Când te naști și trăiești într-un sat orice chip nou e străin. Pentru că mai toți se știu unii pe alții. „Ăla lu’ Lambe, Maria lu’ Chirloate, chioru’ din capul satului, femeia aia de unde am luat lapte”…sunt în loc de numele lor. Pentru că ori nu le știm numele din buletin, ori nici nu ne interesează cum îi cheamă, pentru că toți le zic pe poreclă sau după neamul lor.

Când pleci din sat spre un oraș mai mic, numărul străinilor crește la 100%. Pentru că și tu ești străin, la rândul tău, iar ceilalți îți sunt străini până când începi să te reîntâlnești cu ei pe stradă. Și pentru că nu știi cum îi cheamă, tu însuți trebuie să le dai nume de cod pentru ca să ți-i reamintești. „M-am mai întâlnit cu femeia asta ieri, purta ceva roșu la gât. Pe el îl știu, l-am întâlnit la piață. Copila aia e a femeii care vinde la magazinul din colț, de pe strada Ispirescu”.

Mintea noastră începe să se dezmeticească pe fiecare zi, și de la clădiri ne uităm și la șosele, și de la mașini ne uităm la oameni, începem să ne fixăm repere, observăm unde e mizerie și unde nu e, pe care străzi ajungem mai repede acasă, la noua casă, pentru că tot ce ne stă înainte trebuie asimilat, trebuie învățat.

În comparație cu satul, în care ne știm dintotdeauna și în care lucrurile și oamenii și mirosurile au intrat în noi de la sine…a învăța orașul, orașul în care te-ai mutat, înseamnă a citi o carte cu multe pagini. Iar unii nu ajung niciodată la istoria orașului, ci se păstrează în realitatea imediată.

Orașul însă e plin de străini care se ignoră, aparent sau nu.

Trecerea de la micul oraș la marele oraș sau la foarte marele oraș, pe care nu ai timp și nici putere să îl bați cu pasul, te izolează. Acolo nu mai contează cine sunt cei pe care îi vezi pe străzi, la restaurante, în parcuri, pentru că sunt prea mulți. Multul te derobează de nevoia de a cunoaște oamenii. Pentru că nimeni nu se oprește să vorbească cu tine, iar a opri pe cineva de vorbă te face suspect.

La țară, a te opri cu nea Nicu de vorbă, la cârciumă, și a-l întreba cum o duce, nu e nimic suspect. Pentru că nea Nicu, de obicei, e doritor de vorbă. Lui îi plac străinii, pentru că par „altfel” decât cei din satul lui. Poate că nu te face suspect nici să oprești pe cineva, într-un mic oraș, pentru ca să îl întrebi una sau alta. Dar într-un mare oraș sau într-un foarte mare oraș, a întreba pe cineva de vorbă, pe care nu îl cunoști, poate fi socotit un lucru dubios. Pentru că într-un mare oraș necunoscuții nu comunică între ei decât în anumite cadre, în cadre prestabilite.

Necunoscuții dintr-un mare oraș comunică la școală, la facultate, la serviciu, la Biserică, pe stadion, în locuri de socializare, dar nu pe stradă. Poți întreba unde e strada cutare sau unde pot schimba niște euro, dar nu poți întreba cum te cheamă, unde stai, ce credință ai sau nu îl poți opri pe cineva ca să vorbești cu el, așa, vrute și nevrute, pentru că așa vrei tu.

Oamenii de la țară, care se mută la oraș, mai întâi de toate consideră că orașul le dă o mare libertate, pentru că nu mai sunt în vizorul consătenilor lor. Și așa este! Numai că, după un anumit timp, libertatea de manifestare își ofilește speranțele, pentru că nu are cu cine să comunice. Libertatea, fără comunicare, e singurătate.

La sat oamenii comunică, vorbesc îndelung, pun țara la cale, se problematizează. La oraș, oamenii se problematizează în familie sau online, și mai puțin în fața blocului. Numai unde municipalitatea a făcut un părculeț sau a pus bănci în fața blocului se adună tineri și bătrâni, copii și maturi ca să discute și să se joace.

Și când văd, la București, reinventată discuția din fața blocului sau jocurile din fața blocului, îmi dau seama cât de triști și singuri și închiși în ei sunt orășenii. Pentru că sunt nevoiți să se rezume la oamenii din blocul lor și doar cu ei să discute, deși sunt într-un oraș cu sute de străzi și cu mulți kilometri pătrați.

Astfel înțelegem de ce, în online, omul de la țară sau de la oraș zburdă, vorbește, se dă de-a dura, încearcă să fie ceea ce nu este: pentru că în viața reală el e încorsetat într-un spațiu mic. Chiar dacă locuiește într-un mare oraș, el este limitat la un spațiu foarte mic, la ce face în casa lui, în vecinătatea locuinței sale, pe unde umblă.

Te trezești, mănânci, te duci la muncă, singura bucurie constă în ce ai pe telefonul mobil sau pe laptop, te întorci acasă obosit, mănânci, ai nevoie de distracție, ai nevoie de somn, de odihnă, pentru că mâine o iei de la capăt. Și operatorii de telefonie mobilă au înțeles din priviri oportunitatea, faptul că oamenii sunt gata să plătească pentru distracțiile de la muncă sau pentru cele din concediu și le-au dat minute și megabaiți pe mobil.

Însă lumea din telefon e plină de fețe știute sau neștiute, de știri, de lucruri despre alții și nu despre tine, ființa anodină. Îl recunoști pe actorul cutare, pe asta am văzut-o în filmul de ieri, la fel îi știi și pe vedeta cutare, pe politicianul cutare, pe ieșitul în relief cutare, s-a mai petrecut un atentat terorist nu știu unde, cineva a mai făcut o năzbâtie…

Dar toate acestea nu au de-a face cu tine. Ele te agresează, te amuză, te îngrijorează, te lasă rece…dar sub substanța privirii tale. Pentru că vedem, zilnic, mii de fețe la televizor, online, pe stradă, iar toate aceste fețe trec…sau rămân în noi, cine știe de ce sau nici nu ne interesează.

Când recunoaștem însă pe cineva, între atâtea fețe, și ne bucurăm că acest lucru se petrece, înseamnă că ea, acea persoană, e importantă pentru noi. Uneori ne surprinde și pe noi importanța unui om, când ne întâlnim  cu el, persoana vie. Pentru că, adesea, începem să vedem oamenii de departe, de foarte departe…și când ne apropiem de ei, de ei fizic, recunoaștem că nu ne-am dat seama că sunt atât de importanți pentru noi. Pentru că emoția întâlnirii e profundă.

De aceea, eu nu consider că oamenii de azi sunt altfel, pentru că trăiesc în alte condiții, ci ei doar comunică altfel, sunt puși să comunice altfel, deși, în esență, cu toții suntem oameni. Tânărul intră cu capul în căști pe stradă nu pentru că nu are nevoie de comunicare, ci pentru că nimeni nu vrea să comunice cu el.

Blocul nu comunică pentru că nu are canapea în fața lui. Îi trebuie cadru de întâlnire. Tinerii se îndrăgostesc la școală și la facultate pentru că acolo au cadru. Se îndrăgostesc și se căsătoresc, pentru că știu că odată terminată facultatea nu mai au unde…să găsească atât de mulți tineri de vârsta lor.

Cei care vin și se întâlnesc la Biserică, se întâlnesc pentru că Biserica e cel mai bun loc de întâlnire. Dacă nu merg la Biserică, atunci își caută viitorul bărbat sau viitoarea soție la mall, la teatru, la locul de muncă, printre cunoscuți. Pentru că e nevoie de cadru…pentru ca oamenii să se intersecteze cu tot ceea ce sunt și vor.

Recunoașterea facială nu mai este e o realitate doar pentru poliție și serviciile secrete, ci și pentru telefoanele și tabletele inteligente de ultimă generație, cât și pentru Windows 10, dar și pentru online. Ne vom recunoaște tot mai rapid unii pe alții…Dar ce vom ști unii despre alții? Pentru că e nevoie să scriem despre noi, ca să afle și alții ce gândim. Dar dacă nu comunicăm în scris și vorbind, ce va spune fața mea altora? Pentru că nu e de ajuns doar să apari în fotografii, ci trebuie să spui ce știe, ce simte, ce vrea imaginea din fața voastră.

Did you like this? Share it: