19 iulie, 2016 – Teologie pentru azi

Predică la Sfântul Profet Iliu Tesvitis [20 iulie 2016]

19 iulie, 2016 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș Leave a comment

Iubiții mei[1],

în Septuaginta sau în LXX[2], adică în Vechiul Testament al Bisericii, care este în limba greacă veche și din care eu traduc cărțile Vechiului Testament, numele Sfântului Profet astăzi pomenit, și pe care românii îl iubesc foarte mult, este Profetul Iliu Tesvitis [Ηλιου ὁ προφήτης ὁ Θεσβίτης] [I Împărați 17, 1, LXX].

Iliu [Ηλιου] e numele său, iar Tesvitis [ὁ Θεσβίτης] indică localitatea în care s-a născut Profetul Domnului și anume Tesvon [Θεσβων], care era o cetate a Galaadului [τῆς Γαλααδ] [I Împ. 17, 1, LXX]. Iar Galaadul este în Iordania de azi[3].

În Marele Sinaxar grecesc[4] însă și pe Icoanele ortodoxe grecești de azi[5], numele său este Προφήτης Ἠλίας [Profetul Ilias].

Dar eu prefer să îl numesc așa cum îl numește Scriptura Vechiului Testament: Iliu. Deși în Noul Testament, în Matteos 17, 3, BYZ, numele său este Ilias [Ἠλίας].

Însă, tot în același loc, pentru cel de al doilea Profet, apărut în slava Domnului la schimbarea Sa la față, avem numele Mosis [Μωσῆς], deși Vechiul Testament îi spune Moisis [Μωυσῆς], cf. Ieș. 3, 1, LXX.

Așadar, voi folosi numele Iliu pentru Profetul pomenit azi, după cum folosesc numele Moisis pentru scriitorul Pentateuhului[6].

În Acta Sanctorum, vol. 32, viața Sfântului Profet Iliu începe în p. 4. Și de aici aflăm că numele ebraic al Sfântului Profet Iliu, și anume אֵלִיָּ֙הוּ [Eliahu][7], înseamnă „Dumnezeu Însuși este puternic [potens est Deus Ipse]”[8]. Pe când din această sursă[9], aflăm că Eliahu înseamnă „Dumnezeu este Domnul meu”.

Istoricul Josephus Flavius spune că localitatea Tesvon/ Tesbon (în latină Thesbe), unde s-a născut Sfântul Iliu, este în seminția Gad, între Jebaa și Saron[10]. Iar regiunea Galaad aparținea seminției Gad[11].

Sfântul Simeon Metafrastul, în PG 115, îl pomenește pe Sfântul Profet Daniil pe 21 iulie, dimpreună cu cei 3 Sfinți Tineri: Ananias, Azarias și Misail[12], dar nu și pe Sfântul Profet Iliu. Nici în PG 114 nu găsim Viața Sfântului Profet Iliu, în redactarea Sfântului Simeon Metafrastul. Însă în Viețile Sfinților pe luna iulie, ed. BOR 1997, p. 386, n. *, citim că Viața românească a Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul e întocmită după Dumnezeiasca Scriptură, după Metafrastul și după alții.

Marele Sinaxar grecesc confirmă nașterea Sfântului Profet Iliu descrisă în Viața românească[13]. Tatăl Sfântului Iliu se numea Sovac [Σωβὰκ] și el aparținea din seminția lui Aaron. Și când Sfântul Iliu s-a născut, tatăl său a avut o vedere dumnezeiască [θεία ὀπτασία]: doi bărbați în haine albe l-au numit pe prunc Iliu, l-au înfășat cu foc și i-au dat să mănânce văpaie de foc[14]. Și pentru ca să se încredințeze asupra vedeniei, Sovac s-a dus la preoții din Ierusalim și aceștia i-au spus că pruncul va deveni Profet și că va judeca pe Israil cu sabie cu două tăișuri și cu foc[15].

Și așa a fost! Au avut dreptate! Pentru că Sfântul Iliu a fost Profet în Israil pentru 25 de ani de zile și el a profețit întruparea Domnului cu 816 ani înainte ca ea să se petreacă[16].

Avem, așadar, o naștere explicată printr-o vedenie dumnezeiască. Pentru că vedenia ne-a spus cine va fi Iliu înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, el primind numele acesta de la Dumnezeu. Căci cei doi Îngeri ai Domnului i-au vestit lui Sovac că numele pruncului trebuie să fie Iliu.

Sfântul Iliu, ne spune Viața sa românească, „a iubit curăția fecioriei”[17] și petrecea pe pământ „ca un Înger al lui Dumnezeu”[18]. Cugeta la Dumnezeu și I se ruga Lui în pustie, și Dumnezeu îi asculta rugăciunile sale[19]. Pentru că Dumnezeu îi ascultă pe cei care se supun Lui întru toate și care caută să Îi placă Lui prin împlinirea poruncilor Sale.

Însă el, cel care se ruga în pustie, nu era indiferent față de viața poporului său. Pentru că „îl durea foarte tare inima și se tânguia”[20] pentru fărădelegile poporului său. De aceea, el se ruga pentru întoarcerea celor păcătoși la pocăință[21], așa după cum trebuie să ne rugăm și noi. Căci în măsura în care știm ce trebuie să facă omul pentru ca să se mântuiască, înțelegem câte eforturi trebuie să depună omul pentru mântuirea lui. Iar dacă oamenii nu știu ce să facă pentru ca să se mân- tuiască, cum să fim impasibili, indiferenți față de starea lor?

Ci rugăciunea noastră pentru oameni, făcută pentru ca ei să se pocăiască, e o milostenie pentru sufletele lor. Și, în același timp, rugăciunea pentru alții face parte din râvna noastră pentru Dumnezeu. Pentru că vrem ca toți să se mântuiască.

Aceasta e adevărata râvnă ortodoxă: să vrem ca toți să se mântuiască! Dar noi Îi cerem asta lui Dumnezeu, în rugăciune smerită față de El, și nu mergem cu forța, peste oameni, ca să îi facem „credincioși”. Pentru că e râvnă lipsită de credință și de cuviință aceea, care vrea „întoarcerea” oamenilor cu forța la Dumnezeu.

Și în asta constă extremismul religios sau râvna bolnavă, falsă, lipsită de iubire și de înțelegere a oamenilor: în a impune altora, cu forța, credința noastră.

Însă nu asta e credința pe care ne-o cere Domnul! Ci credința e o luminare a lui Dumnezeu și o alegere liberă în același timp, și nu un mod de constrângere! Pentru că El ne luminează și ne cheamă la Sine, dar nu ne obligă să fim credincioși. Iubirea însă pentru Dumnezeu e cea care ne leagă de El cu totul și pentru aceasta suferim pentru El toate. Dar cel care nu se simte legat de Dumnezeu, lipit de El cu totul, nu e credincios.

Și constrângerea nu are nimic de-a face cu viața ortodoxă, care e o viață a libertății duhovnicești, care e viața cu Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, Sfântul Iliu e un model de feciorie, dar și de râvnă pentru noi! Căci curăția reală, sufletească și trupească, e plină de râvnă bună pentru Dumnezeu. Pentru că curăția dorește viața cu Dumnezeu și se împlinește în ea.

Aflăm însă din Viața românească a Sfântului Iliu că acesta a primit de la Dumnezeu harisma de a-i pedepsi pe oameni pentru păcatele lor[22]. Și așa se explică seceta de 3 ani și 6 luni [Iac. 5, 17, BYZ], când nu a căzut nici rouă și nici ploaie pe pământ [I Împ. 17, 1, LXX]. Iar seceta, ca pedeapsă de la Dumnezeu, a distrus totul, pentru că și izvoarele apelor se uscaseră[23]. Și seceta și foametea nu erau numai peste Israil, ci și peste țările dimprejur[24].

Iar seceta este foamete, pentru că nici nouă nu ne e foame și nici nu e sete după Dumnezeu și după împlinirea voii Lui. După cum, prea multa ploaie, vântul prea puternic și grindina mare este iarăși foamete, pentru că distruge totul în jur.

Însă Dumnezeu Își arată mânia și urgia Lui prin secetă sau prin ploaie și zăpadă prea multă, pentru ca noi să trăim cuvios. Scopul lui Dumnezeu e corijarea noastră, educarea noastră, îndreptarea noastră și nu omorârea noastră. Așa după cum și noi, când îi punem pe copiii noștri să învețe și îi certăm atunci când greșesc, nu le dorim răul, nu dorim ca ei să plângă și să fie triști, ci vrem ca ei să aibă un viitor bun.

Așadar, pedeapsa Lui e pedagogică, dar ea este un cataclism. Pentru că e manifestarea lui Dumnezeu, a Celui care a făcut toate, și nu e manifestarea unei ființe create. Însă pe cât Dumnezeu Se mânie pe om, pe atât îl și iubește de mult, încât iubirea Lui față de oameni întrece orice înțelegere a ființelor create.

Și în viața Sfântului Iliu vedem din plin iubirea lui Dumnezeu față de el. Căci, pe când poporul suferea din cauza secetei, Profetul Domnului s-a ascuns la pârâul Horrat [Χορραθ] [I Împ. 17, 3, LXX], din porunca Domnului, a băut apă din acel pârâu, iar corbii, tot din porunca Domnului, îi aduceau de mâncare [I Împ. 17, 4]. Însă nu îi aduceau orice de mâncare, ci îi aduceau pâini [ἄρτους] dimineața și cărnuri [κρέα] seara, iar apă bea din pârâul Horrat [I Împ. 17, 6, LXX].

Și cum să nu fie aceasta o mare iubire față de Sfântul Iliu? Căci El l-a învățat pe Sfântul Iliu, prin această masă minunată, că trebuie să își îmblânzească inima față de oameni. Așa după cum corbii, din porunca Domnului, s-au făcut milostivi față de el.

Însă, când pârâul a secat [I Împ. 17, 7], Domnul l-a trimis în Sarepta Sidoniasului [Σαρεπτα τῆς Σιδωνίας], la o femeie văduvă, pentru ca să-l hrănească [I Împ. 17, 9]. Și, în același timp, pentru ca să îl învețe mila. Căci învățăm să ne fie milă de oameni și să îi respectăm și să îi ajutăm, când le cunoaștem sărăcia, nevoile, durerile, bolile, dramele.

Atunci când stăm la distanță față de ei, nu ne dor durerile lor. Par o iluzie. Dar când mergem în sărmanele lor case, când vedem sărăcia lor lucie, când vedem că nu au bani de medicamente și de trai, că nu pot să facă față vieții de zi cu zi, atunci înțelegem câtă suferință, dar și câtă noblețe există în acești oameni. Pentru că suferința ne învață răbdarea, iar răbdarea ne învață nădejdea în Dumnezeu și ea nu ne rușinează. Căci atunci când așteptăm de la Dumnezeu ajutorul nostru, El ne umple de noblețe, de curăție, de frumusețe duhovnicească.

Sfântul Iliu a înmulțit făina și uleiul [I Împ. 17, 16], pentru ca să arate puterea lui Dumnezeu în casa văduvei. Apoi l-a înviat pe fiul ei [I Împ. 17, 21], despre care Viața românească spune că e Sfântul Profet Ionas[25].

Profet care, la rândul lui, a fost învățat mila lui Dumnezeu atunci când a propovăduit în Ninevi. Pentru că Dumnezeu, în toată viața noastră, ne dă să înțelegem și să prețuim oamenii, să înțelegem valoarea imensă a mântuirii lor. Căci El ne dă să înțelegem că toți avem nevoie de Dumnezeu și de Împărăția Lui și că nimeni nu trebuie să meargă în Iad.

Sfântul Iliu l-a mustrat pe împăratul Ahaab [Αχααβ] pentru că era idolatru [I Împ. 18, 17], ca și împărăteasa lui, Iezabel [Ιεζαβελ] [I Împ. 18, 19]. Când Iliu aduce jertfă lui Dumnezeu pe muntele Carmilios [Καρμήλιος], „a căzut foc de la Domnul, din cer [ἔπεσεν πῦρ παρὰ κυρίου ἐκ τοῦ οὐρανοῦ], și a mistuit arderea de tot și lemnele despicate și apa din mare și pietrele și țărâna a fost linsă de foc [τὸ ὁλοκαύτωμα καὶ τὰς σχίδακας καὶ τὸ ὕδωρ τὸ ἐν τῇ θααλα καὶ τοὺς λίθους καὶ τὸν χοῦν ἐξέλιξεν τὸ πῦρ]” [I Împ. 18, 38, LXX]. Pentru că focul a arătat oamenilor puterea lui Dumnezeu și că Iliu e Profetul Domnului.

Și după ce a căzut foc din cer, de la Domnul, și a mistuit jertfa Domnului, Iliu s-a suit pe muntele Carmilios și „s-a aplecat pe pământ și și-a pus fața lui în mijlocul genunchilor lui [ἔκυψεν ἐπὶ τὴν γῆν καὶ ἔθηκεν τὸ πρόσωπον ἑαυτοῦ ἀνὰ μέσον τῶν γονάτων ἑαυτοῦ]” [I Împ. 18, 42, LXX] și așa s-a rugat Domnului. Și, la rugăciunea lui, după 3 ani și 6 luni, a venit ploaie mare [ὑετὸς μέγας] [I Împ. 18, 45].

Pentru că, mai întâi, trebuie să aducem rugăciuni și jertfe Domnului, apoi se arată mila Lui. Pentru că trebuie să ne smerim sufletul pentru a primi mila Lui, ca astfel să învățăm să o prețuim și să o lăudăm. Pentru că noi trăim numai din mila Lui, din revărsarea milei Lui față de noi.

Da, Iliu, în râvna lui cea mare pentru Domnul, i-a ucis pe profeții cei mincinoși cu sabia, la pârâul Chison [Κισων] [I Împ. 18, 40; 19, 1]! Însă noi nu avem dreptul să facem acest lucru cu cei necredincioși. Căci a omorî un om, pentru că nu e credincios ca noi, nu e „o faptă bună”, ci o fărădelege. Așa după cum vedem că fac extremiștii religioși musulmani, care consideră că „a omorî” pe cei care nu cred ca ei este „o jertfă” adusă lui Dumnezeu.

Nu, nu e nicio „jertfă”, ci e o crimă odioasă! Pentru că îl omorâm pe cel pe care l-a zidit Dumnezeu, pe fratele nostru, iar noi nu avem voie să omorâm pe nimeni.

Însă Iliu s-a înfricoșat de Iezabel și a plecat în Birsabee [Βηρσαβεε], pentru ca să nu fie omorât [I Împ. 19, 3, LXX]. Dar după ce Îngerul Domnului i-a adus pâine și apă și el a mâncat și a băut [I Împ. 19, 6], Iliu a mers „în[tru] tăria acelei mâncări 40 de zile și 40 de nopți până la muntele Horib [ἐν τῇ ἰσχύι τῆς βρώσεως ἐκείνης τεσσαράκοντα ἡμέρας καὶ τεσσα- ράκοντα νύκτας ἕως ὄρους Χωρηβ]” [I Împ. 19, 8, LXX]. Și astfel a trăit un post în mișcare, în călătorie, prin pustiu, la greul postului adăugându-se greul călătoriei.

Și în Horib, Sfântul Iliu trăiește într-o peșteră [I Împ. 19, 9] și aici a văzut, în mod extatic, trecerea Domnului. Căci vântul mare și puternic [πνεῦμα μέγα κραταιὸν], care rupea munții și zdrobea pietrele înaintea Domnului [I Împ. 19, 11], pe care l-a văzut, l-a văzut în vedenie. După care, tot duhovnicește, tot extatic, a văzut cutremurul de la Domnul [Ibidem]. După care a văzut, de asemenea extatic, foc de la Domnul [I Împ. 19, 12]. Însă numai în glasul de adiere subțire [φωνὴ αὔρας λεπτῆς] [Ibidem], văzut tot extatic, Profetul Iliu a putut să Îl suporte pe Domnul, să suporte măreția slavei Lui, fapt pentru care acolo era Domnul [Ibidem].

Dar Domnul este în orice manifestare extatică a Lui față de noi! Numai noi nu putem să Îi trăim manifestarea la reala ei intensitate, ci numai pe puterea noastră. Și când Dumnezeu ne dă să trăim cât putem noi, atunci noi ne bucurăm în pace de vederile Lui mistice.

Așadar, pustia e pentru sfințire! Căci și rugăciunea și postul și întreaga noastră nevoință sunt pentru sfințirea noastră. Și când ne sfințim viața cu adevărat, atunci și Dumnezeu ni Se arată în slava Lui. Pentru că El vrea să fim cu El mereu și să ne arate cele ale Lui.

De aceea, urcarea Sfântului Iliu în car de foc la cer [II Împ. 2, 11, LXX], fără ca să adoarmă, fără ca să treacă prin moarte în veșnicie, este expresia sfințeniei lui celei prea mari. Iar noi nu avem Sfintele lui Moaște, pentru că el nu a murit, ci e viu, în cer, în Împărăția lui Dumnezeu, atât cu sufletul, cât și cu trupul lui. Și el s-a arătat, pe Tabor, ca un viu, pentru că e viu în veci, în lumina Lui. Însă, ne spune Viața sa românească, înaintea venirii celei de a doua a Domnului, el va pătimi de sabia lui Antihrist, împreună cu Enoh și Ioannis[26].

Ce i-a lăsat însă Sfântului Elisee [Ελισαιε], ucenicului lui? I-a lăsat pielea de oaie [τὴν μηλωτὴν] [I Împ. 2, 13, LXX] cu care era îmbrăcat. Biblia de la 1688 vorbește despre cojocul lui, ed. BOR 1988 vorbește despre mantia lui, ed. BOR 2001 s-a întors la cojocul lui. Însă Septuaginta vorbește despre pielea de oaie a lui Iliu, despre care va aminti Sfântul Pavlos în Evr. 11, 37: „mers-au în piei de oi [și] în piei de capre [περιῆλθον ἐν μηλωταῖς, ἐν αἰγείοις δέρμασιν]” [BYZ].

Dar pielea lui de oaie era făcătoare de minuni. Cu ea a împărțit Iordanisul în două [II Împ. 2, 8]. Pentru că îmbrăcămintea lui s-a umplut de slava lui Dumnezeu, care era în Iliu. Însă și noi, dacă ne vom sfinți viața, vom trăi această experiență a sfințeniei: pentru că slava lui Dumnezeu din noi se răspândește împrejurul nostru.

De aceea, noi vorbim de Sfintele Biserici și de Sfintele Mănăstiri și înțelegem prin acestea nu numai clădirile propriu-zise ale Bisericilor, ci întreaga curte a Bisericilor și a Mănăstirilor. Tot ce aparține Bisericii e sfânt, pentru că se sfințesc de la altarul Bisericii. Tot la fel, tot ceea ce a aparținut unui Sfânt sunt lucruri sfinte pentru noi, pentru că s-a revărat harul lui în ele.

Iar ele, lucrurile Sfântului, sunt pline de har și fac minuni în viața noastră, dacă ne raportăm la ele cu evlavie. Adică, dacă vedem în ele hainele și lucrurile Sfântului lui Dumnezeu, care L-a iubit pe El.

Așadar, iubiții mei, pe Eliahu sau pe Iliu noi îl cunoaștem ca Ilie și ne așteptăm ca la praznicul lui să mâncăm mere, dar și să avem parte de ploaie, de ploaie bună, binecuvântată, din partea lui.

În popor, astăzi, se împart mere, mere din cele de vară, încă necoapte, pentru că acum cad din pom. Și pentru că e vară, cerem și ploaie și răcorire de vânt.

Și bine ar fi ca, pe lângă mere, să se împartă astăzi și apă, pentru setea trupului, dar și învățătură teologică, pentru setea sufletului. Pentru că sufletul nostru e mai însetat decât trupul nostru după voia lui Dumnezeu și după slujbele Bisericii. Trupul nostru mănâncă trupește, dar sufletul nostru mănâncă duhovnicește. Și pentru ca să îl hrănim duhovnicește, pe el, pe sufletul nostru, trebuie să îl ducem la Biserică, la slujbe, trebuie să îl spovedim, să îl împărtășim, să îl umplem de slava lui Dumnezeu. Sufletul nostru are nevoie de multă rugăciune, de multă teologie, de multă iubire pentru Dumnezeu. Și când sufletul nostru e plin de cele bune, atunci și trupul nostru mănâncă cuviincios. Dar când trupul nostru mănâncă mult, cât nu-i trebuie, sufletul nostru se umple de patimi.

Și dacă avem patimi vii în noi, înseamnă că nu avem râvnă pentru Dumnezeu, pentru a face voia Lui.

De aceea, să ne rugăm Sfântului Iliu, Părintelui nostru, Profetului Domnului, ca să ne umple de râvnă dumnezeiască, dar și de curăție dumnezeiască și de milă dumnezeiască! Pentru că râvna credinței noastre trebuie să fie una sfântă și milostivă și nu torționară. Căci cine se milostivește, se umple de iertare, dar cine nu iartă, se umple de răutate.

La mulți ani tuturor acelora care astăzi își serbează ziua patronimică! Și Dumnezeu să ne întărească pe toți în bucuria Lui și în iubirea Lui de oameni! Amin.

[1] Scrisă în dimineața zilei de 19 iulie 2016, zi de marți, la ora 9.00 erau 23 de grade. Sfânta Icoană am preluat-o de aici:

https://www.pemptousia.ro/files/2013/07/profitis-ilias-in-e1374294485555.jpg.

[2] A se vedea: http://www.academic-bible.com/en/online-bibles/septuagint-lxx/read-the-bible-text/.

[3] Idem: https://fr.wikipedia.org/wiki/Galaad_(Jordanie) și

https://en.wikipedia.org/wiki/Jordan.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/168/sxsaintinfo.aspx.

[5] Idem: https://www.google.ro/search?q=Ὁ+Προφήτης+Ἠλίας&client=firefox-b&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ved= =0ahUKEwivt5_09f7NAhVJSBQKHSpDDO4QsAQIKw&biw=1152&bih=549.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pentateuh.

[7] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/18/predica-la-pomenirea-sfantului-profet-ilie-tesviteanul-20-iulie-2015/.

[8] Acta Sanctorum [AS] 32, p. 10.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Elias.

[10] AS 32, p. 10.