Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a.

***

Revenind însă la dedicaţia lui Mihai Ştefanovici din prefaţa Molitvenicului apărut în 1706, o vom privi, după cum am promis, mai atent. Aici se spune:

„Precum oarecând, din purtarea grijii dumnezeieşti, prea frumosul Iosif, prin vinderea fraţilor lui, ismailitenilor, înstreinat au fost de părinţi şi de ţara lui în pământul Eghipetului (iubitoriule de Dumnezeu părinte), ca acolo să fie păzit spre hrana vremii celor şapte ani ai foametii întru folosirea a multe noroade, iar mai vârtos pentru norodul cel credincios, adică pentru tatăl lui Israil.

Aşa acea purtare de grijă dumnezeiască, şi pre iubirea ta de Dumnezeu, ca pre un mărgăritariu scump, legat cu aur, întru vindere oarecând fiind preţuit, şi din ţara ta scos, şi în partea locurilor noastre adus şi nemerit, ai strălucit ca o rază luminoasă. (…) O, minune, şi dumnezeiasca purtare de grijă şi descoperire, cum de multe ori cu cei robiţi şi legaţi s-au arătat slobozirea, şi descoperirea mântuirii a mulţi”[1].

Din aceste cuvinte se înţeleg mai multe lucruri. În primul rând, ne miră faptul că Gabriel Ştrempel nu le comentează aproape deloc.

În ceea ce ne priveşte, mai înainte de toate, tindem să îi acord un mare credit lui Mihai Ştefanovici, întrucât acesta era ucenicul lui Antim şi unul dintre apropiaţii săi, căruia, cu acelaşi prilej, i se adresează cu: „al mieu stăpân şi de bine făcătoriului părinte”[2], de la care a învăţat arta tiparului şi care i-a fost, în mod sigur, părinte duhovnicesc – întrucât un alt ucenic tipograf, Gheorghe Radovici, mărturisea acest lucru şi afirma, că în perioada stăreţiei la Snagov, Antim a fost şi duhovnicul mănăstirii[3].

Când Mihai Ştefanovici apare din nou, după o scurtă absenţă, în preajma lui Antim, episcop de Râmnic, acesta era înaintat ipodiacon şi e posibil ca tot protectorul şi părintele său să-l fi hirotesit. Şi întrucât acest ucenic, atât de apropiat lui Antim, nu putea avea decât sentimente de recunoştinţă şi de admiraţie faţă de învăţătorul său, în mod sigur, cunoscând adevărul despre viaţa acestuia, nu va fi încercat în niciun fel să falsifice acest adevăr. De altfel cuvintele lui vorbesc de la sine despre sentimentele sale.

Mihai Ştefanovici aminteşte, deci, după cum s-a văzut mai sus, de robia lui Antim Ivireanul, dar cuvintele sale precizează anumite aspecte deosebit de importante: „ca pre un mărgăritariu scump, întru vindere oarecând fiind preţuit (subl. n.) şi din ţara ta scos”, aşa a fost înstrăinat mitropolitul nostru de ţara lui.

Deducem din această formulare că Antim nu a fost vândut ca un rob oarecare, ci ori ca un nobil – şi ar avea dreptate cei ce afirmă originea sa aristocratică – ori ca un tânăr deosebit de talentat, care va fi fost cunoscut atât de vânzătorii săi, cât şi de cumpărători, ca să fie preţuit ca „un mărgăritariu scump, legat cu aur”, ori amândouă deodată. Dar în niciun caz nu a fost luat rob la întâmplare, în timpul vreunei incursiuni turceşti în Georgia, răpit din masa amorfă de oameni.

De asemenea, „întru vindere oarecând fiind preţuit” arată că cineva l-a „preţuit”, deci au existat nu numai cumpărători, ci şi vânzători pentru el, care poate s-au şi tocmit la preţ, şi aceasta înainte de a fi „din ţara ta scos”, arătând tocmai modul cum a căzut în robie şi nu pe acela al vinderii sale ulterioare de către turci.

Spre această concluzie ne îndeamnă şi comparaţia cu „prea frumosul Iosif”, care, „prin vinderea fraţilor lui, ismailitenilor, înstreinat au fost de părinţi şi de ţara lui în pământul Eghipetului”.

S-ar putea obiecta că asemănarea nu trebuie înţeleasă ca identitate. Totuşi nu putem să nu observăm o insistenţă a autorului acestor rânduri asupra acestei imagini, din care înţelegem două lucruri: e foarte posibil ca şi Antim să fi fost vândut, ca şi sfântul Iosif, de „fraţii” lui, adică de compatrioţi de-ai săi – şi speculăm, dar nu excludem faptul ca acesta să fi stârnit din fragedă vârstă invidii atât de mari, prin înzestrările sale evidente, conjugate, poate, cu o origine nobiliară aparte, care îl făceau să fie „mărgăritariu scump” chiar şi în ochii turcilor – şi al doilea, cumpărătorii săi trebuie să fi fost turci, şi nu perşi, pentru că nu degeaba aminteşte Mihai Ştefanovici de „ismailiteni” (cuvânt care îi denumeşte pe arabi sau pe musulmani), la care a căzut rob şi Iosif patriarhul, întrucât ucenicul a oferit acele detalii care stabileau asemănarea dintre cele două personaje în amănunt.

S-ar putea, repet, obiecta că semnatarul acestor rânduri a reluat istoria biblică, după obicei, şi că nu ar trebui să deducem de aici o identitate a faptelor. În acest caz însă, Mihai Ştefanovici ar fi trebuit să ofere şi cealaltă variantă biografică, a lui Antim şi să sublinieze diferenţele, dacă această asemănare era doar parţială sau tangenţială.

Însă opinia noastră este aceea că, în epocă, viaţa acestuia era destul de bine cunoscută – în liniile sale esenţiale – şi că ucenicul nu a făcut decât să evidenţieze lucrurile care erau în mod mirabil coincidente cu biografia lui Antim, din viaţa sfântului Iosif, nemaiconsiderând necesar să repete relatarea aceloraşi evenimente şi pentru cel ce era subiectul comparaţiei.

Despre Antim Ivireanul se spune că „ştia să facă în chip minunat orice meşteşug, mai ales sculptură, desene şi broderii”[4], pe care, având în vedere influenţele orientale georgiene, în broderii şi ornamentaţii, se poate să le fi învăţat chiar încă înainte de a cădea rob. Prin urmare, fiindu-i sesizate calităţile deosebite şi, poate şi credinţa, a fost răscumpărat. E cunoscut faptul că turcii încercau reconvertirea celor luaţi în robie şi, nu de puţine ori, cei ce nu treceau la islamism erau ucişi, cum s-a întâmplat şi cu sfântul mucenic Ioan Valahul, spânzurat în 1662, la numai 18 ani, după trei ani de robie.

Turcii vor fi acceptat însă, să câştige bani de pe urma lui Andrei (Antim), în lăcomia lor, mai degrabă decât să-l omoare. Dar cine l-a răscumpărat şi de unde, rămâne încă o întrebare fără un răspuns categoric.

Credem – şi observăm acest lucru – că a devenit o tradiţie imposibil de contrazis, a se considera că Antim Ivireanul este de origine georgiană sau ivireană, lucru acceptat şi de cei mai mulţi dintre cercetători, şi de ierarhia eclesiastică românească şi georgiană şi mărturisit de Antim Ivireanul însuşi, precum şi de toţi contemporanii săi.

Acest fapt este menţionat şi în ediţia Oxford a Dicţionarului Sfinţilor [5], cât şi într-un volum de vieţi de sfinţi martirizaţi (între sec. XV – XIX) de turcii otomani, apărut foarte recent[6], ceea ce demonstrează înrădăcinarea acestei credinţe în conştiinţa românească şi panortodoxă.

Într-o pagină plină de poezie împletită cu nostalgie, Iorga scria despre Antim: „Un străin a venit de departe, de foarte departe, unde stânci spintecă pământul şi se azvârl izvoare despletite, cu ţăndări de piatră în apa lor nebună, unde nu sunt zări întinse, de verde-dulce şi aur curat supt cerul albastru, unde lacul nu se zbate de mulţămire între trestiile înalte. Antim din Ivir era un meşter de predică, un meşter de scrisoare, un meşter de tipar, un meşter de zugrăveală, un suflet curat şi o voinţă neobosită. Constantin Brâncoveanu, acel domn strălucit prin binefacerile sale, l-a primit ca pe un trimes ceresc…”[7].


[1] *** Evhologhion adecă Molitvenic, vol. I şi II, Râmnic, 1706, aflat la Biblioteca Academiei Române, fondul de Carte românească veche, cota 150A, f. 2v – 3r. A se vedea şi Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 161.

[2] Ibidem.

[3] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV(1956), nr. 8-9, p. 729, nota 179.

[4] Vezi nota 56 a lucrării de faţă.

[5] ***Dicţionar al Sfinţilor, ed. Oxford, de Hugh Farmer, trad. de Mihai C. Udma şi Elena Burlacu, argumentul şi articolele consacrate Sfinţilor români de prof. univ. dr. Remus Rus, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 50-51.

[6] Pr. Nomikos Mihail Vaporis, Mărturisitori ai lui Hristos. Vieţile Noilor Mucenici ortodocşi din vremea stăpânirii turceşti (1437 –1860), în româneşte de Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 186.

[7] N. Iorga, Pagini alese, EPL., 1965, vol. I, p. 120.

Did you like this? Share it: