Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 9 august, 2016

Psalmul 151, cf. LXX

1. Acest psalm a fost scris cu mâna lui [ἰδιόγραφος] de către David, când s-a luptat de unul singur [cu] Goliad [Γολιαδ], și [este] afară de număr[ul celorlalți psalmi]. Mic eram în[tre] frații mei și mai tânăr în casa tatălui meu [și] păstoream oile tatălui meu.

2. Mâinile mele au făcut organonul [ὄργανον]/ instrumentul [și] degetele mele au unit psaltirionul.

3. Și cine va vesti Domnului meu? Însuși Domnul, [El] Însuși aude.

4. El a trimis pe Îngerul Lui și m-a luat de la oile tatălui meu și m-a uns în uleiul ungerii Lui [καὶ ἔχρισέν με ἐν τῷ ἐλαίῳ τῆς χρίσεως αὐτοῦ].

5. Frații mei [erau] buni și mari și nu a binevoit Domnul în[tru] ei.

6. Ieșit-am întru întâmpinarea celui străin și m-a blestemat în idolii lui.

7. Dar eu, trăgând sabia de la el, i-am tăiat capul lui și am ridicat ocara de la fiii lui Israil.

Cântări, cap. 7, cf. LXX

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

26. Rugăciunea lui Azarias. Binecuvântat ești Doamne, Dumnezeul părinților noștri și lăudat și preaslăvit [este] numele Tău întru veci!

27. Că drept ești [Tu] în toate pe care ni le-ai făcut nouă și toate lucrurile Tale [sunt] adevărate și drepte [sunt] căile Tale și toate judecățile Tale [sunt] adevărate.

28. Și judecăți ale adevărului le-ai făcut, după toate pe care le-ai adus asupra noastră, și peste cetatea cea sfântă, cea a părinților noștri, Ierusalimul. Că în adevăr și [în] judecată le-ai adus peste acestea, totul [fiind] pentru păcatele noastre.

29. Că am păcătuit și am făcut fărădelege [ca] să ne depărtăm de la Tine și am greșit în[tru] toate și poruncile Tale nu le-am ascultat,

30. nici [nu] le-am păzit, nici [nu] le-am făcut precum ne-ai poruncit nouă, ca bine să ne fie nouă [ἵνα εὖ ἡμῖν γένηται].

31. Și toate câte le-ai adus peste noi și toate câte le-ai făcut nouă, în judecată adevărată le-ai făcut.

32. Și ne-ai dat pe noi întru mâinile vrăjmașilor [noștri] celor fără de lege, ale celor mai mari vrăjmași apostați [ἐχθίστων ἀποστατῶν] și împăratului celui nedrept și celui mai rău de pe tot pământul.

33. Și acum nu ne este nouă să deschidem gura, [căci] rușine și ocară s-a făcut robilor Tăi și celor care se închină Ție.

34. Așadar, să nu ne dai pe noi, [până] întru sfârșit, pentru numele Tău și să nu lepezi făgăduința Ta!

35. Și să nu depărtezi mila Ta de la noi, pentru Avraam, cel iubit de Tine și pentru Isaac, robul Tău și [pentru] Israil, cel sfânt al Tău!

36. [Pentru] câte ai grăit către ei, spunând [că vrei] să înmulțești sămânța lor ca stelele cerului și ca nisipul cel de la marginea mării.

37. Că[ci], Stăpâne, ne-am micșorat de la toate neamurile și astăzi suntem smeriți în tot pământul pentru păcatele noastre.

38. Și nu este în vremea aceasta arhon/ conducător și Profet și igumenos/ povățuitor, nici ardere de tot, nici jertfă, nici prinos, nici tămâiere, nici loc [unde] să aducem roadă înaintea Ta și să aflăm milă.

39. Dar în suflet zdrobit și [în] duh smerit să fim primiți [de Tine], ca în arderi de tot de berbeci și de tauri și ca în zeci de mii de miei grași.

40. Așa să fie astăzi jertfa noastră înaintea Ta și să se desăvârșească după Tine [καὶ ἐκτελέσαι ὄπισθέν Σου], că nu este rușine [pentru] cei care s-au încrezut în Tine.

41. Și acum, [pe Tine] Te urmăm în/ din toată inima [noastră] și ne temem de Tine și căutăm fața Ta. [De aceea], să nu ne faci pe noi de rușine,

42. ci fă cu noi după bunătatea Ta și după mulțimea milei Tale!

43. Și ne izbăvește pe noi după minunile Tale și dă slavă numelui Tău, Doamne!

44. Și să se întoarcă înapoi toți cei care arată cele rele robilor Tăi și să se facă de rușine, [să fie lipsiți] de toată puterea și stăpânirea și tăria lor să se zdrobească.

45. Și să cunoască [cu toții] că Tu ești Domnul, singurul Dumnezeu și [ești] slăvit în toată lumea!

Sinod tâlhăresc?

Sinodul de la Efesos, din 449, care a fost unul monofizit, a fost condamnat de către Biserică și numit drept latrocinium, adică tâlhăresc/ banditesc. Pentru că, pe nesimțite, a vrut să schimbe învățătura Bisericii la nivel sinodal.

De la această sintagmă, în ianuarie 2016, cineva a creat la nivel online blogul Sinodul Tâlhăresc, având ca subtitlu: Sinodul Pan-Ortodox din Creta 16-27 iunie 2016. Și înainte și după Sfântul și Marele Sinod din Creta, pe acest blog extremist ortodox au apărut articole care prezintă Sinodul din Creta drept unul „eretic”.

Care sunt motivele pe care le invocă blogul extremist, care nu are nicio transparență, adică nu e asumat de nimeni?

Primul articol de pe blog este preluat de pe Basilica, fără să indice sursa. E din 22 ianuarie 2016 pe Basilica și a fost preluat pe 23 ianuarie, a doua zi. Adică e vorba despre ce s-a stabilit la Sinaxa Întâistătorilor Bisericii de la Chambésy. E singurul articol din ianuarie 2016.

În februarie 2016 s-au publicat 6 articole pe blogul extremist, toate fiind preluări, date oficiale sau luări de poziție ale unor Ierarhi. În martie 2016 sunt alte 4 preluări, în prim-plan fiind PS Longhin Jar, care se dezice de Sinod. În aprilie 2016 a preluat 11 articole. Pentru că autorii blogului, după cum se pare, nu le au cu scrisul.

ÎPS Serafimos de Pireu pune întrebări. Prof. Dimitrios Tselenghidis are obiecții față de texte. Întrebările și obiecțiile sunt normale și constructive dacă sunt sincere. Înainte ca să se petreacă Sinodul, PS Longhin Jar consideră Sinodul „un sobor al fărădelegii, care va aduce dezbinare în Biserică”. O afirmație pripită. Pentru că lucrurile se judecă la final, față în față cu textele sinodale și nu ante-factum.

Acum, post-factum, lucrurile arată astfel: Sinodul din Creta a adus unitate în Biserică, iar focarele de extremism sunt aceleași. Nu s-a smintit nimeni din cauza Sinodului. Dar Biserica, care avea nevoie de hotărârile lui, a început să inițieze proiecte ample. Primul dintre ele este acela al autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina, care va fi acordată de Patriarhia Ecumenică, ca și Bisericii Ortodoxe a Poloniei.

Părintele Mihai Valica vorbește despre „legătura” dintre masonerie și Sinodul Bisericii…l-am auzit vorbind și după Sinod, într-o predică la nivel online, iar disprețul său față de membrii Sinodului Bisericii noastre, care au fost în Creta, nu mi se pare deloc în regulă. Adică deloc preoțesc.

L-au inclus în blog și pe Părintele Iustin Pîrvu, cu un transcript din 2009, pentru ca să ne spună că nici el „nu a fost de acord” cu Sinodul. El nu a fost de acord cu multe…și pepiniera de extremiști, care s-a format în jurul lui sau datorită lui, e o moștenire neagră lăsată Bisericii noastre. Și asta ne arată că nu a fost un om al teologiei, ci al fricilor puerile. Pentru că nu de cipuri trebuia să se ocupe și nu datorită lor trebuia să fie „remarcat”, ci datorită unei teologii profunde și ample.

În luna mai, pe blogul extremist, au apărut cele mai multe articole. Toate preluate. ÎPS Ieroteos Vlahos și-a exprimat punctele de vedere înainte de Sinod, a fost la Sinod, a mărturisit că nu a semnat un act, dacă îmi aduc bine aminte, și ce a avut de spus, a spus acolo, la Sinod. Însă a participat la Sinod! Dacă Sinodul e „tâlhăresc”, atunci a făcut parte din el.

Nu știu dacă ÎPS Serafimos al Pireului a fost la Sinod. Părerile sale extremiste erau cunoscute însă în spațiul românesc de mai mult timp, datorită unui extremist român din subordinea sa.

Ce înseamnă extremist ortodox pentru mine? Un cleric, un monah sau un mirean ortodox, cu sau fără studii teologice, care consideră drept cele mai importante lucruri ale Bisericii doar câteva probleme teologice, unele din ele fals-teologice, și doar despre ele discută și nu consideră că e nevoie să vorbim despre orice lucru teologic din istoria și viața Bisericii. Extremistul este cel care se rezumă la câteva…în loc de toate problemele Bisericii. Și care spune ce nu e bine sau ce nu pare a fi bine după mintea lui, dar care nu pune osul la bătaie, ca să ajute Biserica în mod efectiv.

Pentru că extremistul doar privește critic Biserica vie, se desparte de ea interior și o privește de la distanță, dar nu face nimic concret pentru ea. În afară de mult zgomot

Părintele Macarie de la Mănăstirea Oituz își manifesta „îngrijorarea” cu privire la Sinod. Pe 17 iunie 2016. După Sinod nu mai vrea să îl pomenească pe Ierarhul său. Pe 29 mai 2016, blogul publică scrisoarea unor monahi către ÎPS Teofan al Moldovei. Ierom. Ștefan Nuțescu traduce textul lui Hristu K. Livanos, intitulat: Vai vouă, ecumeniști fățarnici!

Pentru că frica fundamentală, dar falsă a extremiștilor ortodocși  a fost aceea că Sinodul „va canoniza” ecumenismul. Adică dialogul teologic cu alte confesiuni. Ca și când Biserica, de două milenii, nu vorbește cu celelalte confesiuni, ci tace mâlc.

Însă asta spune multe despre extremiștii noștri: că sunt niște oameni închiși în ei înșiși, care nu comunică în mod real nici cu alți ortodocși, nici cu alții de alte confesiuni, dar care se cred singurii trăitori ai credinței ortodoxe.

Numai că, credința ta e reală și vie când te mântuiește pe tine și îi mântuiește și pe alții. Iar ca să îi mântuiască pe alții, trebuie să știi să o prezinți în mod plăcut, cuceritor altora, pentru ca să se îndrăgostească de ea.

Revista Atitudini, apărută sub îngrijirea Părintelui Iustin Pârvu, ne prezintă frica fundamentală încă din titlu: „Cine aprobă sinodul din Creta, aprobă implicit ecumenismul!” Adică Sinodul din Creta, după Atitudini, „a aprobat” dialogul, pentru că până acum Biserica „nu a dialogat”, ci „a stat speriată, într-un colț”.

Alături de insultele la adresa Sinodului, apar și hotărârile Sinodului. Ba, cu emfază, ne sunt prezentați și cei care nu au semnat un document. Însă au participat la Sinod și le-au semnat pe celelalte. Iar dacă le-au semnat, atunci, potrivit extremismului, și ei sunt „tâlhari”. Pentru că blogul de față îi consideră „tâlhari”, adică „falsificatori” ai credinței noastre, pe toți participanții Sinodului. Așa că cei 8, lăudați că nu au semnat un act sinodal, sunt și ei „bandiți”, potrivit blogului extremist, pentru că au participat la Sinod și le-au semnat pe celelalte.

Cele mai multe articole sunt din iunie 2016, pentru că atunci a fost Sinodul. Injuriile la adresa unuia sau a altuia sunt la vedere. ÎPS Ieroteos Vlahos e „bun”, pentru că a zis „de rău” de Sinod, dar a fost prezent la Sinod. I se trece cu vederea prezența, pentru că nu a semnat un act. Care? Cel care prezintă frica falsă a extremiștilor români: Relațiile Bisericii cu restul lumii creștine. Pentru că ei nu vor să-i convingă pe eterodocși, ci îi exclud pur și simplu.

Pe 19 iunie 2016, se preia pe blog articolul de aici, dar titlul articolului este: „Sinod tot mai tâlhăresc…mai ales prin rugăciunile papei Francisc”. Ce făcuse Papa Franciscus? Îndemnase la rugăciune pentru Sinodul ortodox. Însă articolul de față e unul de creație proprie. E al extremistului care compune blogul. Și nivelul lui intelectual…se vede din formulări. Dau exemplu: „Ca să fie mai clar pentru tot naivul ortodox, ce-și mai pune speranțele în niște ierarhi puși de oameni, iar nu de Dumnezeu, se arată de la o zi la alta cine stă în spatele acestui sinod și care este scopul său”.

Comentariul aduce cu formulările semidocte ale lui Saccsiv, existente în multe dintre „articolele” sale. Adică, după ce preia articolul, spune și el trei cuvinte personale. Și acelea „îl reprezintă”. Acelea spun totul despre „larga” lui respirație mentală.

Pe 17 iunie 2017, Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu își dorea ca Biserica Ortodoxă Română să nu participe la Sinodul din Creta, pentru că acolo va avea loc „o trădare extremă”. Pe 28 iunie, același, spune că în Creta s-a produs „o mare apostazie”.

Pe mine mă uimește vehemența lui Staicu, a lui Valica, a lui Vulcănescu, a altora ca ei…pentru că ea vine pe fondul lipsei lor de operă. De muncă efectivă în spațiul teologiei.

Vehement, la o adică, poate să fie cineva care se ocupă profund cu teologia, care scrie teologie, care e în stare să explice ce e bine și ce e rău dintr-un text și nu cei care n-au nimic de spus. Oameni foarte erudiți în domeniul teologic pot fi vehemenți, iar nu oricine. Adică vehemența lor are altceva în spate decât dorul după teologia Bisericii.

Pentru că, dacă s-ar fi ocupat cu teologia, ar fi văzut, spre exemplu, că nu avem Scriptură tradusă critic din limba greacă, că nu avem o colecție, de sute de cărți, a Sfinților Părinți și o folosim pe cea a romano-catolicilor, că nu avem cărțile de cult traduse acrivic după limba greacă etc. Iar Vulcănescu și Staicu spun că au învățat limba greacă…

Pe mine m-ar fi convins nu vehemența lor față de Sinod, ci vreo câteva zeci de traduceri patristice emanate de la ei. Pe mine asta m-ar fi convins. Să vedem însă când se lasă de extremism și se apucă de teologie.

În iulie și în august, extremismul a continuat pe blogul cu pricina.

Extremiștii Sfântului Munte Athos, care nu acceptă Sinodul, s-au pus și ei pe o listă. Sper să fie autentică. Și dacă e autentică, înseamnă că Athosul are aceleași probleme ca și noi și nu trăiește în pace, în isihie profundă.

Cei care nu acceptă Sinodul, mai pe scurt, sunt oameni care nu au de-a face cu el. Și nici cu viața Bisericii. Ei nu iau decizii importante în Biserică, ci sunt pe post de sperietori de ciori. Din păcate: ciori imaginare. Pentru că ei îi sperie pe oameni tocmai cu ceea ce Biserica are mai de preț: cu dialogul și mărturia ei.

Dialogul nu face rău nimănui, ci îi convinge pe oameni că suntem deschiși spre alții. Iar în cadrul dialogului onest, sincer cu alții, se mărturisește credința noastră. Cine fuge de „ecumenism”, adică de dialogul cu alții, fuge de înțelegerea de sine, iar cine crede că Biserica, în mileniul al 3-lea, trebuie închisă în case și în Mănăstiri, nu e realist. Pentru că Biserica e în centrul lumii și noi trebuie să arătăm cât de sfinte și de importante sunt toate cele ale ei: de la teologie până la slujbe, de la modul ei de a fi și până la Sfinții ei, de la rolul ei în lume și până la consecințele ei ultime asupra întregii creații.

Așadar, Sfântul și Marele Sinod din Creta nu a fost unul „tâlhăresc”, pentru că pe el l-a pregătit întreaga Biserică și la el au participat 10 din 14 Biserici autocefale și autonome ortodoxe. Textele sunt la îndemâna tuturor, ele se pot citi și aprofunda. A dezinforma pe tema lor e un gest de răutate neavenită. Iar blogul extremist de care m-am ocupat în acest articol e un gest de răutate oarbă, care nu zidește pe nimeni, ci doar isterizează. Și ca el mai sunt și altele, care mestecă bârfe, frici, halucinații religioase, dar nu adevăruri.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [4]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a.

***

Revenind însă la dedicaţia lui Mihai Ştefanovici din prefaţa Molitvenicului apărut în 1706, o vom privi, după cum am promis, mai atent. Aici se spune:

„Precum oarecând, din purtarea grijii dumnezeieşti, prea frumosul Iosif, prin vinderea fraţilor lui, ismailitenilor, înstreinat au fost de părinţi şi de ţara lui în pământul Eghipetului (iubitoriule de Dumnezeu părinte), ca acolo să fie păzit spre hrana vremii celor şapte ani ai foametii întru folosirea a multe noroade, iar mai vârtos pentru norodul cel credincios, adică pentru tatăl lui Israil.

Aşa acea purtare de grijă dumnezeiască, şi pre iubirea ta de Dumnezeu, ca pre un mărgăritariu scump, legat cu aur, întru vindere oarecând fiind preţuit, şi din ţara ta scos, şi în partea locurilor noastre adus şi nemerit, ai strălucit ca o rază luminoasă. (…) O, minune, şi dumnezeiasca purtare de grijă şi descoperire, cum de multe ori cu cei robiţi şi legaţi s-au arătat slobozirea, şi descoperirea mântuirii a mulţi”[1].

Din aceste cuvinte se înţeleg mai multe lucruri. În primul rând, ne miră faptul că Gabriel Ştrempel nu le comentează aproape deloc.

În ceea ce ne priveşte, mai înainte de toate, tindem să îi acord un mare credit lui Mihai Ştefanovici, întrucât acesta era ucenicul lui Antim şi unul dintre apropiaţii săi, căruia, cu acelaşi prilej, i se adresează cu: „al mieu stăpân şi de bine făcătoriului părinte”[2], de la care a învăţat arta tiparului şi care i-a fost, în mod sigur, părinte duhovnicesc – întrucât un alt ucenic tipograf, Gheorghe Radovici, mărturisea acest lucru şi afirma, că în perioada stăreţiei la Snagov, Antim a fost şi duhovnicul mănăstirii[3].

Când Mihai Ştefanovici apare din nou, după o scurtă absenţă, în preajma lui Antim, episcop de Râmnic, acesta era înaintat ipodiacon şi e posibil ca tot protectorul şi părintele său să-l fi hirotesit. Şi întrucât acest ucenic, atât de apropiat lui Antim, nu putea avea decât sentimente de recunoştinţă şi de admiraţie faţă de învăţătorul său, în mod sigur, cunoscând adevărul despre viaţa acestuia, nu va fi încercat în niciun fel să falsifice acest adevăr. De altfel cuvintele lui vorbesc de la sine despre sentimentele sale.

Mihai Ştefanovici aminteşte, deci, după cum s-a văzut mai sus, de robia lui Antim Ivireanul, dar cuvintele sale precizează anumite aspecte deosebit de importante: „ca pre un mărgăritariu scump, întru vindere oarecând fiind preţuit (subl. n.) şi din ţara ta scos”, aşa a fost înstrăinat mitropolitul nostru de ţara lui.

Deducem din această formulare că Antim nu a fost vândut ca un rob oarecare, ci ori ca un nobil – şi ar avea dreptate cei ce afirmă originea sa aristocratică – ori ca un tânăr deosebit de talentat, care va fi fost cunoscut atât de vânzătorii săi, cât şi de cumpărători, ca să fie preţuit ca „un mărgăritariu scump, legat cu aur”, ori amândouă deodată. Dar în niciun caz nu a fost luat rob la întâmplare, în timpul vreunei incursiuni turceşti în Georgia, răpit din masa amorfă de oameni.

De asemenea, „întru vindere oarecând fiind preţuit” arată că cineva l-a „preţuit”, deci au existat nu numai cumpărători, ci şi vânzători pentru el, care poate s-au şi tocmit la preţ, şi aceasta înainte de a fi „din ţara ta scos”, arătând tocmai modul cum a căzut în robie şi nu pe acela al vinderii sale ulterioare de către turci.

Spre această concluzie ne îndeamnă şi comparaţia cu „prea frumosul Iosif”, care, „prin vinderea fraţilor lui, ismailitenilor, înstreinat au fost de părinţi şi de ţara lui în pământul Eghipetului”.

S-ar putea obiecta că asemănarea nu trebuie înţeleasă ca identitate. Totuşi nu putem să nu observăm o insistenţă a autorului acestor rânduri asupra acestei imagini, din care înţelegem două lucruri: e foarte posibil ca şi Antim să fi fost vândut, ca şi sfântul Iosif, de „fraţii” lui, adică de compatrioţi de-ai săi – şi speculăm, dar nu excludem faptul ca acesta să fi stârnit din fragedă vârstă invidii atât de mari, prin înzestrările sale evidente, conjugate, poate, cu o origine nobiliară aparte, care îl făceau să fie „mărgăritariu scump” chiar şi în ochii turcilor – şi al doilea, cumpărătorii săi trebuie să fi fost turci, şi nu perşi, pentru că nu degeaba aminteşte Mihai Ştefanovici de „ismailiteni” (cuvânt care îi denumeşte pe arabi sau pe musulmani), la care a căzut rob şi Iosif patriarhul, întrucât ucenicul a oferit acele detalii care stabileau asemănarea dintre cele două personaje în amănunt.

S-ar putea, repet, obiecta că semnatarul acestor rânduri a reluat istoria biblică, după obicei, şi că nu ar trebui să deducem de aici o identitate a faptelor. În acest caz însă, Mihai Ştefanovici ar fi trebuit să ofere şi cealaltă variantă biografică, a lui Antim şi să sublinieze diferenţele, dacă această asemănare era doar parţială sau tangenţială.

Însă opinia noastră este aceea că, în epocă, viaţa acestuia era destul de bine cunoscută – în liniile sale esenţiale – şi că ucenicul nu a făcut decât să evidenţieze lucrurile care erau în mod mirabil coincidente cu biografia lui Antim, din viaţa sfântului Iosif, nemaiconsiderând necesar să repete relatarea aceloraşi evenimente şi pentru cel ce era subiectul comparaţiei.

Despre Antim Ivireanul se spune că „ştia să facă în chip minunat orice meşteşug, mai ales sculptură, desene şi broderii”[4], pe care, având în vedere influenţele orientale georgiene, în broderii şi ornamentaţii, se poate să le fi învăţat chiar încă înainte de a cădea rob. Prin urmare, fiindu-i sesizate calităţile deosebite şi, poate şi credinţa, a fost răscumpărat. E cunoscut faptul că turcii încercau reconvertirea celor luaţi în robie şi, nu de puţine ori, cei ce nu treceau la islamism erau ucişi, cum s-a întâmplat şi cu sfântul mucenic Ioan Valahul, spânzurat în 1662, la numai 18 ani, după trei ani de robie.

Turcii vor fi acceptat însă, să câştige bani de pe urma lui Andrei (Antim), în lăcomia lor, mai degrabă decât să-l omoare. Dar cine l-a răscumpărat şi de unde, rămâne încă o întrebare fără un răspuns categoric.

Credem – şi observăm acest lucru – că a devenit o tradiţie imposibil de contrazis, a se considera că Antim Ivireanul este de origine georgiană sau ivireană, lucru acceptat şi de cei mai mulţi dintre cercetători, şi de ierarhia eclesiastică românească şi georgiană şi mărturisit de Antim Ivireanul însuşi, precum şi de toţi contemporanii săi.

Acest fapt este menţionat şi în ediţia Oxford a Dicţionarului Sfinţilor [5], cât şi într-un volum de vieţi de sfinţi martirizaţi (între sec. XV – XIX) de turcii otomani, apărut foarte recent[6], ceea ce demonstrează înrădăcinarea acestei credinţe în conştiinţa românească şi panortodoxă.

Într-o pagină plină de poezie împletită cu nostalgie, Iorga scria despre Antim: „Un străin a venit de departe, de foarte departe, unde stânci spintecă pământul şi se azvârl izvoare despletite, cu ţăndări de piatră în apa lor nebună, unde nu sunt zări întinse, de verde-dulce şi aur curat supt cerul albastru, unde lacul nu se zbate de mulţămire între trestiile înalte. Antim din Ivir era un meşter de predică, un meşter de scrisoare, un meşter de tipar, un meşter de zugrăveală, un suflet curat şi o voinţă neobosită. Constantin Brâncoveanu, acel domn strălucit prin binefacerile sale, l-a primit ca pe un trimes ceresc…”[7].


[1] *** Evhologhion adecă Molitvenic, vol. I şi II, Râmnic, 1706, aflat la Biblioteca Academiei Române, fondul de Carte românească veche, cota 150A, f. 2v – 3r. A se vedea şi Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 161.

[2] Ibidem.

[3] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV(1956), nr. 8-9, p. 729, nota 179.

[4] Vezi nota 56 a lucrării de faţă.

[5] ***Dicţionar al Sfinţilor, ed. Oxford, de Hugh Farmer, trad. de Mihai C. Udma şi Elena Burlacu, argumentul şi articolele consacrate Sfinţilor români de prof. univ. dr. Remus Rus, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 50-51.

[6] Pr. Nomikos Mihail Vaporis, Mărturisitori ai lui Hristos. Vieţile Noilor Mucenici ortodocşi din vremea stăpânirii turceşti (1437 –1860), în româneşte de Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 186.

[7] N. Iorga, Pagini alese, EPL., 1965, vol. I, p. 120.

Psalmul 150, cf. LXX

1. Alliluia! Lăudați-L pe Dumnezeu în[tru] Sfinții Lui! Lăudați-L pe El în[tru] tăria puterii Lui!

2. Lăudați-L pe El în[tru] Puterile Lui! Lăudați-L pe El după mulțimea măreției Lui!

3. Lăudați-L pe El în glas de trâmbiță! Lăudați-L pe El în psaltirion și [în] liră!

4. Lăudați-L pe El în timpan și [în] dans! Lăudați-L pe El în coarde și [în] organe/ instrumente!

5. Lăudați-L pe El în chimvale [κυμβάλοις] bine-răsunătoare! Lăudați-L pe El în chimvale de strigare!

6. Toată suflarea să laude pe Domnul! Alliluia!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén