Despre citirea Sfintelor Scripturi

Zilele trecute l-am prăznuit pe Sfântul Nicodim Aghioritul, cel ce a înviorat studiul și cunoașterea teologică în secolul al XVIII-lea.

M-am gândit să ne oprim, astăzi, la câteva cuvinte ale lui pline de folos și înțelepciune, din cartea numită Paza celor cinci simțuri[1]. Și anume la acele pasaje care ne îndeamnă spre citirea Sfintelor Scripturi.

Astfel, Sfântul Nicodim scrie: „Toți creștinii ce știu carte datori sunt a citi dumnezeiasca Scriptură, fiindcă, după cum zice dumnezeiescul Gură de Aur, fără de citirea dumnezeieștilor Scripturi nu se poate mântui cineva. «Că nu este cu putință a se mântui cineva dacă nu se îndeletnicește adesea cu citirea duhovnicească»[2].

Și fiindcă, după cum zice dumnezeiescul Ioan Scărarul, citirea luminează și adună mintea și năravurile, le pune rânduială. «Citirea are însușirea de a lumina și a aduna mintea în chip nemăsurat, pentru că sunt cuvinte ale Duhului Sfânt, iar pe cei ce le uneltesc [se folosesc de ele] negreșit îi pune la rânduială».

Zice încă și Sfântul Efrem [Sirul]: «în ce chip trâmbița, strigând în vreme de război, deșteaptă osârdia vitejilor luptători asupra potrivnicilor, asemenea și dumnezeieștile Scripturi deșteaptă osârdia ta spre Cel Bun și te îmbărbătează pe tine împotriva patimilor. Peste care, fratele meu, trezește-te cu întemeiere și te sârguiește de-a pururea a te lipi de citirea dumnezeieștilor Scripturi, ca să te învețe pe tine cum se cade a fugi de cursele vrăjmașilor și a dobândi viața veșnică».

Toți datori sunt a citi Scripturile”…[3].

„Îți este cunoscut că iubirea de învățătură și citirea Scripturilor are a-ți pricinui și multă învățătură și a te izbăvi de neînvățătură […]. Neînvățăturii, ca unei boli cumplite, multe păcate împreună îi urmează. […]

Și dacă toți Îngerii cei mai presus de lume și toată ierarhia cea cerească a minților fără de trup nu se lenevesc de la cunoașterea aflată în puterea lor a dumnezeieștilor lucruri, ci poftesc cu o dorire înfocată și arzătoare a învăța totdeauna tainele cele mai înalte și mai presus de fire și a se străluci cu strălucirile cele mai luminoase împrejurul lui Dumnezeu, după cum pentru aceasta grăiește Dionisie [Sfântul Dionisie Areopagitul] de taină aducătorul […], dacă Îngerii cu atâta dorire poftesc a învăța […], cu cât mai vârtos și mai cu neasemănare se cuvine a nu se lenevi de cunoștința dumnezeieștilor Scripturi oamenii cei împreună legați cu trup și cu materie”…[4].

„Îndeletnicește-te, dar, întotdeauna întru cugetarea dumnezeieștilor Scripturi, ca și de fericirea aceea ce zice să te învrednicești: «fericit bărbatul care…la legea Lui va cugeta ziua și noaptea» (Ps. 1, 1)”[5].

După citirea Sfintelor Scripturi, Sfântul Nicodim Aghioritul vorbește despre scriptura cosmică, spunând că „mare dulceață pricinuiesc minții cuvintele zidirilor celor simțite și gândite, ea [mintea/ cugetarea] văzând cu o căutătură toată zidirea gândită și simțită: Îngerii, cerurile, luminătorii, stihiile, sadurile [grădinile sau livezile], vietățile nesimțitoare și oamenii, și socotind cum le-a zidit dintru neființă întru a fi Dumnezeu, cu un singur cuvânt al Său. Că zice: «El a zis și s-au făcut»”…[6].

„Pentru aceasta și înțeleapta aceea cu cuget bărbătesc – Solomoni, maica Macabeilor, îmbărbătând pe al șaptelea și cel mai de pe urmă fiu al său, în munci [torturi] aflându-se, zice: «Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pământ cugetând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să gândești că din cele ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut» (2 Macab. 7, 28).

Acestea socotindu-le [cugetându-le], mintea se minunează și se spăimântează, după Sf.[ântul] Maxim [Mărturisitorul], ce zice: «întâi se minunează mintea gândind la dumnezeiasca nemărginire întru toate și la noianul acela netrecut și mult dorit, iar apoi se înspăimântă cum din nimic esența celor ce sunt întru a fi a adus-o».

De asemenea, încă, cu minunarea și cu această înspăimântare se bucură mintea cu bucurie necovârșită că are un Dumnezeu și Stăpân ca acesta, Care a făcut cu această ușurință [cu atâta ușurință] niște frumuseți ca acestea, niște înțelepte ca acestea, niște mari ca acestea și minunate făpturi”…[7].

„Pentru aceasta și [Sfântul] Dionisie Areopagitul adeveritoare bogoslovie (teologie catafatică) numește privirea duhovniceștilor cuvinte [ale creației] (rațiuni[le] celor din zidiri, prin care din acestea de jos ne suim către cele de sus, adică din cele pricinuite ne suim [cu mintea] către Pricinuitor). Iar prin zidiri și prin oglindiri privim pe Ziditorul și-L lăudăm și Îl numim”[8].

„Deci în aceste cuvinte (rațiuni) ale zidirii să se îndeletnicească sfințitul tău suflet[9], de voiești a veseli mintea ta și a îndulci inima ta cu cugetarea și privirea lor.

Și cuvintele lumii gândite, adică ale celor nouă cete de Îngeri, să le înveți de la [Sfântul] Dionisie [Areopagitul], cel cu mintea îngerească și iubitor de Îngeri, pasărea cerului (după cum îl numește dumnezeiescul Gură de Aur[10]), și de la ucenicii lui Dionisie. Iar cuvintele despre lumea simțită să le înveți de la dumnezeieștii Părinți, tâlcuitorii celor șase zile [autorii de Hexaimera], și mai ales de la marele Vasile, cel ce a arătat firea celor care suntem, căci zice Sf. Isaac: «privirea [contemplarea] fiilor tainei, de credință este lipită și în livada Scripturilor paște»”[11].

[1] Folosim ediția: Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, diortosire a traducerii românești din 1826, Ed. Anastasia, 1999.

[2] În nota de subsol aferentă ni se spune că e vorba de Cuvântul la Lazăr, dar că și în altă parte, în Cuv. 2 la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că mirenii sunt datori chiar mai mult decât monahii a citi Sfintele Scripturi, iar aceia dintre ei care spun că nu au timp sau că nu le este de folos grăiesc lucruri care „sunt ale sataniceștii cugetări”, cf. Idem, n. 219, p. 328-329.

[3] Idem, p. 224-225. [4] Idem, p. 227-229. [5] Idem, p. 230.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 231. [8] Idem, p. 233.

[9] Putem spune că romanticii, iar la noi Eminescu, în mod deosebit, s-au îndeletnicit cu această contemplare a creației prin care se vede, ca într-o oglindă, măreția lui Dumnezeu.

[10] Dacă dumnezeiescul Gură de Aur îl numește astfel pe Sfântul Dionisie Areopagitul, înseamnă că acesta a trăit și a scris înaintea lui.

[11] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 239.