Despre „Stau și ucid în liniște,/ ființele rezistente ale melancoliei” (Al pământului) am spus deja câteva cuvinte, mai sus, când am discutat poemul Elogiu, din volumul anterior, punându-le în legătură cu versurile: „N-am unde să mor /…/ și în suflet există o populație/ a amintirilor”[1].

După interpretările filocalice, versetul „Fericit [este cel] care va apuca și va nimici pruncii tăi de piatră” (Ps. 136, 9) se referă tocmai la această ucidere lentă a ființelor rezistente ale melancoliei, de către cel care vrea să se liniștească. Pentru că acestea sunt gândurile care se nasc în inimă din amintirea lucrurilor rele:

„Trei sunt căile prin care primești gânduri: simțirea (lucrarea simțurilor), amintirea și starea mustului (amestecarea [sucurilor]) din trup. Dar cele mai stăruitoare sunt cele din amintire. […] Căci amintirile, trezite prin simțire, mișcă patimile. […]

Cu numele lui Iisus putem zdrobi pruncii vavilonești [Ps. 136, 9], adică gândurile născute de Satana cu noi. […]

Chipul și rânduiala liniștii inimii acesta este: dacă vrei să te lupți […] și vrei să-ți câștigi liniștea sufletului cu osteneală, nu înceta să ucizi pururea «pruncii babilonești».”[2] etc.

Desigur, Nichita folosește aici termenul melancolie cu sensul lui romantic inițial, negativ, de stare de spirit urâtă, nefericită, nu cu cel edulcorat, pe care îl utilizăm noi astăzi adesea.

Că este așa, ne-o dovedesc și versurile care urmează:

Stau și ucid în liniște,
Ființele rezistente ale melancoliei.

Pe lupi mai întâi, apoi duhul
albastru,
pe jderi mai întâi, apoi mistreții
și râșii.

Îi smulg încet
din maxilarul închipuirii.

Fără dinți, oasele
par mult mai blânde.

Stau și ucid în liniște
și din ce în ce
cerul din jurul meu
se iluminează.

Sensul duhovnicesc al acestor versuri mi se pare evident. „Ființele rezistente ale melancoliei” sunt lupi, jderi, mistreți, râși și alte…duhuri.

„Dar dacă cineva, care are frica de Dumnezeu, face totul pentru a alunga războiul și pentru a potoli patimile, ucigând ca pe niște fiare gândurile rele, fără să le lase niciun răgaz, acesta se va bucura de cea mai curată și mai adâncă pace”[3].

Nichita descrie mintea ca pe o gură care mestecă gândurile, pentru a le înghiți apoi în suflet. Dintre care, pe lupi și pe ceilalți „îi smulg încet/ din maxilarul închipuirii”. Și lasă oasele lor „fără dinți”

Ucigându-le „încet” și „în liniște”, cu tactică duhovnicească, „din ce în ce/ cerul din jurul meu/ se iluminează”.

Căci „precum cel ce privește la soare e cu neputință să nu-și umple privirile de lumină îmbelșugată, la fel cel ce se apleacă să privească văzduhul inimii nu se poate să nu se lumineze”[4].

Iar luminarea aceasta, care se naște din trezvia minții, este graduală: „întâi ea ni se arată în minte ca un sfeșnic, ținut oarecum de mâna minții noastre și călăuzindu-ne pe cărările cugetării; pe urmă ca o lună atotluminoasă, rotindu-se pe cerul inimii; mai apoi ni se arată ca soare Iisus însuși”…[5].

Nichita mărturisea, de altfel, că „cel mai mult mi-am dorit să fiu treaz pe săturate […]. Niciodată n-am izbutit să fiu total treaz, pe săturate, dar asta îmi doresc tot timpul”[6].

De asemenea, cugetarea patristic-filocalică afirmă că următoarele cuvinte de la Geneză: „blestemată este glia în lucrurile tale. În dureri vei mânca [din] aceasta [în] toate zilele vieții tale. Spini și scaieți/ ciulini va răsări ție și vei mânca iarba câmpului. În sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta” (Fac. 3, 17-19) se referă la lucrarea inimii. Pentru că, după căderea oamenilor din Rai, pământul inimii lor a început să facă spini și scaieți/ ciulini.

De aceea, în sudoarea feței sale, cu multă greutate, adică, și cu osteneli multe, lucrând pământul inimii neîncetat, va face omul ca inima sa să rodească.

Iar Nichita ne spune mai departe, în poemul său:

Iau apoi plugul
și-l înfig adânc în pământ.

Înapoia mea răsare
acoperit de grâu și de porumb
soarele.

Razele lui
sunt de grâu și de porumb…
Le aud revărsându-se-napoia mea
pe câmpia arată.

Și aceasta este câmpia inimii, pe care crește grâu și porumb de lumină, după ce a ucis „ființele rezistente ale melancoliei”.


[1] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/03/reintoarcere-la-nichita-36/.

[2] Filocalia, vol. IV, traducere, introducere și note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, ediția a doua, Ed. Harisma, București, 1994, p. 19, 42, 63.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, traducere, introducere și note de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 54.

[4] Filocalia, vol. IV, op. cit., p. 84.

[5] Idem, p. 99-100.

[6] Antimetafizica, op. cit., p. 21.

Did you like this? Share it: