Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi.

***

 I. Viața

Motto:

„Ţinta către care merge sufletul omenesc este desăvârşirea armonioasă, deplinătatea în frumuseţe. Nimeni nu este vinovat că prinde numai o parte din frumuseţe, dar fericit între fericiţi este omul pentru care sunt toate gândurile, toate frumuseţile şi care ştie să le unească aşa cum le-a unit Antim într-o singură fiinţă, pecetluind apoi o astfel de viaţă trăită cu atâta demnitate, cu supremul sacrificiu al vieţii sale”[1].

Viaţa lui Antim Ivireanul este în mare parte, încă, o taină pentru noi. Multe aspecte ale biografiei sale, chiar cele mai importante, ne sunt necunoscute.

Tot ceea ce se ştie reprezintă informaţii fragmentare, puse cap la cap de cercetători, pe baza cărora s-a încercat a se face lumină în această privinţă.

Din cauza lacunelor şi a ambiguităţii acestor informaţii, nu se pot afirma însă decât foarte puţine lucruri, cu certitudine, despre momentele principale ale vieţii sale.

Orice încercare de a propune o biografie a lui Antim Ivireanul, în lipsa unor dovezi documentare concludente, trebuie să aibă în vedere mai multe opţiuni şi păreri exprimate de diverşi cercetători ai vieţii şi operei sale, fie din domeniul literar, fie din cel teologic.

Aceastea sunt însă, adesea, foarte diferite una de alta.

De multe ori s-a petrecut şi contrariul, adică opiniile s-au propagat de la un autor la altul, fără reiniţierea, de fiecare dată, a unui studiu acrivic asupra datelor şi a documentelor – puţine de altfel – pe care le avem la dispoziţie.

Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, poate am fi fost, la această dată, puţin mai aproape de  momentul ieşirii din bezna neştiinţei, decât suntem acum.

Nu se cunoaşte prea bine originea lui Antim, data sau locul naşterii, locul unde s-a instruit din punct de vedere teologic şi cultural, unde a învăţat atâtea meşteşuguri care l-au făcut renumit, unde a deprins arta tipografiei, când a intrat în cinul monahal, când şi în ce condiţii a venit în Ţara Românească, în sfârşit, unde şi cum a murit.

Toate aceste goluri biografice nu îi micşorează însă prestigiul literar şi teologic.

Tot ce ştim sigur despre Antim Ivireanul, este că a fost o personalitate remarcabilă, care şi-a făcut cunoscută prezenţa la noi în ţară în 1691 (când apare prima carte tipărită de el), şi care a întreprins o activitate religioasă şi culturală prodigioasă.

El a jucat şi un rol important şi în viaţa politică şi socială a ţării, până în 1716, când o moarte martirică i-a încununat o viaţă trăită în slujba altora.

Liniile esenţiale ale vieţii lui cuprind activitatea sa ca păstor (a ajuns, urcând treptele ierarhiei ecleziastice, din ieromonah, mitropolit, în mai puţin de două decenii), ca teolog şi orator profund şi rafinat, ctitor al limbii române culte şi al limbii moderne bisericeşti, precum şi al oratoriei religioase moderne, şi ca tipograf şi autor al naţionalizării cultului.

În acest capitol ne vom ocupa însă numai de prezentarea elementelor esenţiale ale biografiei sale, cu discutarea în amănunt a acelor momente asupra cărora există dubii, din cauza insuficienţei majore a materialului documentar.

În istoria literaturii române, Antim Ivireanul a rămas ca un punct de reper al literaturii noastre vechi, printr-o splendidă operă oratorică.

Oricine îi cercetează viaţa şi activitatea, va vedea că niciunul dintre superlativele pe care le-am întrebuinţat nu sunt nemeritate.

Vom relua, în continuare, pe rând, fiecare dintre punctele menţionate mai sus, şi care constituie o problemă încă deschisă, poate pentru mult timp de acum înainte. Pentru că, în lipsa unui aport de informaţii, nu putem decât să ne exprim o opinie personală, în cartea vieţii lui Antim Ivireanul.

În cele ce urmează vom stabili numai liniile esenţiale ale biografiei sale şi nu vom oferi, încă, răspunsuri definitive, întrucât un tablou complet al vieţii şi al personalităţii mitropolitului Antim Ivireanul nu se va contura decât la sfârşitul acestei lucrări.

Întrebările vor rămâne deschise pe parcursului acestui întreg demers şi fiecare capitol va avea rolul de a încerca să clarifice trăsăturile acestui portret ale cărui detalii stau încă în penumbră.

I. 1. Originea lui Antim Ivireanul

Ipoteza cea mai vehiculată şi mai credibilă astăzi, în mediile literare şi teologice, este cea cu privire la originea georgiană a lui Antim.

Cu câţiva ani în urmă, preşedintele – pe atunci – al Georgiei, Eduard Shevarnadze, a vizitat, în cunoştinţă de cauză, Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Iar la canonizarea lui Antim Ivireanul a participat Patriarhul Georgiei precum şi alţi invitaţi din această ţară – care este considerată ţara sa natală –, Patriarhul României afirmând cu această ocazie: „Iată ce mare dar ne-a venit din Gruzia, un fiu al acestui neam nobil, către care să îndreptăm în clipele acestea un gând curat de recunoştinţă”[2].

 Cea mai credibilă informaţie cu privire la originea georgiană a mitropolitului nostru ne-a lăsat-o Anton Maria del Chiaro, contemporan cu Antim, „florentinul care a lucrat mulţi ani în cancelaria voievodală a Ţării Româneşti, ajungând să-l cunoască bine pe mitropolit”[3], în lucrarea sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, tipărită la Veneţia în 1717.

În această carte, autorul vorbeşte despre „Antim, Mitropolitul Valahiei, de naţionalitate georgiană care, sclav în tinereţe, ajunse graţie talentului ce-i dăruise Dumnezeu până la cea mai înaltă treaptă eclesiastică”[4].

Del Chiaro era unul dintre mulţii cărturari străini aduşi de voievodul Constantin Brâncoveanu la curtea sa.

El scrie totdeauna în termeni elogioşi despre Antim şi despre înzestrările sale nenumărate, precum şi despre activitatea lui prestigioasă, ceea ce dovedeşte că numai invidia unora a găsit motive de denigrare a persoanei sale.

Antim Ivireanul însuşi nu şi-a ascuns identitatea, ci a semnat de multe ori, pe cărţile tipărite de el, cu numele de „Antim Ivireanul”[5], „Antim, georgian de neam”[6], sau „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”[7]. Iar într-o carte tipărită şi în arabă, a semnat „« Gurdji », ceea ce înseamnă georgian[8] în limba arabă.

Tot în sprijinul originii sale străine, putem aduce unele pasaje din scrisoarea-apărare către Constantin Brâncoveanu, din 13 ianuarie 1712, unde se spune:

„Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”[9].

Și: „Între altele se cuvintează şi aceasta, cum că sunt strein şi nu s-au cuvenit să fiu eu mitropolit. În Hristos suntem toţ una. Şi apoi n-am fost numai eu episcop şi mitropolit strein în Ţara Românească, ci au fost şi alţii, mulţi, precum se văd în condice şi precum să politiceşte în toată Beserica, precum şi domni au stătut şi de ţară şi streini, ca şi în toată lumea”[10].

Un alt personaj contemporan cu Antim, Mitrofan Gregoras, într-o epigramă închinată mitropolitului nostru, cu ocazia tipăririi de către acesta, în 1710, a unei cărţi greceşti, Slujba Sfintei Ecaterina şi Proschinitarul sfântului Munte Sinai, scria: „Îndemn pe toţi să ia cunoştinţă, cu grijă de aceste vorbe. A venit bărbat pe pământul Valahiei, a venit lumină, Antim dumnezeiesc, ierarh al Ungrovlahiei, din neamul cucernic al ivirilor înţelepţi. Lui i-a dat Dumnezeu averea îmbelşugată a înţelepciunii, să facă fapte cereşti şi prin tipografie să fie de folos peste tot pământul mulţimii celor cucernici…”[11].

Arăta, așadar, prin aceste cuvinte, că era de neam georgian.

Timotei Cipariu[12] şi episcopul Melchisedec[13] au susţinut originea georgiană a lui Antim Ivireanul, teorie pentru care pledează şi dragostea cu care a trimis o tiparniţă la Tiflis şi pe ucenicul său cel mai vrednic, Mihai Ştefanovici (sau Iştvanovici sau Mihail Ştefan), dar şi „motivele georgiene care au împodobit unele din cărţile sale”[14].

De aceeaşi părere au fost şi P. Haneş, I. Bianu, N. Dobrescu, precum şi cercetători străini ca Mario Ruffini („Fiul lui Ioan şi al Mariei este născut în Georgia; denumirea clasică este Iviria, de aici şi numele de Ivireanul”[15]) şi Emile Picot („Antim Ivireanul nu uita să amintească în nicio lucrare originea sa georgiană… Deşi georgian de neam, Antim s-a legat cu tot sufletul de a doua sa patrie, cu care s-a identificat complet…”[16]).

De asemenea, mulţi exegeţi georgieni s-au străduit să demonstreze originea ivireană a lui Antim şi se mândresc că neamul lor a dăruit culturii universale o asemenea personalitate de marcă; între aceştia, Fanny Djindjihaşvili, dar şi alţii.

Mai mult, Gabriel Ştrempel, autorul unei importante monografii despre Antim, presupune, ca provincie natală a mitropolitului, Karthli, cu capitala la Tiflis (Tbilisi de azi), „de vreme ce Vahtangii domneau în această provincie şi de vreme ce la Tiflis a fost instalată tiparniţa trimisă de Antim lui Vahtang al VI-lea”[17].

Iar Teodor Cerbuleţ înaintează chiar ipoteza unui presupus an al naşterii 1650[18], dată acceptată şi de Fanny Djindjihaşvili, în monografia sa: „Antim s-a născut în preajma anului 1650, iar la vârsta de 16 ani a fost vândut la târgul de sclavi din Constantinopol”[19].

Această dată, 1650, chiar dacă ar putea să nu fie foarte exactă, este totuşi realistă, dacă luăm în consideraţie faptul că, în scrisoarea sa, menţionată mai sus, către domnitor, la 1712, se plângea de bătrâneţe.


[1] N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LV (1937), nr. 11-12, p. 623.

[2] Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh – Martir Antim Ivireanul, în  rev. Biserica Ortodoxă Română, CX (1992), nr. 7-10, p. 176.

[3] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op cit., p. 8.

[4] Anton Maria del Chiaro Fiorentino,  Revoluţiile Valahiei, în româneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de Nicolae Iorga, Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1929, p. 15. Cartea tipărită la Veneţia în 1717, cu titlul Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, a fost mai întâi reeditată de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1914, şi apoi tradusă în româneşte după textul reeditat de N. Iorga.

 Ea poate fi aflată şi la adresa web: http://www.cimec.ro/Carte/delchiaro/default.html.

[5] În Evanghelia tipărită la Snagov în 1697, în Mărturisirea ortodoxă tipărită la Snagov în 1699, în Floarea darurilor,  Snagov, 1700,  în Noul Testament, Bucureşti, 1703, în Învăţătura dogmatică, Bucureşti, 1703, în Tomul bucuriei, Râmnic, 1705, în Anthologhion, Râmnic, 1705, în Molitvenic, Râmnic, 1706, în Psaltirea şi Liturghia de la Târgovişte, 1710 şi, respectiv, 1713.

[6] În Liturghierul greco-arab, Snagov, 1701, şi în Ceaslov, Bucureşti, 1702.

[7] În Psaltirea grecească, Snagov, 1700, şi în Eortologhion, Snagov, 1701.

[8] Cf. Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p. 21.

[9] Opere, p. 227.

[10] Idem, p. 231.

[11] Cf. Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1997, p. 287.

[12] Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 226, apud Şt. Dinulescu, Viaţa şi activitatea Mitropolitului Ungrovlahiei Antim Ivireanul, în rev. Candela, nr.7/1886, p. 402, apud Mihail Gabriel Popescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, cârmuitor şi predicator bisericesc, teză de doctorat, în rev. Studii Teologice, seria a II-a, anul XXI, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1969, p. 11.

[13] Notiţe biografice despre Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, în: Didahiile ţinute în Mitropolia din Bucureşti de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 1709-1716. Publicate după manuscrisul original cu cheltuiala Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice şi corectate de Constantin Erbiceanu, profesor, cu o prefaţă asupra manuscriptelor mitropolitului Antim Ivireanul. Cu notiţe biografice despre mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul de P. S. S. episcopul Melhisedec, Bucureşti,1888, p. XVIII.

[14] Mihail Gabriel Popescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, op. cit., p. 11.

[15] Mario Ruffini, Il metropolita valacco Antim Ivireanul (1716), în rev. Oikumenikon (Roma), 1966, vol. III, p. 357-398, apud Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul… , op. cit., p. 20.

[16] Emile Picot, Notice biographique sur l’imprimeur Anthime d’Ivir, métropolitain de Valachie, în „Nouveaux Mélanges Orientaux. Mémoires, textes et traductions publiés par les professeurs de l’Ecole spéciale des langues orientales vivantes, à l’occasion du VIIe  Congrès international des orientalistes réunis à Vienne (septembre 1886), Paris, 1886, p. 513-560, apud Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul,… op. cit., p. 20.

[17] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 35.

[18] Teodor Cerbuleţ, Antim Ivireanul (1650 – 1716), Bucureşti, 1939.

[19] Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p.22.

Did you like this? Share it: