Iubiții mei[1],

verbul fundamental al acestui praznic îl găsim în Matteos 17, 2 și în Marcos 9, 2, acestea fiind singurele două locuri în care apare în Noul Testament. Și el este μετaμορφόω [metamorfoo].

Un verb compus dintr-o prepoziție și un verb, adică din μετa [meta], care înseamnă cu sau din sau dincolo și din verbul μορφόω [morfoo], care înseamnă a da o formă/ un chip. Iar dacă vrem să explicăm verbul μετaμορφόω în limba română, putem spune că el ne vorbește despre o trecere/ despre o schimbare a chipului omului dincolo de aspectul lui inițial. El ne vorbește despre o schimbare imediată, bruscă, prin care chipul/ înfățișarea omenească trece dincolo de ea, devine alta, în mod surprinzător alta.

Sfântul Lucas, în 9, 29, nu folosește verbul μετaμορφόω, ci el explică marea minune a praznicului de azi prin această expresie: „chipul feței Lui s-a făcut altul [τὸ εἶδος τοῦ προσώπου Αὐτοῦ ἐγένετο ἕτερον]” [BYZ]. Pe când Domnul Se ruga…chipul feței Lui s-a făcut altul. Ce înseamnă „s-a făcut altul”? Sfântul Lucas nu ne explică acest lucru în mod punctual, ci ne explică în subsidiar, continuând prin a ne spune că „și îmbrăcămintea Lui [s-a făcut] albă, fulgerând [καὶ ὁ ἱματισμὸς Αὐτοῦ λευκὸς ἐξαστράπτων]” [Lc. 9, 29, BYZ]. Și îmbrăcămintea Lui s-a făcut albă, fulgerând, pentru că înfățișarea chipului Său era alta.

Însă în Lc. 9, 31, Sfântul Lucas, Evanghelistul, ne spune că Domnul vorbea cu Mosis și Ilias „în slavă [ἐν δόξῃ]”. Care slavă? În slava Domnului. În slava Lui cea veșnică, necreată, care e slava întregii Preasfintei Treimi.

Și astfel începem să putem răspunde la întrebarea ce înseamnă „chipul feței Lui S-a făcut altul”? Pentru că în slava Lui chipul Său s-a făcut altul. Și în slava Lui cea veșnică, chipul omului nu se deformează, ci se îndumnezeiește. Se face mai frumos decât orice frumusețe.

Iar Sfântul Matteos ne spune ce înseamnă schimbarea chipului feței Lui: „a strălucit fața Lui ca soarele [ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina [τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Mt. 17, 2]. Pentru că lumina Lui sau slava Lui, care a țâșnit din El, din persoana divino-umană a Domnului pe când El Se ruga, a produs schimbarea întregii Lui umanități.

Și am folosit în titlul predicii mele de azi cuvântul transfigurare, pentru că μετaμορφόω se poate traduce prin schimbarea/ transformarea/ transfigurarea chipului umanității Sale.

Știm cu toții faptul că în română noi numim praznicul de azi „schimbarea la față” a Domnului. Și, cum vă spuneam și altă dată, în româna veche, fața nu indica numai aspectul feței, ci indica întreaga persoană a omului. Tocmai de aceea, veți găsi în cărțile vechi românești, în cărțile teologice, cuvântul față în loc de persoană. Și când veți auzi că Dumnezeu e în trei fețe, atunci trebuie să înțelegeți că El e în trei persoane. Și astfel, titlul românesc al praznicului ne spune că Domnul S-a schimbat la întreaga Lui umanitate, nu numai la față. Pentru că lumina Lui a țâșnit, din interiorul persoanei Lui, a dumnezeirii Sale, prin toată umanitatea Sa, iar fața și veșmintele Lui erau pline de lumină dumnezeiască.

Așadar, praznicul de azi are în prim-plan transfigurarea umanității Domnului prin slava Lui. Dar, în același timp, are în prim-plan îndumnezeirea noastră. Pentru că noi suntem chemați de Domnul, ca în viață de curăție și de sfințenie, în viață de rugăciune, să ne facem văzători și primitori ai slavei Lui celei veșnice.

Atunci, pe Tabor, doar Sfinții Petros, Iacovos și Ioannis [Mt. 17, 1], Apostolii Domnului, au văzut cum din umanitatea Lui izvorăște/ strălucește/ se revarsă lumina Lui cea veșnică. Însă, mai apoi, începând cu ziua Cincizecimii, când slava lui Dumnezeu s-a coborât în cei credincioși ai Domnului, vederea Lui este dorul și împlinirea fiecărui creștin în parte.

Pentru că, dacă vrem cu adevărat ceva pe lumea aceasta, este aceea de a vedea fața Lui, de a ne bucura de slava Lui cea veșnică, de a ne curăți de patimi pentru a simți mereu slava Lui în noi și de a-L avea în noi, prin slava Lui, pe Dumnezeul nostru treimic.

Căci scopul vieții noastre este acela de a fi teofori, adică purtători de Dumnezeu. Și pentru această împlinire preafrumoasă a vieții creștine, mulți creștini ortodocși sunt isihaști. Adică rugători continui, oameni care se liniștesc rugându-se, a căror liniște și curățire le vine prin rugăciune, prin rugăciunea neîncetată, aceea în care Domnul Se arată celor care Îl iubesc pe El.

Pentru că Domnul a binevoit să Își arate slava Lui cea veșnică celor 3 Apostoli ai Lui. El i-a ales, i-a urcat pe muntele înalt al vederii lui Dumnezeu și acolo li S-a arătat în slava Lui. El Și-a arătat în mod explicit dumnezeirea Lui, pentru că le-a arătat, pe cât au putut să vadă extatic, dumnezeiește, slava dumnezeirii Lui. Și văzând, pe cât au putut, slava Lui, Apostolii au înțeles că nu pot cunoaște niciodată dumnezeirea Lui, pentru că și așa, slava Lui e mult prea copleșitoare pentru ei. Iar Domnul, prin revelarea slavei Lui, i-a încredințat că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Că El e întotdeauna plin de slavă, dar că Își arată slava Lui oamenilor pe măsura lor și spre folosul lor și nu pentru ca să-i nimicească.

Sfântul Lucas însă, ne vorbește despre Patimile Domnului în mijlocul marii revelări de Sine a Domnului de pe muntele Taborului. Pentru că El ne spune că cei doi Profeți ai Domnului, Mosis și Ilias, care s-au arătat în slava Domnului, „vorbeau [despre] ieșirea Lui, care era a se împlini în Ierusalim [ἔλεγον τὴν ἔξοδον Αὐτοῦ ἣν ἔμελλεν πληροῦν ἐν Ἱερουσαλήμ]” [Lc. 9, 31, BYZ]. Vorbeau cu Domnul despre ieșirea Lui sau, mai degrabă, după cum spune Sfântul Antim Ivireanul într-o predică a sa, El le vorbea lor despre ceea ce dorea cel mai mult: despre Patimile și Moartea Lui pentru noi.

Căci moartea este ieșire a sufletului din timp pentru a intra în veșnicie. E mutare de aici la cele veșnice. Și când Lucas ne vorbește despre ieșirea Lui din această lume, ne vorbește despre Patimile și Moartea Lui pentru noi.

Așadar, în mijlocul revelării de Sine, a slavei dumnezeirii Sale, Domnul accentuează nevoia ducerii până la capăt a iconomiei Lui mântuitoare pentru noi. Pentru că Crucea L-a dus la Înviere, iar învierea Lui a însemnat transfigurarea umanității Sale, umplerea ei de lumina Sa dumnezeiască.

Pentru că Domnul, pe Tabor, le-a anticipat Apostolilor Lui Învierea Lui, dar și învierea noastră cea de obște. El le-a arătat, mai înainte de a se petrece, cum va arăta Hristos Cel înviat, dar cum vom arăta și noi, atunci când Domnul ne va învia și ne va transfigura și vom fi, noi, oamenii, ființe duhovnicești.

Numai că El le-a spus lor și nouă, că transfigurarea/ înduhovnicirea/ schimbarea la înfățișare/ îndumnezeirea noastră începe acum, în această viață și nu în veșnicie! Acolo, în Împărăția Lui, vom primi desăvârșirea cea veșnică. Dar aici, prin asceza noastră de zi cu zi, prin curățirea noastră de patimi zilnică începe drumul fără sfârșit și veșnic al sfințeniei.

Din acest motiv, viața Bisericii e ascetică, e dură și nu relaxată. Viața Bisericii e plină de post, e plină de pocăință, e plină de rugăciune, e plină de slujire a lui Dumnezeu, e plină de trudă. De transpirație zilnică. Pentru că și patimile și păcatele noastre sunt adânc înrădăcinate în noi și de ele trebuie să ne vindecăm treptat.

Iar vindecarea noastră de patimi nu înseamnă numai a nu mai săvârși păcatul, ci a trăi din plin în binele lui Dumnezeu, în împlinirea voii Lui. Viața ortodoxă înseamnă o continuă umplere de slava lui Dumnezeu. Viața ortodoxă înseamnă o continuă schimbare interioară, o îndepărtare de tot ce nu e bine, pentru a fi, tot mai mult, plini de binele pe care îl cere Dumnezeu de la noi.

Și după cum vedem, praznicul de azi, e praznic de vară, e praznic în mijlocul vipiei, sub soarele torid, arzător și e o imagine clară a ceea ce suntem și noi, oamenii lui Dumnezeu, în mijlocul acestei lumi: oameni plini de slava Lui în vipia multor greutăți și ispite. Avem în noi focul cel ceresc, avem în noi slava Dumnezeului Celui veșnic, Îl avem pe Dumnezeu, pentru ca să putem călători, împreună cu El, spre ieșirea noastră din această lume, și pentru a ne muta cu El, cu Dumnezeul iubirii noastre.

Dar dacă avem în noi focul Dumnezeii Lui, dacă avem slava Lui cea veșnică, înseamnă că El ne curățește mereu și ne vindecă mereu și ne reclădește interior. Iar dacă El este în noi pacea și îndrăzneala noastră cea sfântă, atunci trebuie să Îl slăvim pentru toate și să Îi mulțumim pentru toate și să I ne încredințăm Lui întru toate și pentru toate zilele vieții noastre.

Astăzi se împlinesc 26 de ani de la momentul în care am început viața eclesială conștientă cu Dumnezeu. Pe 6 august 1990, după convertirea mea petrecută în timpul Revoluției Române din decembrie 1989, am mers pentru prima oară la Biserică. De acum ca un om convertit, schimbat, care căuta viața cu Dumnezeu, adică pe aceea pe care Dumnezeu mi-o sădise în ființa mea de la Botez.

Și am avut nevoie, din plin, de descoperirea harului lui Dumnezeu în mine, coborât în mine de la Botez, în lunile de până în august 1990, pentru că a trebuit să lupt, în mine însumi, cu prozelitismul advent, care dorea să mă acapareze. O luptă de unul singur, pentru că nu aveam niciun ajutor, în afară de Dumnezeu.

O familie adventistă, de lângă noi, a început să mă invite la adunarea lor și să vorbească în mod intens cu mine, atunci când au auzit că m-am convertit, că sunt convins de existența lui Dumnezeu, dar că sunt în perioada în care caut Biserica Lui. Și ei mi-au vorbit despre falsa lor „biserică” îndelung, eu le-am răspuns conform cu înțelegerile pe care le dobândeam din prima citire a Dumnezeieștii Scripturi, și îi iritam nespus de mult. Pentru că ei erau versați în cunoașterea Scripturii, știau multe pasaje pe de rost, iar eu abia citeam Scriptura. Și pentru că nu au putut să mă convingă să mă lepăd de credința mea ortodoxă, despre care eu știam, pe atunci, foarte puține lucruri, și să mă botez la adventiști, m-au dus la adunarea lor.

Acolo, în mijlocul unei slujbe de seară, o slujbă pentru tineri, în casa de adunare adventistă, m-am simțit singur, fără vreo legătură cu cei din jurul meu. Mi-a displăcut profund ceea ce am simțit în acei oameni și am înțeles că eu nu sunt ca ei. Pentru că acolo, în mijlocul lor, fără ca nimeni să înțeleagă asta, am avut luminarea de la Dumnezeu că eu sunt altceva, că eu sunt ortodox, pentru că în mine începea să țâșnească slava lui Dumnezeu. Adică începea să țâșnească harul Botezului, pe care eu îl primisem în pruncie, și despre care ei îmi spuneau că  este „non-biblic”.

Însă ce poate fi mai scriptural decât Botezul pruncilor, când primele familii creștine s-au botezat in corpore, cu toți ai lor? Ce poate fi mai eclesial decât Botezul copiilor, când Botezul e începutul mântuirii omului? Și ce poate fi mai împlinitor decât să primești Botezul în pruncie, atâta timp cât, pe fiecare zi, te întărești în slava lui Dumnezeu și în fapte bune, și nu într-o viață păgână?

Mai pe scurt, mântuirea mea a început prin conștientizarea faptului că slava lui Dumnezeu a coborât în mine de la Botez și că eu trebuie să rămân ceea ce sunt: creștin ortodox.

De aceea, în acea seară, am plecat foarte repede din casa adventiștilor și am uitat de ei, pentru că găsisem Biserica, la 6 luni după ce Dumnezeu mă găsise pe mine. Căci tot El mi-a arătat Biserica Lui, după cum tot El mi S-a arătat și m-a convins de slava Lui cea veșnică.

Din acest motiv, pentru mine acest praznic dumnezeiesc înseamnă întoarcerea la calea Lui și o nouă viață. Și mărturisesc tuturor faptul că convertirea are nevoie de multă sinceritate. Dumnezeu te poate chema la Sine, dar tu poți să alegi greșit calea Lui. Adică să confuzi Biserica Lui cu o pseudo-biserică.

Și, din păcate, acest lucru se petrece cu mulți: au fost chemați de El, au fost convertiți de El, dar, din diverse motive, au ales greșit biserica. În loc să aleagă Biserica Lui, singura Lui Biserică, pe cea Ortodoxă, pe cea care vine de la Domnul, mulți oameni chemați de El au ajuns să trăiască în pseudo-biserici.

Fapt pentru care vezi că au vocație, au chemare de la El, dar nu sunt pe calea Lui. Nu sunt în Biserică, ci în biserici făcute de oameni după propriile lor orgolii, și care sunt paralele cu Biserica lui Dumnezeu. De aceea în predica lor și în viața lor ei amestecă adevărul cu minciuna, revelația lui Dumnezeu cu înțelegerile lor păcătoase despre El și Biserica Lui.

Însă mântuirea, iubiții mei, este eclesială! Ea se dobândește în Biserică, în Biserica slavei Sale și nu în orice fel de biserică și nu în orice fel de viață „religioasă”. Pentru că există multe feluri de „religiozitate” și de „spiritualitate”, dar care nu au nimic de-a face cu viața eclesială și liturgică și acetică și mistică a Bisericii Ortodoxe, aceea care ne transfigurează, care ne umple de slava Lui.

Viața ortodoxă ne face Sfinți, în mod real Sfinți și nu doar lingvistic, din gură! Viața ortodoxă prezintă după moarte Sfinte Moaște și nu hoituri. Acele Sfinte Moaște cinstite peste tot în Biserică și care sunt rodul transfigurării personale, a acesteia pe care ne-a învățat-o Domnul pe Tabor. Căci El Se arată în slava Lui celor Sfinți, El locuiește în ei, El îi arată pe ei locașuri vii ale lui Dumnezeu, iar, după moarte, le arată trupurile lor făcătoare de minuni, izvorâtoare de mir, izgonitoare ale demonilor, care ne întăresc pe noi în credința și evlavia noastră.

Da, noi îi cinstim pe Sfinții lui Dumnezeu, pentru că sunt plini de slava Lui!

Și mai presus de toți Sfinții și de toți Îngerii Lui, noi o cinstim și o iubim nespus pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe Pururea Fecioară Maria, pentru că ea S-a făcut cer însuflețit al Stăpânului ei!

Noi cinstim Sfintele Moaște și Sfintele Icoane și toate lucrurile rămase de la Sfinții Lui pentru că sunt pline de slava Lui! Cărțile lor sfinte sunt ca trupurile lor sfinte: pline de teologie, de sfințenie, de mântuire. Ei, Sfinții și Îngerii Lui, sunt mereu cu Dumnezeu și sunt plini de slava Lui și sunt văzători ai slavei Lui pentru veșnicie. Și ei vin spre noi și ne ajută, pentru ca noi să ne întărim în credința și în slujirea Lui.

Dacă aveți nelămuriri, dileme, dubii, dacă aveți hule, dacă aveți îndoieli, dacă nu știți care e Biserica Lui, veniți și învățați de la Sfinții Lui! Biserica nu se poate reinventa peste noapte, pentru că Biserica Lui e una și vine de la El până la noi.

Dacă vreți să vedeți cum vorbesc Sfinții Lui despre diverse teme ale teologiei Bisericii, citiți-i pe secole! Adică începeți cu Scriptura, apoi cu Sfinții din secolul 1 după Hristos, cu Sfinții din secolul al 2-lea după Hristos, cu Sfinții din secolul al 3-lea după Hristos și până azi. Și veți vedea ce frumoși sunt în viața lor, ce curați, ce plini sunt de teologie, cât de supli sunt în relațiile cu oamenii, cât de credincioși sunt învățăturii primite de la Biserică.

Totodată veți înțelege că Biserica, încă de la început, a avut dușmani și imitatori sterili. Că din primul secol al Bisericii au apărut pseudo-bisericile, că unele erezii și secte au murit, că altele s-au reinventat, că alte secte, până azi, reutilizează erezii din vechime. Că pseudo-bisericile nu sunt „propovăduitoare” ale Evangheliei, ci ele sunt cele care îmbină mierea și cu fierea, adevărul cu minciuna, vorbesc despre ce vor din Tradiția Bisericii și neagă ce vor din ea.

Însă Biserica păstrează întreaga Tradiție a Bisericii de la începutul lumii și până azi, ea nu vorbește preferențial despre teologia Bisericii, ci mărturisește totalitatea lucrurilor învățate prin viu grai și în scris de la Domnul și de la Apostolii Lui. De aceea, pe lângă Scriptură, Biserica ne pune înainte tot cultul Bisericii, toată orânduirea canonică a Bisericii, operele și Viețile Sfinților, modul de a se nevoi și de a se sfinți al creștinilor.

Pentru că întreaga credință a ortodocșilor nu e cuprinsă numai într-o carte, ci în foarte multe cărți, pe care Biserica le păstrează cu credincioșie. Dar dacă citim Scriptura, dacă îi citim pe Sfinții Bisericii, dacă citim cultul Bisericii, dacă citim dogmele și canoanele Bisericii, toate vorbesc la unison, toate mărturisesc aceeași credință, toate ne vorbesc despre mântuirea noastră.

De aceea, iubiții mei, în praznicul Maicii Domnul, transfigurarea sau schimbarea la înfățișare a întregului trup al Domnului ne învață că trebuie să ne sfințim în întregime! Că fiecare mădular al trupului nostru trebuie sfințit, trebuie umplut de slava lui Dumnezeu și că slava Lui locuiește și în sufletul, cât și în tot trupul nostru.

Nu există mădular sau loc din noi care să nu fie plăcut de slava lui Dumnezeu. Pentru că slava Lui ne inundă în întregime și ne sfințește în mod deplin.

Așadar, să Îl rugăm pe Dumnezeul slavei, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Dumnezeul nostru treimic, să ne umple cu slava Lui, pentru ca să fim pentru veșnicie cu El! Să Îl rugăm pe El, ca pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților și Îngerilor Lui, El să binevoiască întru noi și să Se sălășluiască acum și pentru veci în noi, pentru ca să fim locașuri veșnice ale Lui! Pentru ca, fiind cu El și întru El, cu Viața noastră, să ne bucurăm veșnic întru slava Lui cea veșnică. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 3 august 2016, zi de miercuri, cu 23 de grade la ora 9.00. Am preluat Sfânta Frescă de aici:

http://str2.crestin-ortodox.ro/foto/1460/145998_schimbarea-la-fata.jpg.

Cu amendamentul că și cei 3 Sfinți Apostoli trebuiau pictați cu aureole.

Did you like this? Share it: