Iubiții mei[1],

Sfântul Profet David își începea Ps. 39 cu cuvintele: „răbdând L-am răbdat pe Domnul și a luat aminte mie și a auzit rugăciunea mea” [ὑπομένων ὑπέμεινα τὸν κύριον καὶ προσέσχεν μοι καὶ εἰσήκουσεν τῆς δεήσεώς μου] [Ps. 39, 2, LXX]. Și el ne spune aici faptul că, mai înainte de a dori să ne fie ascultată rugăciunea, noi trebuie să Îl răbdăm pe Domnul. Adică să răbdăm exigențele Lui cele dumnezeiești; să trăim la exigențele sfințeniei Lui.

Pentru că El ia aminte la modul cum noi răbdăm poruncile Lui, la modul cum împlinim poruncile Lui, și, în măsura în care le împlinim, El ne ascultă rugăciunea noastră.

Mai pe scurt: ca să fim ascultați de Dumnezeu, trebuie să ne sfințim viața. Pentru că El dorește, în primul rând, ca noi să fim Sfinți, pentru ca să vorbească cu noi ca și cu Sfinții Lui.

Însă noi dorim, mai degrabă, să ne fie ascultată rugăciunea, fără ca să ne schimbăm cu ceva, fără ca să pătimim ceva rău.

Pentru că noi vrem rugăciune fără sfințenie, împlinirea rugăciunii fără pocăință, vrem o viață liniștită, dar nu și o veșnicie plină de veselie dumnezeiască împreună cu Dumnezeu.

Numai că nu există veșnicie cu Dumnezeu fără ca să avem o viață plină de nevoință și de virtuți dumnezeiești! Veșnicia noastră cu Dumnezeu începe acum, aici, în Biserica Lui, și ea înseamnă o continuă despătimire, o continuă curățire de patimi. Și pentru ca să ne curățim de patimi avem nevoie de foarte multă răbdare și de foarte multă atenție, pentru ca să ne luptăm cu fiecare patimă în parte, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o biruim. Căci noi nu numai că trebuie să ne luptăm cu patimile din noi, ci trebuie să le și biruim.

Trebuie să trecem de la faza ascetică la cea mistică a luptei noastre cu patimile, adică de la lupta trupească cu patimile la cea sufletească. Căci postul, spre exemplu, e mai întâi o luptă cu trupul, pentru a-l domoli, ca și multa rugăciune și cântare. Dar, mai apoi, postul și rugăciunea sunt ajutoarele noastre cele tari împotriva patimilor interioare, care acționează rapid și sfâșietor în noi.

Pentru că postul ne ține în echilibru interior și în cuviință duhovnicească, pe când rugăciunea făcută cu mintea în inimă este respirația noastră de zi cu zi, prin care ne liniștim cu totul. Dar postul și rugăciunea au nevoie de mărturisirea deasă a păcatelor și de împărtășirea deasă cu Domnul, de iertarea celor care ne greșesc nouă și de milostenie, de continuă priveghere și atenție. Iar viața noastră liturgică și mistică are nevoie de o continuă cunoaștere a Scripturii și a Părinților, pentru că teologia e luminarea continuă a vieții noastre. Iar dacă nu avem lumina Bisericii în noi, adică slava Dumnezeului nostru treimic și teologia Lui, suntem în întuneric și suntem un întuneric viu.

De aceea, ca să Îl răbdăm pe Domnul, trebuie să Îl cunoaștem din poruncile Lui, din făgăduințele Lui, din lucrurile Lui, din dreptățile Lui. Ca să Îl răbdăm pe Domnul, trebuie să Îl iubim și în El să ne punem toată nădejdea noastră.

Pentru că El îi ascultă pe cei care Îl ascultă. El este cu cei care nu se depărtează de El nicio clipă. El este cu cei care I se mărturisesc continuu Lui și care Îi spun Lui toate nevoile lor.

Iar multora dintre noi ne lipsește tocmai acest dialog permanent cu Dumnezeu, în care să îi spunem toată viața, toată nevoia și toate intențiile noastre. Cum ne simțim și ce vrem noi clipă de clipă.

Și lipsește esențiala vorbire cu Dumnezeu din viața multora, pentru că mulți nu știu că acest lucru e cel mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și de aceea nu îl practică. Nu îl fac una cu viața lor. Pentru că această vorbire tainică cu Domnul, această sfătuire continuă cu El, această continuă încredințare Lui, arată înrădăcinarea noastră în voia lui Dumnezeu și în nădejdea în El. Arată că noi avem îndrăzneală în fața Lui, că harul Lui ne întărește ca să I ne spovedim continuu Lui, ca să Îi mărturisim Lui toate ale noastre.

Și când El nu ne aude rugăciunea, datorită păcatelor noastre, noi continuăm să Îi vorbim Lui, pentru că Îl răbdăm pe El. Și pentru că Îl răbdăm pe Domnul, știind milostivirea Lui și mila Lui cea mare față de oameni, dar și faptul că El inconomisește toate spre folosul nostru, ne facem rugăciune continuă, ne facem așteptare continuă a Lui, pentru că El nu îi uită pe cei ai Lui. Ci El îi încearcă, îi lămurește prin dureri și ispite, îi povățuiește spre Sine, pentru că îi iubește.

Și dacă El e Tatăl nostru și noi suntem fiii Lui iubiți, tocmai de aceea rugăciunea noastră e mereu ascultată de El, dar El ne dă numai ceea ce ne e spre folosul nostru. Pentru că și tatăl, cu fiul lui, tot la fel face: îi aude toate nevoile, dar îi dăruie numai ceea ce îl ajută în mod real. Pentru că nu îi dă să mănânce otravă și nici nu-l lasă să cadă în prăpastie, ci îl conduce în locuri ferite de primejdii.

Cu mult mai mult face acest lucru Dumnezeu! Căci El, prin certările Lui, nu dorește moartea noastră, ci îndreptarea noastră, iar prin bunătățile Lui, El dorește ca să ne întărim în sfințenie. Pentru că toată slujirea și viața Bisericii e sfințenie, e sfințenie mare, iar dacă noi gustăm din sfințenia lui Dumnezeu și ne umplem de ea, învățăm să Îl răbdăm pe El întru toate.

Căci chinurile pentru El sunt dulci și îndumnezeitoare, pe când vedeniile și luminările Lui sunt pline de bucurie și de curăție dumnezeiască. Pentru că pe Domnul Îl răbdăm nu numai în durerile pentru El, ci și în bucuriile Lui. Căci amândouă sunt mari și sfințitoare. Pentru că cei care se bucură în Domnul sunt plini de bucurie cerească, pe când cei care suferă pentru El au chinuri pline de mângâierea Lui, pentru că sunt chinuri spre viața veșnică.

Dar ambele le trăim în dialogul continuu cu El. Pentru că noi ne încredem în cuvintele Lui și credem că toate cuvintele Lui sunt adevărate și sfinte. Ne încredem în făgăduințele Lui și credem că El e pretutindeni prin slava Lui, și ne aude pe fiecare în parte, El, Cel care depășește toate și este în afară de toate prin ființa Lui.

Știind aceste lucruri, înțelegem de ce Domnul a apreciat credința sutașului/ a centurionului [ἑκατόνταρχος] [Mt. 8, 5, BYZ] roman și a lăudat-o. Pentru că el I-a cerut Domnului: „Zi numai cu cuvântul, și se va vindeca slujitorul meu [μόνον εἰπὲ λόγῳ, καὶ ἰαθήσεται ὁ παῖς μου]!” [Mt. 8, 8, BYZ].

Căci centurionul roman a crezut în cuvântul Lui, în cuvântul Cuvântului întrupat. L-a crezut pe cuvânt pe Domnul! A crezut că cuvântul Lui e minunat, că El face minuni numai prin cuvânt, numai prin poruncă. Și așa și era!

Căci „El a zis și s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit” [Ps. 32, 9, LXX]. Pentru că toate cele create au fost făcute de Dumnezeul nostru treimic. Ele au fost făcute la porunca Lui, Tatăl făcând toate prin Fiul întru Duhul Sfânt.

Iar când Domnul a lăudat credința centurionului [Mt. 8, 10], El a lăudat încrederea în cuvântul Lui, în puterea Lui vindecătoare. Dar i-a lăudat totodată și pe oamenii care au cuvânt, care își țin cuvântul dat.

Pentru că cele mai mari lucruri în această lume se fac pe încredere și nu pe bani. Întemeiem o familie pe încredere. Facem parte dintr-o familie pentru că ne încredem unii în alții. Venim și ne botezăm pe încredere și tot la fel ne spovedim și ne împărtășim cu Domnul. Devenim angajații unei instituții pentru că suntem de încredere sau pentru că studiile și capacitățile noastre ne arată oameni de încredere.

Fără încrederea unora în alții și fără ținerea cuvântului dat, fără abnegația zilnică a tuturora, o societate nu poate exista. Nu te poți urca într-un taxi dacă n-ai încredere în șofer, nu te poți urca într-un avion dacă nu ai încredere în acea companie, nu poți să vizitezi pe cineva dacă nu ai încredere în el.

Pe de altă parte, cei care profită de oameni, profită tocmai de încrederea lor în oameni. Cei care fac rău altora, se bazează tocmai pe încrederea lor în ei. Însă atunci când ne pierdem credibilitatea la nivel social, când cuvântul nostru e luat în derâdere, când suntem dovediți impostori, înțelegem cu vârf și îndesat că nimeni nu ne poate recredibiliza, dacă noi nu o facem. Pentru că recredibilizarea cere schimbare interioară, cere să fii un alt om, un om bun.

Însă nimeni nu poate deveni un om bun fără Dumnezeu. Pentru că bunătatea are la baza ei harul dumnezeiesc, are la baza ei viața eclesială. Și ne umple de bunătate Cel singur bun și iubitor de oameni.

De aceea, iubiții mei, să nu minimalizăm importanța cuvintelor în viața noastră! Să nu bagatelizăm cuvintele, pentru că ele ne exprimă! Ci, dimpotrivă, să învățăm să ne exprimăm corect și profund sentimentele și nevoile. Să învățăm să vorbim evlavios despre ceea ce avem nevoie. Să vorbim și să scriem cu atenție, cu multă conștiință.

Căci în vorbirea cu El învățăm să vorbim cu adevărat. În vorbirea cu El învățăm să le vorbim și oamenilor cu adevărat. Dar în această vorbire continuă cu Dumnezeu, absolut necesară, în care Îi spunem Lui toată inima noastră.

Numai vorbind cu El clipă de clipă prețuim cuvântul, prețuim cuvântul dat, dar, mai ales, prețuim cuvintele veșnice și adevărate ale lui Dumnezeu. Căci cuvintele Lui i-au mântuit pe mulți de dinaintea noastră, ne mântuiesc pe noi, cât și pe cei de după noi. Și prin asta vedem cât de important e ca să spunem adevărul și să îi învățăm pe oameni adevărul lui Dumnezeu. Pentru că adevărul Lui nu e schimbător, ci e veșnic, și mereu îi mântuiește pe oameni.

Așadar, iubiții mei, la jumătatea lui iulie, în plină vară, Dumnezeu ne cere să avem cuvânt! Să nu promitem în mod mincinos și nici să mărturisim lucruri false, ci să trăim potrivit adevărurilor lui Dumnezeu. Pentru că viața cu El e viața în adevăr și în sfințenia Lui. Amin!


[1] Predică scrisă în ziua de 14 iulie 2016, zi de joi, cu 24 de grade la ora 9.00.

Did you like this? Share it: