Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la 25 decembrie, la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

„Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare [ἰδοὺ γάρ, εὐαγγελίζομαι ὑμῖν χαρὰν μεγάλην], care va fi la tot poporul [ἥτις ἔσται παντὶ τῷ λαῷ]: că S-a născut vouă astăzi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David [ὅτι ἐτέχθη ὑμῖν σήμερον σωτήρ, ὅς ἐστιν χριστὸς κύριος, ἐν πόλει Δαυίδ]!” [Lc. 2, 10-11, BYZ].

[De aceea] multă veselie sufletească ne aduc nouă, celor credincioși și iubitori de prăznuire, aceste cuvinte ale Sfintei Evanghelii de azi. Din care cuvinte [îngerești] înțelegem două lucruri minunate și mai presus de fire: și primul [dintre ele este acela] că avem aici o veste bună, care din veci nu s-a auzit și nici nu se va auzi alta până în veci. Căci am primit acum o mare bucurie, [una] care stinge toată jalea, toată întristarea și toată lacrima de pe fața pământului. Iar eu aș dori ca aceste cuvinte să le întind, ca pe o masă desfătată, înaintea dragostei voastre. Și să fac din ele un ospăț duhovnicesc, după puterea [mea], punând în loc de bucate, drese cu multe feluri de bunătăți, cuvântul [acesta] de bună vestire și, în loc de băutură înveselitoare, să dreg, în paharul preaînțeleptelor voastre capete, cuvântul cel de mare bucurie. [Iar] pentru aceasta cerem putere de la Hristos, Care îi înțelepțește pe cei neînvățați, ca să ne lumineze mintea și să ne dea ajutor [în predicarea noastră], pentru ca să putem îndulci, cu ospățul vorbelor, inimile și auzurile celor care se ospătează duhovnicește.

[Căci] din toate numirile pe care I le dă Isaia[s], cel mai minunat nume e acela de Mântuitor. Și, cu cuviință, I se cuvine acest nume. Căci nu numai printr-un lucru, ci prin toate faptele Sale El a fost minunat. Zămislirea Lui a fost minunată, nașterea Lui a fost minunată, viața, învățătura, moartea, învierea și înălțarea Lui la cer au fost minunate.  Slava înălțării Lui la cer a fost minunată, pentru că toți, întru El, am fost înălțați [la cer].

Iar prăznuirea noastră de acum e mai minunată decât toate, despre care Evanghelistul spune: „Și a născut pe Fiul ei Cel Întâi-născut [τὸν υἱὸν αὐτῆς τὸν πρωτότοκον], și L-a înfășat pe El, și L-a culcat pe El în iesle, pentru că nu era lor loc în găzduire [διότι οὐκ ἦν αὐτοῖς τόπος ἐν τῷ καταλύματι]” [Lc. 2, 7, BYZ].

Și ce e mai minunat decât a zăcea în iesle Domnul tuturor? Ce e mai minunată decât o slavă ca aceasta, [ca El] să fie aruncat în locul dobitoacelor? Și pentru că Îngerii Îl văd pe Domnul cerurilor aruncat în gunoaie, [ei] cântă: Slavă lui Dumnezeu, Celui dintru înălțime!

Și nașterea aceasta nu a fost numai mântuitoare, ci și minunată. Căci, pe de o parte, trebuie să ne minunăm de sfatul cel minunat al înțelepciunii lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, trebuie să mărim lucrul cel mare al bunătății Lui.

Că[ci] L-am câștigat azi pe Judecătorul cerului și al pământului, Care, surpând zapisul răutăților noastre, S-a milostivit de a rupt și legăturile [noastre].

[L-am] câștigat astăzi pe Domnul, Care a sfărâmat jugul cel vechi, al robiei noastre, de pe gâturile noastre [și] a veselit întristarea lumii prin slobozirea/ eliberarea/ răscumpărarea cea veșnică.

[L-am] câștigat [azi] pe Împăratul Cel blând, Care, în toată lumea, călcând cu pașii dreptății [Sale] cerești, a sfărâmat tirania vrăjmașului celui răzvrătit[1].

Astăzi a strălucit noul Adam, Care nu este locuitor [al pământului], ci Domn și Stăpân al Raiului și pe Care frumusețile pomului celui oprit nu-L vor înșela, șarpele nu-L va vicleni, femeia nu Îl va amăgi.

Astăzi a răsărit Lumina întru întuneric.

Astăzi, pe Cel de Care se tulbură cerul și cerul cerurilor, lumea Îl are și, fără să știe, ea L-a câștigat.

[Căci] i-am văzut pe Sfinții, pe strămoșii noștri, [ce] minuni mari și fără de număr [au făcut]. [Am văzut cum] Marea Roșie s-a desfăcut în două, pentru ca să li se facă cale. [Am văzut] focul, ca un stâlp, luminându-i noaptea și slujindu-le lor, [iar ziua], norul i-a umbrit de arșița și de zăduful zilei. Cerul le-a dat hrană îngerească. Piatra cea vârtoasă li s-a deschis ca un pahar dulce. Iordanul, cu curgerile sale cele repede, s-a întors spre fugă. Zidurile cele tari ale vrăjmașilor [lor] au căzut la glasul trâmbițelor. Soare a zăbovit pe cer în călătoria lui și a mărit acea zi prin izbânda [câști- gată].

Dar o minune ca aceasta nu s-a văzut niciodată, nici nu s-a auzit [vreodată]. Adică, ca Cel ce este Unul-născut al Celui Preaînalt, pe Care Puterile Arhanghelilor Îl slujesc cu frică, să Se arate pe Sine, cu trup, oamenilor și [ca] acest trup pe care l-a luat de la oameni, [El] să-l îndumnezeiască.

De aceea, pe cât este această taină de mântuitoare, pe atât este și de minunată. Căci limba omenească nicidecum nu o poate spune. După cum și Îngerii, care ne-au vestit astăzi bucurie mare și care cântă slava lui Dumnezeu, nu sunt în stare să ne-o aprofundeze.

Căci a ieșit poruncă de la cezarul August[us]  [ca] să se înscrie toată lumea. Adică fiecare cu numele său, și să spună [fiecare] moșia sa și locul nașterii sale. De aceea, din cauza acestei porunci, s-a suit și Iosif din Galilea, din cetatea Nazaretului, în Iudea, în cetatea lui David, care se numește Vitleem [Βηθλέεμ] [Lc. 2, 4]. Căci [Iosif] era din casa și din moșia lui David. [Și] s-a înscris împreună cu Maria, cea logodită cu el, și aceasta era însărcinată.

Însă osteneala și greutatea călătoriei cu ușurință o poate înțelege fiecare, dacă va vrea să înțeleagă vremea și cine au fost cei care călătoreau. Căci era la miezul iernii, când pământul și apele sunt înghețate de ger și vânturile sunt reci. Iar Fecioara, cea tânără și rușinoasă, care nici din casă nu era obișnuită a ieși, fiind aproape să nască, a purces pe o cale grea și anevoioasă ca aceasta. Și apropiindu-se de Vitleem, [nădăjduiau] că vor găsi o casă cuvioasă, ca să nască Fecioara acolo. Însă iubitorul de sărăcie, Domnul, a dorit să Se nască într-o coșare smerită.

Și a fost, ne spune Evanghelistul, în timpul când erau ei acolo, că s-au împlinit zilele ca ea să nască [Lc. 2, 6]. Și era noapte…Însă o noapte mai luminată decât soarele. [Căci așa a fost noaptea] întru care a răsărit Soarele dreptății.

Însă eu, mai degrabă, voi numi acea zi noapte, întru care omul cel dintâi, Adam, a dorit a fi asemenea lui Dumnezeu. Pe când noaptea aceasta o numesc zi, întru care ne-a strălucit nouă Lumina cea cerească în lume, adică noul Adam.

Iar Sfânta Fecioară aștepta cu mare dor ceasul acela, întru care, pe Dumnezeu, ca un Prunc, [avea] sa Îl ia în brațele sale și cu mâinile sale să-L cuprindă și cu sânii ei să-L alăpteze. De aceea, toate se petreceau în liniște și în tăcere.

Iar când și-a făcut noaptea calea jumătate, [atunci Domnul] a ieșit, în lumina aceasta a noastră, ca un Mire din cămara Sa. A ieșit, zic, nădejdea tuturor veacurilor, bucuria Îngerilor, mântuirea neamurilor, învierea celor morți, izvorul milei, rădăcina vieții. A ieșit Cuvântul Tatălui, cu trup îmbrăcat din trupul Fecioarei. A ieșit gol, pentru ca să ne îmbrace pe noi. [A ieșit] sărac, ca să ne îmbogățească [pe noi]. [A ieșit] smerit, pentru ca să ne înalțe pe noi la ceruri. [A ieșit] ca un Prunc, pentru ca să ne facă pe noi desăvârșiți și să ne dea nouă bucuria cea veșnică.

Ați auzit vreodată, vă rog, o veste ca aceasta? Credeți că se va mai auzi [una ca aceasta]? Căci multă bucurie le aduce oamenilor o veste bună, din acestea, trecătoare. Însă această veste, care va aduce bucurie mare la tot poporul, după cum a zis Îngerul, [cum să nu ne bucure]?

[Căci așa] precum căldura soarelui trage aburul din pământ în sus și de acolo se pogoară rouă și face pământul [ca] să rodească și să se veselească, așa și preacuratul sânge al Fecioarei, cu puterea Sfântului Duh, fără de nicio sămânță bărbătească, zămislind, s-a făcut trupul Domnului Hristos. Care, ieșind la lumină, ca Cel ce este Lumina cea adevărată, a veselit în mod minunat tot neamul omenesc. Și, născându-L, L-a făcut mai frumos decât [dacă] ar fi fost înfrumusețat cu tot felul de bunătăți. Că[ci] El este izvorul bunătăților. [Și] fără de nicio stricare a [fecioriei] Fecioarei și fără ca ea să simtă vreo durere[2], a strălucit în lume acest Sfânt Prunc.

[Și] este obiceiul, în multe părți [ale lumii], ca tot cel care aduce roadă nouă de vânzare, să fie iertat de toată datoria vămii lui. De aceea, vrednic lucru a fost să fie și [în cazul] Sfintei Fecioare, [ca ea] să fie mântuită de toată vama [și] datoria [de a trăi] dureri [în timpul] nașterii sale. Pentru că numai ea singură a adus lumii Roadă nouă.

Că[ci] toate femeile, câte au născut în lume, au adus roduri vechi, zămislite în tina păcatului strămoșesc. Dar Acesta, pe care L-a născut Sfânta Fecioară, cu adevărat este Roadă nouă, pentru că este om zămislit din Duhul Sfânt, și nu e numai om, ci și Dumnezeu. [Căci] doar ea a adus în lume această Roadă frumoasă și pentru aceea a fost mântuită de toată vama nașterii celei cu durere, precum a rămas întreagă și de toată stricarea fecioriei.

De aceea, ce este mai minunat și mai slăvit decât această naștere? Că[ci] se întunecă mintea omului și nu o poate pricepe, [gândindu-se la faptul], cum poate să nască Fecioara Fiu? Și prin venirea acestui Dar în lume se săvârșește taina a două daruri: că Ziditorul Se naște din zidirea Sa și Maica, cea neîmpreunată cu bărbat, se minunează de rodul pântecelui ei și Femeia se face Născătoare Făcătorului ei.

Și nu știu de ce să mă minunez mai întâi. De zămislirea cea fără de sămânță? Căci prin această naștere mai mult s-a slăvit fecioria. Însă nu este minune faptul că a născut și a rămas Fecioară curată, pentru că L-a născut pe Cel ce este începutul fecioriei și întru totul curat.

[Și] cine va putea să spună cu ce dragoste și cu ce frică împreunată [cu dragostea], va fi cuprins [Fecioara] pe Fiul ei? Căci fiind plină de credință, ea Îl cunoștea pe Acesta ca fiind Dumnezeu, dar, totodată, Îl cunoștea a fi și Fiul ei. Se cunoștea pe sine a fi Maică, dar și slujitoare a Lui.

De aceea, cu dragoste de Maică, [Fecioara] Îl cuprindea și Îl săruta [pe Domnul], dar, ca o slujitoare a Lui, cu preacuratele ei mâini, cuteza să-L pipăie pe Dumnezeul Cel Preaînalt. Căci știa că nici preoții nu erau liberi a se atinge de lada Legii, care era o umbră și o prefigurare a acestei taine, pentru că cei care purtau vasele Domnului aveau nevoie să se curățească [pentru a se atinge de ele].

Iar dacă, pentru vasele Bisericii [vechi] era nevoie de atâta curăție, cu cât mai mult dorește Acesta[3] curăția, Care este începătorul și izvorul curăției?

De aceea, preaînțeleapta Fecioară, cu frică și cu dragoste, împreună cu multe lacrimi, pe care le izvora dragostea cea multă pe care o avea pentru Cel ce Se născuse din ea, uda trupul Preasfântului Prunc[4]. Și, luându-L, L-a înfășat în scutece, și cu brațele L-a cuprins și sâni feciorești I-a dat în gura Lui și cu lapte curat L-a adăpat.

Și ce s-a petrecut mai [departe] este lucru care, cu adevărat, întrece toată minunarea minții omenești. Căci se spune [în Evanghelie]: „și L-a culcat pe El în iesle, pentru că nu era lor loc în găzduire” [Lc. 2, 7, BYZ].

Iar dacă vedem la un loc un lucru prea umil cu un lucru prea înalt, cum să nu ne cutremurăm de minune? Că[ci] Pruncul acesta, Care Se mișcă[5] în iesle, dacă ne vom ridica ochii credinței noastre, Îl vom cunoaște făcând tunetele și fulgerele în nori și, pe cer, rânduiește mersul stelelor, al soarelui și al lunii, umplându-le de raze, și mișcarea cerului îndreptând-o și toată greutatea lumii cârmuind-o acest Prunc înfășat.

Cine este Acela, Care este așa de mic și de mare [în același timp], așa de smerit și de înalt, încât zace în iesle, dar e slăvit, în ceruri, cu glasuri îngerești? Că[ci] ce este mai mic și mai smerit decât [faptul ca cineva] să se nască în iesle? [Căci] ieslea nu este locul oamenilor, ci al dobitoacelor. Și ce este mai mare și mai înalt decât această naștere, [când] pământul a strălucit din cauza marii Lumini, iar mulțimea Oștirii cerești a cântat și Cetele îngerești s-au veselit cântând: „Slavă lui Dumnezeu, întru cei de sus”? [Când] s-a mai umplut văzduhul de glasuri dulci și mângâietoare? Când, de la începutul lumii, s-au mai auzit [asemenea] glasuri și cântări îngerești la nașterea vreunui om?

 [Iar] dacă nu poți crede, omule, din cauza slăbiciunii tale, cum că Dumnezeu S-a născut din femeie, [atunci] cunoaște că El S-a născut din Fecioară!

[Iar] dacă îți pare lucru umil a fi [învelit] în scutecele acelea, cu care [El] a fost înfășat, minunează-te de Îngeri și de mulțimea Oștilor cerești și de cântările cu care [acelea] Îl slăvesc!

Iar dacă te scârbești de iesle, ridică-ți ochii puțin și vei vedea pe cer o stea nouă, care mărturisește lumii nașterea Domnului!

Iar dacă crezi altele cu mult mai mici [decât acestea], [atunci] crede-le și pe cele minunate!

Și dacă te cerți[6] pe[ntru] cele care sunt ale smereniei, [atunci] cinstește-le pe cele cerești și înalte!

De aceea, cine [văzându-L] întru înălțimea slavei, cum Se acoperă în atâta smerenie, nu va cunoaște în El cele două firi? Căci una este plină de slavă, pe când cealaltă e primitoarea bunătății [Sale]. Și despre amândouă firile [lui Hristos] ne vorbește Prorocul Isaia, zicând: „Prunc s-a născut nouă și Fiu ni s-a dat nouă [παιδίον ἐγεννήθη ἡμῖν υἱὸς καὶ ἐδόθη ἡμῖν]” [Is. 9, 5, LXX]. Și Îl numește Prunc pentru smerenia umanității [Sale], dar Îl numește Fiu pentru înălțimea slavei Sale, [a dumnezeirii Lui]. Căci S-a născut nouă Cel ce era și este. Și Acesta, Cel născut din Dumnezeu, S-a născut și din Fecioară.

[Căci] născut este Cel ce simte apusul[7], dar Care nu are început. Născut este Cel ce este mai tânăr decât mulți, dar Care este la fel de vechi ca și Părintele Lui. Născut este și va muri, dar El e Acela din Care se naște viața. Căci Cel ce era, ne e dăruit [acum] și Cel ce nu era [om], S-a născut.

Și Cel ce stăpânește, tot El Se și smerește. El stăpânește și nouă, celor credincioși, ne pregătește moștenire [veșnică].

[De aceea], nimeni să nu socotească [faptul] că, luând trup, S-a micșorat cu ceva slava Lui cea dumnezeiască. [Însă] El nu S-a născut pentru Îngeri. Căci aceia au rămas în dreptate și nu le trebuia mântuire. Dar noi, cei căzuți, nu ne puteam mântui. De aceea, pentru noi, S-a dat Domnul acesta și S-a născut. Iar de vreme ce Îngerii Îl cinstesc pe El cu cântări, deși nu îi întoarce pe ei de la răutate și nici nu sunt slăvite mai mult cetele lor, cu atât mai mult se cuvine ca noi să-L slăvim și să-I mulțumim pentru vestea cea bună a împăcării, pe care ne-a adus-o de la Dumnezeu Tatăl, și pentru bucuria cea prea mare pe care a revărsat-o peste tot pământul, pentru mântuirea noastră din mâna vrăjmașului, pentru deschiderea ușilor Raiului și pentru multele și nenumăratele faceri de bine ce ne-a făcut și ne face totdeauna, pentru care trebuie, cu bucurie duhovnicească și cu laude de mulțumire și de slavoslovie, să Îi zicem: Slavă Ție, Dumnezeule, Celui din[tru] înălțime!

Și să ne închinăm nașterii Lui, aducându-I, cu dragoste, cu frică și cu multă cucernicie, împreună cu filosofii, și daruri de bunătăți: [adică] aur, tămâie și smirnă. [Dar, mai bine,] în locul aurului să-I aducem credință dreaptă, ca unui Împărat ce este al cerului și al pământului și al tuturor adâncurilor. [Iar în] locul tămâiei să-I aducem dragoste curată, ca unui Dumnezeu veșnic. Și în loc de smirnă să-I aducem nădejdea cea bună, [pentru] că El este toată nădejdea lumii.

Și făcând astfel, vom fi adevărați prăznuitori și închinători ai nașterii Domnului Hristos, Căruia ne rugăm, ca Unui mult îndurat, deși suntem nevrednici, să ne arate bunătatea Lui cea desăvârșită!  Și precum S-a milostivit și a surpat, cu smerenia Lui cea fără de margini, pe mândrul Lucifer, la fel să surpe și pe toți vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți ai prealuminatului și înălțatului și iubitorului de Hristos, Domnul nostru, Constantin Voievod!

Și precum a înnoit, cu nașterea Sfinției Sale, toată lumea și viața omenească, așa să înnoiască și anii vieții măriei sale, ca să poată prăznui, în mulți ani luminați și pe placul lui Dumnezeu, acest luminat praznic cu fericită și întreagă sănătate, cu lină pace și cu viață fericită și să-l învrednicească Dumnezeu, întru adânci bătrâneți, să stăpânească întru înălțatul scaun al măriei sale și să conducă[8] cu blândețe turma și poporul ce i s-a încredințat, împreună cu toată luminata și de Dumnezeu binecuvântata casă a măriei sale, cu luminata doamnă, cu luminatele odrasle, cu fiii și fiicele măriei sale, cu cei ce sunt de față și cu cei ce lipsesc [acum de aici], cu toată Creștinătatea și cu toată țara, cu binecuvântarea Preasfințiților Mitropoliți și a iubitorilor de Hristos Episcopi, cu rugăciunile Cuvioșilor Egumeni și a Cucernicilor Preoți și cu tot cinul bisericesc! [Pentru ca], să zicem cu o gură și cu o inimă, cu bucurie duhovnicească, împreună cu Îngerii: „Slavă în[tru] cei prea înalți lui Dumnezeu [Δόξα ἐν ὑψίστοις θεῷ] și pe pământ pace [καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη], în[tre] oameni bunăvoire [ἐν ἀνθρώποις εὐδοκία]” [Lc. 2, 14, BYZ]. [Amin].


[1] În text: răpștitoriu.

[2] Pentru că nu a avut lehuzie.

[3] Hristos Dumnezeu.

[4] În text: Cocon.

[5] Idem: vârgulește.

[6] Idem: pricești.

[7] Ca Unul care a murit pentru noi pe Cruce.

[8] În text: oblăduiască.

Did you like this? Share it: