Poemele Muzica și După ce am ascultat-o pe cântăreață ne vorbesc, în aparență, numai despre dragostea lui Nichita pentru melos. În aparență, spun, pentru că, în taină, ele sunt adevărate arte poetice.

Primul definește sunetul ca fiind o lumină în auz, muzica fiind o prezență inefabilă care elevează spiritul, îl ridică „în sus” ca pe o frunză, îl face să scuture stixul și îi provoacă mișcarea preferată care este „ridicarea la gând”:

O, voi sunete prietenești,
tu muzică ducând în sus o frunză…
Sunt și nu sunt. Ești și nu ești.
Cine-ar putea să pătrunză?

Aer galben, aer de aur,
tu ridici închipuirile mele,
râu ocolit și verde plaur
arunci deasupră-mi mari inele.

Umăru-l scutur, amintirile, stixul,
sub jetul tău rece, căzând.
Dintre pietre îmi place onixul.
Dintre mișcări, ridicarea la gând.

O, voi sunete prietenești,
Lumină-ncetinită în ureche.
Sunt și nu sunt. Ești și nu ești.
Nepereche nicicând, totdeauna pereche.

Împerecherea poetului cu muzica e o problemă despre care trebuie să mai vorbim…

Al doilea poem ne descrie, de asemenea, o stare de beatitudine trăită în templul mișcător al melodiei:

După ce am ascultat-o pe cântăreață,
m-am rupt de mine însumi
și mi-am pus tâmpla
pe umărul timid, de femeie,
al orei.

Ce frumoasă procesiune de elefanți
cu baldachine clătinătoare
trecea prin tropicul sentimentelor mele!
Acum vedeam leul și mândria lui
striviți sub înaintarea înceată
a majestuoaselor coloane ce sprijineau
cupola mișcătorului templu.

Acum vedeam secundele, cum
se nășteau una câte una

din ochii mei
ca din sorii încălziți până la albastru.

Acum voi muri, îmi spuneam,
dar dorul meu de tine era mai puternic
și nu puteam, nu puteam
să mă despart de planetă.

Neputința de a se despărți de planetă e o trăire pe care ne-a mărturisit că a experimentat-o de mic copil[1].

Însă această dragoste mărturisită pentru muzică are mare legătură cu poezia. Poemul După ce am ascultat-o pe cântăreață ne-a amintit imediat de poezia lui Bacovia, Seară tristă, pe care am remarcat-o și am comentat-o altădată[2]. Nichita însuși a remarcat poemul bacovian, pentru „finețea ieșită din comun”[3] și pentru „forța lui de evocare…totală”[4].

Nichita îl admira pe Bacovia pentru „laserul poeziei” sale, adică pentru „spiritul ei de dincolo de cuvinte”, considerând poezia acestuia o „catedrală a melancoliei”, asemănătoare cu „Sagrada Familia a lui Gaudi”[5]. Faptul este esențial pentru noi, pentru că și el a încercat să creeze necuvintele-laser[6], o poezie care să comunice prin „spiritul ei de dincolo de cuvinte”.

„Bacovia nu a scris nici mai mult, nici mai puțin față de laserul pe care trebuia să-l provoace”[7], ne comunică Nichita.

Însă Bacovia este cel care „adeseori, își compunea versurile ca texte pentru melodiile pe care le interpreta [la vioară], compoziții din care nu s-a mai păstrat nici măcar o notă” și care „nu a avut aproape nicio influență asupra versurilor mele [ca formulă poetică, ceea ce este evident], dar mi-a dat momente de fericire asemuitoare cu acelea pe care mi le provoacă Concertul nr. 1 pentru pian al lui Brahms”[8].

Înțelegem de ce Nichita visa o poezie care să aibă capacitatea muzicii de a fi receptată cu maximă rapiditate

„Bacovia a fost tot timpul un fel de casă a sentimentelor mele, o regăsire, o anulare a coșmarului prin coșmar”[9], din vremea adolescenței lui Nichita, de când l-a descoperit, „în prima sau în a doua clasă de liceu”[10]. Iar admirația lui nu s-a potolit, ci a crescut cu vremea:

„Adevăratul fenomen nu a fost fenomenul Arghezi, ci fenomenul Bacovia. Adevăratele Romanțe pentru mai târziu nu le-a scris Minulescu, ci Bacovia. Poemele luminii nu le-a scris Lucian Blaga, ci Bacovia, iar Jocul secund nu l-a scris Ion Barbu, ci Bacovia.

Acești patru mari poeți de după Bacovia nu au făcut altceva decât să pregătească o mai dreaptă înțelegere și mai profundă a poeziei bacoviene, care, la rândul ei, cristaliza la nesfârșit spiritul eminescian”[11].

Afirmațiile lui Nichita nu bagatelizează poezia lui Arghezi, Blaga sau Barbu, nici nu invită la confuzie în ceea ce privește creația lor și a lui Bacovia. El nu vrea să spună că poeții amintiți nu ar avea o individualitate profundă, nu vrea să le efaseze personalitatea, însă remarcă prezența unui fond comun de idei și sentimente – care a fost prea puțin relevat[12] – pe care, în opinia lui Nichita, Bacovia reușește să-l transmită cel mai bine, chintesențiind…„spiritul eminescian”.

E vorba, repet, de cureaua de transmisie a poeziei bacoviene. Sau, conform cu percepția lui Nichita, de laserul poeziei bacoviene – numind-o astfel, o pune în legătură directă cu propria sa încercare de a crea poezia metalingvistică, care să fie scrisă cu necuvinte.

„Am încercat să perfecționez acest mod de transmisie”, spune Nichita, iar

„nenumăratele exerciții, foarte similare cu acelea ale pianistului pe claviatură, mi-au dat satisfacția ca, în momentele de inspirație, să iau precis acordul pe claviatura semantică, fără să mă mai uit la clape.

Repet că poezia pulsatorie […] este numai un mod mai liber și, în același timp, mai deschis de a folosi toate tipurile de tehnici poetice moștenite de la diferitele curente literare. Ea m-a salvat de obediența față de simbolism, față de suprarealism, față de formele clasice sau față de expresionism.

Atunci când am fost inspirat, am luat numai cât îmi trebuia și numai ce îmi trebuia ca să perfecționez comunicarea rapidă (s. n.)”[13].

Nichita vorbea despre pulsațiile unei poezii și chiar ne spune undeva că a încercat să scrie poeme care să copieze cumva ritmul inimii, pentru a fi înțelese mai repede și mai bine. Și acest lucru l-a experimentat devreme, căci – ne amintim – Ars poetica din vol. Dreptul la timp ne informa, deja, despre felul acesta de a scrie: „Îmi învățam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ și nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată /…/ numai s-ajungă mai iute la destinație”


[1] A se vedea ceea ce am spus mai sus, despre poemul Epilog la lumea veche. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/10/reintoarcere-la-nichita-5/.

[2] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, op. cit., p. 58-59, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[3] Antimetafizica, op. cit., p. 264.

[4] Idem, p. 269. [5] Idem, p. 268-269.

[6] A se vedea poemul Necuvinte și comentariul nostru:

http://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/11/poezie-si-teologie-cu-nichita-stanescu/.

[7] Antimetafizica, op. cit., p. 269.

[8] Idem, p. 270-271. [9] Idem, p. 269. [10] Idem, p. 268. [11] Idem, p. 267-268.

[12] Am încercat (și credem că am reușit) să punem în lumină acest fond spiritual comun în cartea noastră, Epilog la lumea veche, ajunsă acum la volumul 5. Volumele publicate până în prezent se pot downloada din următoarele locații:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

[13] Antimetafizica, op. cit., p. 286-287.

Did you like this? Share it: