Patriotismul lui Nichita, iubirea și venerația lui pentru eroi nu erau de fațadă. De aceea, poeme precum Polul istoric nu trebuie interpretate ca dictate de contextul politic:

Secunda își arată polul istoric.
El strălucește orbitor.

O zi eternă cu soare nemișcat
la zenit
lasă să atingă întinsurile
cu lungi raze, raze nemișcate
asemenea unor mesteceni infiniți.
Și numai amintirile noastre
îi fac să foșnească din frunze
și din argintul sonor
al trunchiurilor[.]

Aici în această priveliște
se intră cu capul descoperit.

Aici, putem vedea
chipul frumos al eroilor, –
frunze foșnind
pe trunchiul nemișcat al luminii.

Ei, cei de atunci,
pene vii la aripa
unei păsări abstracte.

Ei, hieroglife vorbitoare
pe piramida de granit[.]

Ei, dintre tineri, –
cei mai tineri.

Ei, dăruiții, ei
lacrimile lungi la ochiul trist de atunci
al țării.

Ei, unghiile care zgâriau
încordate
pe ziduri.

Ei, semințele care au murit,
ca să devină rădăcină,
tulpină și spic.

Aici, în această priveliște
se intră cu capul descoperit.

Nu cuvinte de jale pentru voi
divine lopeți la pluta lui Ulisse
călător spre Ithaca.

Ci foșnetul steagurilor învingătoare.
Nimic nu-i mai demn de amintirea voastră
decât strigătul Victorie!

Dragilor noștri,
copiilor,
pe care această țară a noastră fecundă
v-a născut în trecut
și vă naște mereu în trecut,
pentru că întotdeauna
trecutul țării a avut un pol al viitorului
strălucind în toate secundele lui…

Nu cuvinte de jale.
Căci pătând pieptul gol
cu peisaje lunecătoare, amăgitoare, lichide;
glontele dușman
n-atinse tâmplele, gândul – sângele.

Gândul lucid; tunel adânc prin care
timpul din urmă îl ajunse
pe cel de dinainte
asemeni unui plisc de pasăre deschis, înfometat:

(Aici, ochii poetului plâng.
El a uitat muzica versurilor,
și știința sentimentală a ritmului,
din ochii lui albaștri
nu lacrimi se preling,
ci trupuri săvârșite, de eroi,
trupuri adevărate
care trăiesc într-adevăr,
trupuri care se mișcă în propriul lor vis,
care își pot întinde mâinile
și-mbrățișa visul
ca pe o iubită vie,
adevărată.)

Ei, eroii, trăiesc într-o „zi eternă cu soare nemișcat/ la zenit”, ei sunt „frunze foșnind/ pe trunchiul nemișcat al luminii”.

În limbajul liturgic ortodox, veșnicia este adesea numită ziua cea neînserată (în Canonul Învierii etc.), iar Sfinții sunt considerați ca niște adevărați pomi ai Raiului. Metafora lui Nichita, aceea a razelor de soare ca niște mesteceni sau a frunzelor foșnind pe trunchiul luminii este foarte apropiată de cea tradițional-ortodoxă.

Raiul configurat ca o pădure de mesteceni, cu scoarța albă și cu trunchiuri de lumină, ne trimite cu gândul și la spațiul edenic al „pădurii de argint” eminesciene, unde, „lângă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;/ Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă” (Călin (file din poveste)).

De la Eminescu a moștenit această atitudine și Ion Pillat (în poemul Pădurea din Valea Mare):

O simți deodată toată, cu o cutremurare,
Cum stăpânește peste micimea ta de om.
Cu mii de trunchiuri albe și cu un singur dom
Fremătător – pădurea de fagi din Valea Mare.

Aicea omenirea te lasă pic cu pic:
Începi de traiu-ți silnic și strâmt să te desferici,
Înveți, uimit, să intri în codrii ca-n biserici
Și că mai sfânt pe lume nu poate fi nimic[1].

Iar Nichita reconfirmă: „Aici, în această priveliște/ se intră cu capul descoperit”.

Într-un Rai plin de lumină, unde razele Soarelui veșnic sunt „asemenea unor mesteceni infiniți”, eroii sunt „frunze foșnind/ pe trunchiul…luminii”, pe care „amintirile noastre/ îi fac să foșnească”, să se roage. Căci foșnetele pomilor din Rai sunt rugăciuni[2].

De aceea, spune Nichita: „Nu cuvinte de jale pentru voi /…/ Ci foșnetul steagurilor învingătoare”.

„Ei, dintre tineri, –/ cei mai tineri”: de asemenea, în slujbele ortodoxe se amintește despre „viața cea neîmbătrânitoare” sau „fericirea cea neîmbătrânitoare”[3] la care merg Sfinții.

„Ei, semințele care au murit,/ ca să devină rădăcină,/ tulpină și spic”: este o cerință evanghelică aceasta, ca sămânța/ grăuntele să fie semănat în pământ, să moară și să aducă rod (In. 12, 24), iar Nichita a mai făcut aluzie la ea și în A unsprezecea elegie, după cum am văzut mai sus[4].

Spunând: trupuri săvârșite, de eroi”, poetul dovedește că era într-adevăr familiar cu limbajul liturgic. O exprimare de acest fel o întâlnim chiar la începutul Slujbei de Înmormântare: „Cu Duhurile drepților, celor ce s-au săvârșit, odihnește Mântuitorule”…[5].

În volumul Laus Ptolemaei, un poem se va numit Axios, Axios! etc.

Familiaritatea poetului cu textele liturgice ortodoxe ne-o dovedește însă și mărturia despre ultima sa participare la o slujbă – la nunta la care fusese invitat –, cu două zile mai înainte de a muri:

„În biserica Grecescu, pictată de Tătărescu, care-i amintea mănăstirile din preajma Ploieștilor natali, poetul participă cu multă dăruire la ceremonialul religios, cântând alături de cei doi preoți […] și rugându-i să reia pentru el Tatăl nostru, rugăciune pe care o repetă împreună cu întreaga catedrală”[6].

În mod evident, Nichita nu ar fi putut să cânte împreună cu preoții dacă nu ar fi cunoscut imnurile liturgice. Iar ca să le cunoști (atât textul, cât și muzica), trebuie să le fi învățat prin participare la slujbe. Când și unde sau cât de des, nu știm, dar remarcăm amintirea despre „mănăstirile din preajma Ploieștilor natali”.

La finalul poemului Polul istoric, autorul ne deschide o paranteză poetică, „dramatică”, ca și cum ar despărți eul fizic de eul liric, pentru a vedea…în definitiv, că cei doi sunt identici.

Dacă Nichita ar fi scris: „Aici, ochii poetului plâng./ El a uitat muzica versurilor,/ și știința sentimentală a ritmului” și s-ar fi oprit aici, ar fi fost valabilă disocierea. Însă el a continuat: „din ochii lui albaștri/ nu lacrimi se preling,/ ci trupuri săvârșite, de eroi,/ trupuri adevărate/ care trăiesc într-adevăr” etc. Încât între realitate și poezie diferențele se șterg…

Iar paranteza poetică are rolul de a sublinia faptul că…nu există paranteze, că poetul nu iese niciodată din realitate pentru a intra în poezie și invers…că cele două (poezia și realitatea) formează, pentru poetul adevărat, un singur univers.

Dragostea lui de țară și de eroi făceau parte din viața lui și, implicit, din poezia lui[7]. De aceea, multe versuri/ poeme sunt considerate o formă de compromis în mod nedrept. Nichita s-a jucat cu mintea cenzorilor și i-a înșelat, dacă l-au considerat un poet disciplinat, dar acest lucru nu ar trebui să ne inducă și pe noi în eroare.


[1] A se vedea comentariul nostru: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/14/ion-pillat-culorile-amintirii-5/.

El a fost inserat în Epilog la lumea veche, vol. I. 4, Teologie pentru azi, București, 2012, p. 82-83, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

[2] A se vedea ceea ce am spus în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 414-415, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[3] Cf. Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 219 și 228.

[4] A se vedea și: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/06/reintoarcere-la-nichita-26/.

[5] Molitfelnic, op. cit., p. 203.

[6] Cf. Nichita Stănescu, Opera magna, vol. V (1982-1983), ediție de Alexandru Condeescu, Ed. Semne/ Muzeul Literaturii Române, București, 2006, p. XVI-XVII.

[7] Motiv pentru care, așa cum s-a spus, se produce la el o „dilatare a conceptului poetic” și „toate formele de discurs capătă îndreptățire egală de a exprima starea poetică”, cf. Ștefania Mincu, Nichita Stănescu. Între poesis și poiein, op. cit., p. 17.

Did you like this? Share it: