământ, în[tru] El [τὰ ἐπὶ τοῖς οὐρανοῖς καὶ τὰ ἐπὶ τῆς γῆς, ἐν αὐτῷ]” [Efes. 1, 9-11].

Și iarăși [El] le-a cinstit pe una câte una prin podoaba pe care le-a dat-o. Pentru că le-a cinstit prin pogorârea Îngerilor și a Duhului Sfânt, care au venit în lume. Iar apele cele dulci le-a cinstit prin Sfântul Botez. Pe pământ l-a cinstit prin cutremur și prin deschiderea mormintelor și prin învierea morților. Iar pe marea cea sărată a cinstit-o prin tulburarea cutremurului/ a furtunii.

„Și, iată, cutremur/ furtună mare s-a făcut în mare!”. Iar cutremurul, pentru filosofii elini, apare din amestecarea stihiilor. Căci unul spune într-un fel, altul în alt fel, după puterea lui [de înțelegere], punându-L însă la mijloc pe Dumnezeu, Care e cauza cea dintâi. Iar noi, acum, lăsăm la o parte ceea ce a zis Anaxagora, Aristotel, Democrit și Anaximene[1], și vom crede, mai degrabă, pe Dumnezeiescul Filosof, pe David, care spune: „Cel ce caută pe pământ și-l face [pe el] de se cutremură” [Ps. 103, 32], dar „întorcându-Ți fața Ta, se vor tulbura”  [Ps. 103, 29].

Căci noi socotim că pricina cea dintâi a cutremurului/ a furtunii a fost Dumnezeu. Și aceasta din 3 motive: 1. pentru ca să se facă cutremur/ furtună pe mare; 2. pentru ca Hristos  să adoarmă în corabie și 3. pentru ca să-i lase pe Ucenici să se tulbure.

Iar la primul motiv, spunem că, în Sfânta Scriptură, marele Dumnezeu are o dublă lucrare: aceea de a certa și pe aceea de a milui, pentru buna chivernisire a neamului omenesc. Și Îl vedem pe El certând în cap. al 9-lea de la Isaia, unde se spune: „Și a luat Domnul de la Israil capul și coada, pe cel mare și pe cel mic într-o zi [καὶ ἀφεῖλεν κύριος ἀπὸ Ισραηλ κεφαλὴν καὶ οὐράν μέγαν καὶ μικρὸν ἐν μιᾷ ἡμέρᾳ]” [Is. 9, 13, LXX]. Și când miluiește Dumnezeu, se spune în Isaia: „Bine Te voi cuvânta, Doamne, căci Te-ai urgisit [asupra] mea și ai întors mânia Ta și m-ai miluit pe mine [εὐλογήσω σε κύριε διότι ὠργίσθης μοι καὶ ἀπέστρεψας τὸν θυμόν σου καὶ ἠλέησάς με]” [Is. 12, 1, LXX].

Iar pentru urgia lui Dumnezeu, Prorocul David zice: „Pe tinerii lor i-a mâncat focul și fecioarele lor nu au jelit [τοὺς νεανίσκους αὐτῶν κατέφαγεν πῦρ καὶ αἱ παρθένοι αὐτῶν οὐκ ἐπενθήθησαν]; preoții lor în sabie au căzut și văduvele lor nu s-au tânguit [οἱ ἱερεῖς αὐτῶν ἐν ῥομφαίᾳ ἔπεσαν καὶ αἱ χῆραι αὐτῶν οὐ κλαυσθήσονται]” [Ps. 77, 63-64, LXX]. Iar pentru mila lui Dumnezeu se spune în Ps. 68: „Ascultă-mă, Doamne, că bună [este] mila Ta, [și] după mulțimea îndurărilor Tale, caută asupra mea [εἰσάκουσόν μου κύριε ὅτι χρηστὸν τὸ ἔλεός σου κατὰ τὸ πλῆθος τῶν οἰκτιρμῶν σου ἐπίβλεψον ἐπ᾽ ἐμέ]!” [Ps. 68, 17, LXX].

Și pentru că am spus că Dumnezeu are o dublă lucrare pentru chivernisirea/ conducerea oamenilor, [trebuie să știm faptul] că pe amândouă [El] le lucrează cu [mare] înțelepciune. Și trebuie să spun și acest fapt, că, [încă] de demult, Dumnezeu S-a arătat mai mult ca scrutător [al faptelor oamenilor] și ca Unul care ceartă lumea cu armele stihiilor, adică cu focul, cu văzduhul, cu apa și cu pământul acesta, care este maica tuturor oamenilor.

[Căci] cu apa a certat pe vremea lui Noe, când a făcut potopul și a înecat tot trupul, de la om până la dobitoc, după cum ne spune Moisi[s] în cap. al 7-lea [de la Facerea].

Cu focul i-a certat pe sodomiteni, în zilele lui Avraam, arzându-le cetățile lor, precum se spune în cartea Facerea, în cap. al 19-lea.

Cu pământul i-a certat, pe vremea lui Moisi[s], pe Core, pe Datan și pe Aviron, pe care deschizându-se pământul, i-a înghițit de vii, dimpreună cu toți cei care erau cu ei, cum ni se spune în cartea Numerele, [în cap. al 16-lea].

Cu văzduhul l-a certat pe faraon, cel vârtos/ tare la cerbice, și prin puterea vântului de la austru l-a înecat în Marea Roșie, cu toată călărimea lui, precum ni se spune în cartea Ieșirea, în cap. al 14-lea.

De aceea, încă de demult, Dumnezeu a fost mai mult Dumnezeul răsplătirilor, iar acum este [Dumnezeul] milei și al îndurării. Și pentru aceea lucrează cu aceleași stihii, ca să arate mila Lui cea bogată: apa, pentru Botez, prin care ne îneacă păcatele [noastre]; focul, prin limbile cele de foc, de la pogorârea Sfântului Duh peste capetele Sfinților Apostoli; pământul prin sfânta Lui naștere din Fecioară, în peșteră și prin mergerea [Lui pe pământ] și prin moartea Lui pe Cruce și prin îngroparea și învierea Lui din morți; iar văzduhul prin înălțarea Lui la cer.

Și aceste două lucruri vreau să le arăt astăzi, în legătură cu cutremurul/ cu furtuna despre care ne vorbește Sfântul Matei, Evanghelistul, zicând: „Și iată cutremur/ furtună mare s-a făcut în mare!”. Căci prin furtună El i-a certat, ca să arate că El i-a certat pe oameni și mai demult. Însă odată cu certarea Lui, El Și-a arătat și mila Lui. Căci spune [Evanghelia]: „Atunci, ridicându-Se, a certat vânturile și marea, și s-a făcut liniște mare [Τότε ἐγερθεὶς ἐπετίμησεν τοῖς ἀνέμοις καὶ τῇ θαλάσσῃ, καὶ ἐγένετο γαλήνη μεγάλη]” [Mt. 8, 26, BYZ].

Și El face furtună în mare, pentru ca să cunoască toți că a Lui este marea. Căci El a făcut-o  pe ea. Dar și uscatul mâinile Lui l-au zidit [Ps. 94, 5]. Și pentru ca să nu gândească lumea cum că numai pe pământ se lucrează puterea lui Hristos, a Dumnezeului nostru, ci în toată zidirea El Își arată puterea Lui, ca un Stăpân, [de aceea s-a spus]: „Tu stăpânești puterea mării, iar tulburarea valurilor ei Tu o îmblânzești [σὺ δεσπόζεις τοῦ κράτους τῆς θαλάσσης τὸν δὲ σάλον τῶν κυμάτων αὐτῆς σὺ καταπραΰνεις]” [Ps. 88, 10, LXX].

În al doilea rând, El adoarme în corabie, după cum ne spune Matei [Mt. 8, 24]. Dar și Marcu: „și El era la cârmă, dormind pe căpătâi” [Mt. 4, 38]. Și de ce, în timp ce El dormea, a început furtuna? Și cred că din 3 motive a început furtuna în timp ce El dormea și nu când era treaz: 1. dacă ar fi fost treaz, nu ar fi fost furtuna; 2. dacă ar fi început furtuna, ar fi încetat-o degrabă; 3. dacă ar fi fost treaz, Ucenicii nu L-ar mai fi rugat: „Doamne, mântuiește-ne pe noi, [că] pierim [Κύριε, σῶσον ἡμᾶς, ἀπολλύμεθα]!” [Mt. 8, 25, BYZ].

Și spun și mai mult! [Căci] Domnul nostru [Iisus] Hristos, ca un Dumnezeu adevărat, e mai înainte cunoscător [a toate] și cunoștea împuținarea credinței pe care o trăiau Apostolii [Lui]. Și pentru aceea a adormit și S-a depărtat [de ei pentru ca] să înceapă furtuna, ca să se arate împuținarea credinței lor, pentru ca să-i certe puțin și să-i înfrunte. Căci dacă ei ar fi crezut în mod deplin, atunci nu le-ar mai fi spus ce le-a spus și nici nu s-ar mai fi temut. Pentru că ar fi trebuit să știe că Domnul, și când doarme mântuiește, [și asta] prin desăvârșita putere a dumnezeirii Lui. Și ei se cuvenea să spună: „De vreme ce Domnul este cu noi, ce rău poate să ni se întâmple?”. Așa cum spune Fericitul Pavel, în cap. al 10-lea [al Epistolei către] Romani: „căci tot cel care cheamă numele Domnului se va mântui [πᾶς γὰρ ὃς ἂν ἐπικαλέσηται τὸ ὄνομα κυρίου σωθήσεται]” [Rom. 10, 13]. [Și cu atât mai mult] cine îl are înaintea ochilor lui pe Hristos, dacă are credință curată și cheamă preacinstit numele Său, se mântuiește de nevoi.

Însă ei Îl aveau pe El și cu lucrul și cu numele. De aceea, Domnul nostru a înfruntat necredința lor și le-a arătat boala lor cea sufletească, adică puțina lor credință. Și de aceea i-a înfruntat puțin, zicându-le: „De ce sunteți fricoși, puțin-credincioșilor [Τί δειλοί ἐστε, ὀλιγόπιστοι]?” [Mt. 8, 26]. Apoi, ridicându-Se, a certat vântul și marea.

[Și de aceea], iubiții mei, cugetați și vedeți purtarea de grijă a Vindecătorului, a Doctorului Celui ceresc, a Doctorului Celui desăvârșit! [Căci El, mai] întâi, curățește rănile de carnea putredă, apoi pune ierburi vindecătoare [peste răni]. Și nu voi ezita să spun și aceasta, cum că, dacă nu le-ar fi tămăduit credința, n-ar fi încetat furtuna și nici nu s-ar fi făcut liniște. Și pe această taină ascunsă, acoperită, o socotesc [alături] de alte minuni pe care le-a făcut Domnul nostru Hristos, ca atunci când i-a spus slăbănogului: „Îndrăznește, fiule! Iertate îți [sunt] ție păcatele tale [Θάρσει, τέκνον· ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου)]” [Mt. 9, 2, BYZ].

Și să nu vă pară lucru minunat/ să nu vă mirați, căci am spus că Apostolii au avut puțină credință. Căci frica pe care o aveau dovedește că aveau credință. După cum și atunci când au intrat în corabie, în Bitsaida, și s-au temut de El noaptea, considerând că Hristos e o nălucă și s-au înspăimântat. Iar Evanghelistul Marcu ne spune că nu înțeleseseră [minunea] pâinilor, pentru că inima lor era împietrită [Mc. 6, 52]. La fel și aici: frica și cuvintele pe care le-au zis către Hristos arată necredința lor. Căci ei spun: „Deșteaptă-Te, că ne înecăm!”. Dar Hristos le spune: „De ce sunteți fricoși, puțin-credincioșilor?”.

Oare ce credeți, iubiții mei? Credeți cum că aceste cuvinte sfinte [ale Domnului] sunt goale, [sunt o simplă] dojană/ certare/ mustrare? Eu nu cred asta! Ci [cred] că aceste cuvinte sunt asemenea ierburilor celor amare, pe care le dau doctorii cu experiență. Pentru că ele sunt la gust amare și de neînghițit, dar apoi au o lucrare puternică [în trupul nostru], pentru că ne distrug veninul și flegmele, și ne curățesc trupul de toate răutățile și ne aduc sănătate.

[Și] așa erau și cuvintele lui Iisus Cel binecuvântat: erau cuvinte de sănătate și de viață, chiar dacă erau puțin amare. Precum spune Fericitul Petru: „Doamne, către cine vom merge [Κύριε, πρὸς τίνα ἀπελευσόμεθα]? [Tu] ai cuvintele vieții veșnice [Ῥήματα ζωῆς αἰωνίου ἔχεις]” [In. 6, 68]. [Și] aceste cuvinte sunt încredințat că au ridicat necredința din Ucenici, imediat ce au auzit că El le vorbește despre necredință, și au certat valurile și marea, iar marea s-a făcut liniștită.

Însă stau puțin și mă minunez de aceasta. Oare pentru ce să certe Hristos stihiile cele neînsuflețite și nesimțitoare, [adică] marea și vântul? Căci nu socotesc că Hristos a certat stihiile, ci i-a certat pe draci, care, prin depărtarea lor de Dumnezeu, lucrează unele ca acestea, spre ispitirea noastră. Și de unde îmi vine mie această încredințare? Din cuvintele Evanghelistului Marcu, pe care le-a spus despre vânt. Căci cuvântul taci! e cuvântul pe care Hristos îl spune dracilor. Așa după cum a spus, în Capernaum, omului celui care avea duh necurat, cât  și de față cu omul care a adus pe fiul lui și avea duh mut și surd. Și la fel ne spune și Matei: că a certat vânturile și marea [Mt. 8, 26].

În al 3-lea rând, [a început furtuna pe când El dormea], pentru ca să îi lase pe Ucenici să se tulbure. [Căci], dintru început, Iisus Hristos, Domnul nostru, Care S-a făcut om [pentru noi], pe Sfinții Lui ucenici i-a învățat, și prin cuvinte și prin fapte, ca să trăiască în lipsuri, în necazuri și în ispite. Și le-a spus că aceasta este calea cea adevărată. Căci mai întâi El, de la începutul vieții Sale pământești, a pătimit prigoane, necazuri și ispite, [și asta] până la moarte[a Sa]. De aceea le spune și lor: „Vă vor da pe voi în necazuri și vă vor ucide pe voi și veți fi urâți de toate neamurile pentru numele Meu” [Mt. 10, 22; In. 16, 2].

I-a lăsat să se tulbure și să fie în nevoi, pentru ca astfel să facă minune mare și prin această minune să îi mântuiască de puțina lor credință.

Și, cu adevărat, motivul minunii este mare și numai Dumnezeu putea să facă asta. Căci n-a făcut minunea cu toiagul, ca robul lui Dumnezeu, Moisi[s], în Marea Roșie, sau cu cojocul, ca Elisei, prin chemarea lui Ilie, de a trecut Iordanul, sau cu chivotul, ca Iisus, fiul lui Navi, când au stat apele Iordanului de-a parte și de alta, ci [a făcut minunea potolirii furtunii] numai prin poruncă și prin certare, ca un Stăpân față de sluga lui. [Căci El] a spus mării și vânturilor: Taci! și îndată au tăcut.

Și atât i-a smerit pe Ucenici minunea aceasta, încât tremurau. Căci spune Marcu: „Și s-au înfricoșat [cu] frică mare și ziceau unul către altul [Καὶ ἐφοβήθησαν φόβον μέγαν, καὶ ἔλεγον πρὸς ἀλλήλους]: <Oare cine este Acesta, că și vântul și marea I se supun Lui [Τίς ἄρα οὗτός ἐστιν, ὅτι καὶ ὁ ἄνεμος καὶ ἡ θάλασσα ὑπακούουσιν αὐτῷ]>?” [Mc. 4, 41, BYZ].

Iar stau și mă minunez. Cum de azi prăznuim două cutremure? Căci unul s-a făcut în mare, din cauza dracilor, a celor care s-au îndepărtat de Dumnezeu, pentru ca să se îndrepteze puțina credință a Ucenicilor, pe când al doilea cutremur, de data aceasta cutremur de pământ, s-a petrecut din cauza sălbăticimii și a cruzimii din inimile lui Dioclețian și Maximian, care erau o pereche a dracului, pentru ca prin acest cutremur să se adeverească credința cea multă a Sfântului și Marelui Mucenic Dimitrie, a cărui prăznuire o cinstim astăzi.

Căci mult cutremur și multe valuri sălbatice s-au îndreptat împotriva binecuvântatei corăbii a lui Dimitrie. Căci apa se silea să intre în cele mai din lăuntru ale fericitului său suflet, [pentru ca] să-l scufunde. Însă acei turbați oameni nu știau, aidoma unor fiare sălbatice, cum că Dimitrie nu e o corabie șubredă, ci una cu un catarg bun și cu un corăbier vrednic și cu pânze bune și cu un cârmaci învățat.

[Căci] catargul lui era Cinstita Cruce, întru care el se lăuda pururea și era tare. Și el putea astfel să rabde vânturile Duhului Sfânt întru inima lui. [Iar Crucea Domnului] îi dădea multă îndrăzneală Fericitului Pavel, încât spune în [Epistola] către Galateni, în cap. al 6-lea: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos [Ἐμοὶ δὲ μὴ γένοιτο καυχᾶσθαι εἰ μὴ ἐν τῷ σταυρῷ τοῦ κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ χριστοῦ]” [Gal. 6, 14]. Dar și mai mult spune cuvântul Domnului Iisus, în Evanghelie: „Și cine nu-și va lua crucea lui și nu urmează după Mine, nu este vrednic de Mine [καὶ ὃς οὐ λαμβάνει τὸν σταυρὸν αὐτοῦ καὶ ἀκολουθεῖ ὀπίσω μου, οὐκ ἔστιν μου ἄξιος]” [Mt. 10, 38].

Iar corăbierul este Însuși Hristos, Care este foarte învățat pentru a ne duce în cetatea cea cerească, căci El este de acolo. Și moșia Lui este cerul, precum se spune în In. 18: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta [Ἡ βασιλεία ἡ ἐμὴ οὐκ ἔστιν ἐκ τοῦ κόσμου τούτου]” [In. 18, 36]. Iar în In. 6: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer [Ἐγώ εἰμι ὁ ἄρτος ὁ ζῶν, ὁ ἐκ τοῦ οὐρανοῦ καταβάς]” [In. 6, 51].

Și Domnul era în adâncul lui Dimitrie. Locuia în el. Și El îi spunea: „Dimitrie, tu ești oaia Mea și Eu te cunosc foarte bine pe tine, căci Îmi urmezi Mie! Nu te teme, pentru că nu te va răpi nimeni din mâna Mea! Îți voi da ție viață veșnică. Pentru că acolo unde te vor pătrunde cu sulițele, Eu sunt. Loviturile tale le voi primi Eu și nu te voi lăsa să ai dureri. Aleargă degrabă, cât e vreme bună! Eu suflu pânza[2] corabiei credinței tale celei curate, cu Duhul Meu Cel Sfânt. Dimitrie, fă-te părtaș Morții Mele, căci te voi face părtaș și al Învierii Mele! Cu Duhul lui Dumnezeu petreci în patimi, pentru că ești fiul lui Dumnezeu. Nu te voi lăsa să ai duhul robiei spre frică, ci-ți voi da ție Duhul moștenirii fiești, Care să mărturisească cum că ești fiul lui Dumnezeu, și, ca un fiu al lui Dumnezeu, vei fi și moștenitor al Lui și moștenitor împreună cu Mine, iubitul tău Hristos. Fiul meu, Dimitrie, vezi Crucea? În inima ta am înfipt-o. Pe Crucea aceasta dorm somnul patimii, al morții, care a mijlocit viața a toată lumea. Însă m-a deșteptat mila Preaputernicului Dumnezeu, prin înviere, pentru multa dragoste pe care o am către tine și către toată lumea. Furtunile acestea și cumplitele valuri Eu le voi înceta și pe tine te voi răpi din mijlocul lor. Vino dar după Mine, că am întors cârma dinspre deșertăciuni spre frumusețile cele nemuritoare ale Împărăției Mele! Vino, prin moartea ta, la viața cea veșnică, ca să Mă vezi și să te veselești!”.

De aceea și noi, smeriții robii tăi, Mare Mucenice Dimitrie, te rugăm [pe tine să ne ajuți], de vreme ce de atâta cinste te-ai învrednicit de la Dumnezeu, aceea de a te face fiul lui și sfânta Lui dreaptă să te ia și să te suie în Împărăția Lui, ca să te bucuri cu Fericiții Îngeri! [Căci] cuvântul Tău și rugăciunea ta pot foarte mult. De aceea, adu-ți aminte de noi, care suntem tulburați de furtuna cea mare a vrăjmașilor [noștri] și în valurile deșertăciunilor celor lumești! Și dacă Dumnezeu doarme sau Se face ca Cel care doarme, și nu vrea să ne asculte, tu, ca cel care ai foarte multă îndrăzneală ca să-L trezești, I te roagă Lui, tu, cel vrednic, pentru noi, cei nevrednici! Tu, cel iubit al lui Dumnezeu, [roagă-te] pentru noi, cei urâți, [cei care ne-am urâțit] pentru neascultarea și nesupunerea [față de] poruncile Lui! Tu, care ești prieten desăvârșit al lui Dumnezeu, [roagă-te pentru noi], vrăjmașii, [care ne-am făcut astfel] prin păcat[ele noastre]!

Să înceteze furtuna și să se potolească valurile! Căci El face voia ta. Și fă această osteneală [pentru noi], ca să ne aduni în corabia ta cea binecuvântată, când vom răspunde preamilostivului Stăpân și vom sta în fața Lui, în ziua cea dulce a răsplătirii, ca dimpreună să binecuvântăm prealăudatul nume al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, [acum și] în veci[i vecilor]. Amin.


[1] În ediția Ștrempel: Anaxament.

[2] În text: vetrila.

Did you like this? Share it: