Reîntoarcere la Nichita [44]

Poemele Miraj de iarnă, Către Hypnos și Focul și gheața formează o triadă în volum, care poartă titlul: Trei miraje de iarnă. Și e interesantă perspectiva poetului, pentru că aceste trei poezii, în aparență, nu se leagă, din punct de vedere al mesajului.

Miraj de iarnă imită, oarecum, tiparul ermetic barbian, fără a-și impropria mesajul sau viziunea poetică barbiană. Astfel, avem „patru sori de abur alb” sau „patru sori de aur” pe un cer „negru, fără aștri”, în afară de sorii care „se desfăceau/ în șuvițe sclipitor de albe, spiralate,/ peste negrul nopții, surd”

Spre acest cer cu acești sori e atras el, „către patru mari vârtejuri, într-un cer tăcut”.

Ea stă „pe-un bulgăr mare de zăpadă verde”, având coama neagră atrasă în sus, către cerul negru.

„Aer negru și zăpadă verde”…și cei doi se simt atrași de vârtejele celor „patru sori de aur”, „pe jumătate smulși spre cer”.

Iar această smulgere spre cer e o…senzație veche a lui Nichita, pe care am întâlnit-o în multe poeme.

Cerul e tăcut, negru și fără aștri – situație pe care am mai aflat-o doar la Mihail Moxa și Eminescu[1] –, dar ea stă pe zăpadă verde, iar vârtejele solare, în număr de patru (după numărul brațelor lor), îi atrag „în sus”. Îi smulg.

Combinația dintre verde și aur nu mi se pare întâmplătoare. Specifică Psaltirii (implicit, și lui Dosoftei) și lui Ion Barbu, am întâlnit-o și în Elegia a opta, hiperboreeana: „aură verzuie” („și-o aură verzuie prevestește/ un mult mai aprig ideal”)[2].

De asemenea, confuzia dintre coama ei și cer o făcea și Bolintineanu[3]. Numai că acolo era un cer înstelat, aici e un cer negru și o coamă neagră („coama ta se răsfira bătând în sus/ și pe cerul negru ca o ceață,/ neagră era coama ta în sus”). Totuși, aspirația spre astral/ ceresc rămâne valabilă.

Al doilea poem, Către Hypnos, ne amintește, în schimb, de poemul Binecuvântare al lui Arghezi[4]. Nichita spune:

I

Ei dormeau. Ei se nășteau dormind;
strigăt prin somn dădeau cuvintele
născându-i din ultima silabă.

Creșteau dormind, se îndrăgosteau
dormind
și nunta
și-o celebrau în somn.

Întemeiau așezări de cuvinte, în somn.
Femeile lor nășteau în somn,
iar ei, cu toții, îmbătrâneau
în somn
și mureau astfel
.

Tineri dormind, le luau locul
în vis,
noi și sfâșietoare cuvinte adormite
înlocuiau
vechile, profund adormitele
cuvinte.

II

Dar să se trezească,
aceasta
nu o voia niciunul
.

Ei trăiau în somn pentru că
numai în vis
trăiau cu tot trupul deodată
.

Păsările lor zburau dormind,
peștii lor înotau dormind.
Caii lor galopau în somn
și toamna
în vii, se coceau struguri
de vis.

Nimenea și
niciunul nu voia să se trezească,
pentru că numai astfel
forma lor le aparținea
în întregime și toată
deodată.

III

Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau că cei ce sunt treji
nu trăiesc în ei înșiși.

Spuneau că cei treji
nu sunt altceva decât
privire, atunci când privesc,
auz, atunci când aud,
durere, atunci când se-ndurerează.

Ei îi urau pe cei treji.
Spuneau că cei ce sunt treji
nu sunt în stare să-și locuiască
tot trupul deodată
ci,
ca și cum ar fi goi
pe dinlăuntru,
ei, cei treji, aleargă tot timpul
în ei înșiși
fiind rând pe rând
numai o gleznă
sau
numai o tâmplă
sau
numai un braț, –
restul trupului azvârlindu-și-l
rând pe rând în tenebre.

IV

Ei îi urau pe cei treji
numindu-i
„Cei fără de trup”
.

Dar ura lor
din când în când devenea
colosală

pentru că, spuneau ei,
însăși privirea se poate trezi
și-atunci în ea nu mai trăiesc
toate culorile deodată,
… însuși auzul se poate trezi
și-atunci în el
nu mai trăiesc
toate sunetele deodată.

Și însăși culoarea se poate trezi
și-atunci în ea
nu mai trăiesc
toate vibrațiile deodată…

Și însuși sunetul se poate trezi
și-atunci în el
nu mai trăiesc
toate amintirile deodată…

Și însăși durerea se poate trezi
și-atunci în ea
nu mai trăiesc
toate amintirile deodată…

V

Ei dormeau. Ei se nășteau dormind.
Se înmulțeau dormind.
Mureau dormind
.
Dar tot timpul erau identici
Cu trupul lor
.

Ei trăiau în vis
și chiar și arborii
ca să-i adumbrească trebuiau
mai întâi să adoarmă
putând numai astfel sa-și zvârle
peste trupurile lor întregi
și umbra rădăcinilor lor.

Nu e greu de înțeles cine sunt ei, cei care dorm tot timpul, cei care trăiesc în somn și în vis, în visul vieții acesteia (metaforă veche, biblică), care sunt „identici/ cu trupul lor”. Cei care îi urăsc pe cei treji cu o ură care poate deveni colosală, pentru că aceia sunt „fără de trup” și „aleargă tot timpul/ în ei înșiși”.

Pe când ei trăiesc, se înmulțesc și mor dormind și lasă somnul morții și urmașilor lor, somnul morții spirituale. Încât copacii nu le fac umbră decât cu rădăcinile, adică în mormânt, și nici acolo.

Cred că se poate face ușor o paralelă cu poezia lui Arghezi, despre care aminteam mai devreme:

Dormiți, dormiți!
Hipnoza nopții suflă boare
În mușchii voștri veștejiți
Și mâine veți avea izvoare
Din spor, pământul să-l stropiți
Cu bale călătoare.

Dormiți, dormiți,
Căci legea [Scriptura] o citește cariul
Când voi sunteți încremeniți
Și-n țeasta voastră-și zvârlă zarul
Satan, cu ochii buimăciți.
Noroc! Fiți fericiți!

Dormiți, dormiți,
În monarhia minerală,
Cu-obrajii, sterpi și gălbejiți,
Lipiți de carnea triumfală,
Cu care, morți, vă-nsuflețiți
O ziși-o viață goală.

Cei umiliți în trudă și-n răbdare,
Pribegii, robii și sihaștrii,
Bătuți de-a lunii vânătă dogoare,
Așteaptă stolul șoimilor albaștri.
Judecători, stăpâni și-ndreptățiți,
Voi sunteți beți. Dormiți, dormiți!

Și însumi bine-vă-cuvânt.
Căci e nevoie pe pământ
Să vă-nmulțiți,
Să ne-apăsați și să ne-nlănțuiți,
Și veacuri oarbe să clădiți,
Dormiți, dormiți!

În mod evident, în cazul lui Nichita, cenzura comunistă nu s-a prins…Ca întotdeauna, Nichita a știut să-și îmbrace discursul într-un veșmânt poetic ermetic pentru ei și pentru cei care, oricum, n-au de gând să se trezească vreodată.

Și asta în volumul Roșu vertical, în care unii (chiar dintre „prieteni”) au crezut că e vorba numai despre Toma Alimoș sau că sunt aici numai texte de compromis.


[1] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu: între modernitate și tradiție, op. cit., p. 421-424, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[2] A se vedea ce am spus mai sus. Sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/22/reintoarcere-la-nichita-21/.

[3] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, op. cit., p. 709-710, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[4] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, op. cit., p. 87-88, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *