Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la moartea cuiva

„Nu plângeți [Μὴ κλαίετε]! [Că] nu a murit, ci doarme [οὐκ ἀπέθανεν, ἀλλὰ καθεύδει]” [Lc. 8, 52, BYZ]. Așa a zis Fiul lui Dumnezeu, când a văzut-o moartă, în pat, pe fata lui Iair, mai marele sinagogii. Și așa zic și eu către înțelepciunea voastră, binecuvântaților ascultători și către dumneata (N) și către celelalte iubite rudenii, care cu tânguire și cu lacrimi vă întristați împreună, pentru aceasta, de bun neam și cinstită cocoană/ doamnă, care s-a odihnit în Domnul: „Nu plângeți! [Că] nu a murit, ci doarme”. [Pentru că] fericitul ei sfârșit este adormire și nu moarte. De aceea, [ea] nu cere de la voi lacrimi, nu dorește ca să plângeți, nu primește întristările [voastre], nici plângerea. [Căci] vrednice de plâns sunt neamurile care nu au credință, [adică] jidovii/ evreii, sau care nu au Botez, [ca] ereticii, că[ci] sunt despărțiți din brațele Bisericii. Iar aceștia, cu adevărat, mor, dar cu veșnica moarte, precum zice Fericitul Pavel, în Rom. 6: „Căci care a murit, [cu] păcatul a murit odată pentru totdeauna [Ὃ γὰρ ἀπέθανεν, τῇ ἁμαρτίᾳ ἀπέθανεν ἐφάπαξ]” [Rom. 6, 10, BYZ].

Iar o doamnă creștină ca aceasta, care s-a născut în baia Sfântului Botez [și] care a supt laptele credinței, care s-a hrănit în casa învățăturii harului dumnezeiesc, care s-a fundamentat prin puterea Cinstitelor Taine, care a fost îngrădită cu bunătăți, cu faceri de bine, cu lucruri plăcute lui Dumnezeu, una ca aceasta, cu adevărat, nu a murit, ci doarme.

Și acest lucru ni-l adeverește gura lui Hristos cea nemincinoasă, în Sfânta Evanghelie, [atunci când spune]: „Cel ce crede întru Mine nu va muri în veci” [In. 11, 26]. Și de vreme ce credinciosul nu moare, e lucru adevărat că sfârșitul lui nu e moarte, ci e adormire.

Mărturisește [acest lucru și] Marele Vasile, la cuvântul său despre moarte: „Moartea Drepților este adormire”. Și iarăși, în rugăciunile Rusaliilor/ ale Cincizecimii[1], [se spune]: „Că nu este, Doamne, moarte robilor Tăi, când ieșim noi din trup și venim la Tine, Dumnezeul nostru, ci schimbare din cele mai cu grijă la cele mai fericite și la cele mai vesele și la odihnă și la bucurie”.

Și, [cu] adevărat, cât este de dulce această adormire și cu cât este mai dorită decât adormirea cea firească, [cea] de toate zilele!

[Căci] la adormirea cea firească omul rămâne fără de simțire. [Atunci el] nu vede, nu aude, nu cunoaște, se uită pe sine, îi uită pe fiii lui, pe rudenii, pe prieteni, rămâne lipsit de toate desfătările vieții și de lumina acestei lumi.

Însă la adormirea cea de pe urmă, o, cât se bucură, cât se desfătează și cât înviază, mai degrabă decât să-și piardă lumina! Pentru că i se deschide ușa cerului și a luminii celei adevărate.

Cum ne spune și Isaia[s] în cap. al 9-lea: „Celor ce locuiesc în locul și în umbra morții, lumină îi va lumina pe ei” [Is. 9, 1]. [Căci] în loc de a se lipsi de desfătări și de bogății, [sufletul celui adormit] câștigă frumusețile [cerești], care pot, de unele singure, să sature dorirea lui. [Și] acest lucru ne-o adeverește David, în Ps. 16: „Sătura-mă-voi, când mi se va arăta slava Ta” [Ps. 16, 15].

[Căci] în loc ca ei să rămână doar în memoria rudeniilor și a prietenilor lor, [cei adormiți, care sunt] în strălucirea luminii celei neapropiate, văd, în toate zilele, și pe părinții și pe fiii [lor] și orice alt lucru pe care l-au dorit în lume. Și [ne] mărturisește [acest lucru] Marele Pavel, în I Cor. 13: „Acum cunosc în parte, iar atunci voi cunoaște, precum și sunt cunoscut” [I Cor. 13, 12].

Iar de vreme ce aici, după adormirea cea firească, omul se întoarce din nou la osteneli și la dureri și la supărări și la patimi, acolo, după adormirea cea de pe urmă, pe care noi o numim moarte, scăpăm din dureri la bucurie, din stricăciune la nestricăciune, din orașul lacrimilor la locul veseliei, din tulburarea vieții la adăpostul cel lin al mântuirii, din patimile Egiptului în pământul cel fericit, al făgăduinței, din robia lumii la mântuirea cerului, din petrecerea omenească în ceata Fericiților Îngeri. Și ce nenorocire este aceasta? Ce altă adormire e mai dorită, decât adormirea morții?

Căci și Duhul Sfânt ne spune în Ecclesiast, în cap. al 7-lea: „Mai bună e ziua morții decât ziua nașterii” [Eccl. 7, 1]. Căci nașterea e începutul durerilor, pe când moartea este începutul vieții celei fericite.

De aceea vă spun iarăși: „Nu plângeți! [Că] nu a murit, ci doarme”. Și cu mine, împreună, spune și Ioan Gură de Aur: „Se cuvine la moarte să ne bucurăm, iar nu să plângem”. Și motivul e acesta, zice Sfântul: „De va fi tânăr, s-a mântuit repede din mijlocul relelor, iar dacă va fi bătrân, aceasta i se părea cea mai dorită a fi, cu dor a primit-o și s-a dus” [de la noi].

De aceea, nici noi să nu vărsăm lacrimi niciodată, când ruda sau prietenul nostru ne moare, ci, mai degrabă, să ne liniștim și să tăcem și să ne nevoim, [pentru] ca să nu-i facem nicio supărare. Pentru că știm că adormirea este moarte trecătoare, aidoma „sfârșitului unei zilei”, după cum spunea tot Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur.

De aceea, de ce să plângem pentru cei morți? Pentru ce să ne întristăm la sfârșitul vieții fraților noștri, care se odihnesc în Domnul, dacă ei se veselesc în slava cerească și locuiesc în locașurile celor vii? [Căci, cu] adevărat, moartea, ca o nemilostivă ce este, a secerat fără de vreme pe această floare aleasă și a răpit de timpuriu podoaba ei, care era frumusețea neamului femeiesc.

Și, pentru aceasta, nici lacrimile nu sunt o soluție, nici întristarea nu e dreaptă. Căci precum e mai bucuros corăbierul acela, pe care vântul cel tare îl duce în grabă la liniște, decât acela ce, cu mare liniște, fără vânt, călătorește, așa este mai fericit și cel care, fără de veste, prin moarte grabnică se mută de aici la liniștea dumnezeieștii fericiri.

[Căci] spune înțeleptul Solomon: „Sfârșindu-se pentru puțin, a plinit ani mulți, că plăcut era Domnului sufletul lui” [Înț. lui Solom. 4, 13-14]. [Pentru că] a stat cu bună mulțumire [adusă] lui Dumnezeu și sufletul acestei doamne, pentru multa ei credință, pentru bunătățile ei cele creștinești, pentru curăția ei cea fără de asemănare, pentru cucernicia ei față de cele dumnezeiești.

De aceea s-a sfârșit pentru puțin [timp], pentru ca să câștige rodul lucrurilor ei cele plăcute lui Dumnezeu, sau, mai bine zis, s-a sfârșit pentru puțin [timp], pentru ca să-și câștige zilele ei și să-și facă viața ei veșnică.

[Pentru că] o pasăre, care se numește finix, moare după mulți ani. Dar moartea ei îi înnoiește viața și îi dăruiește ani și mai mulți. Iar această doamnă, dacă ar fi murit pur și simplu, sfârșitul ei ar fi fost vrednic de plâns. Pentru că s-ar fi pierdut un chip minunat ca acesta al darurilor și al bunătăților [duhovnicești]. Însă, de vreme ce s-a săvârșit pentru ca să trăiască în veci, pentru ca să se bucure împreună cu Îngerii, pentru ca să se nască a doua oară, în cer, ca finixul, de ce trebuie să o plângem? Se cuvine, [mai degrabă, după cum ne] spune Fericitul Pavel, [să ne bucurăm] că acest trup stricăcios se îmbracă în nemurire [I Cor. 15, 53].

De aceea, să încetăm jalea! Să terminăm întristarea! Pentru că ea n-a murit, ci doarme.

Așa după cum ziceau Apostolii către Hristos, pentru Lazăr: „Dacă a adormit, se va mântui” [In. 11, 12]. Căci va așeza Marele Dumnezeu, fără nicio îndoială, și sufletul ei cel creștinesc în sânul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Iacov, în locașurile celor vii, în corturile Drepților, unde strălucește lumina cea de-a pururea [fiitoare] a dumnezeieștii Lui slave.

Și de vreme ce, între alte faceri de bine, sunt folositoare și cererile/ rugăciunile Sfintei Biserici și rugăciunile celor credincioși, pentru ca fiecare creștin să câștige fericirea cea neschimbătoare, pentru aceea vă invit pe [voi, pe] toți, Preasfințiților Arhierei, [Prea]cuvioșilor Ieromonahi, [Prea]cucernicilor Preoți, cinstiților boieri și pe tot poporul care vă aflați de față, să spuneți, cu un glas și cu o inimă, toți, deodată: Dumnezeu să o ierte și să o fericească!  Pentru ca să se învrednicească și ea, dar și noi, după voia lui Dumnezeu, să ne veselim împreună în Împărăția cerului, unde este viața fără de moarte și slava nedescoperită [tuturor] și bucuria [cea] stătătoare și veșnică. Amin.


[1] La Vecernia plecării genunchilor.

Did you like this? Share it: