Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.

***

Însă, dacă în ţară nu l-a adus Constantin Brâncoveanu, este posibil ca Şerban Cantacuzino să fi fost promotorul acestei sosiri şi atunci e valabilă ipoteza că este unul dintre ucenicii cu care Mitrofan a lucrat la tipărirea Bibliei de la Bucureşti, din 1688, chiar dacă nu îl pomeneşte. Pentru că ucenicii nu sunt de obicei pomeniţi, decât dacă au realizat efectiv o tipăritură, nu şi dacă au colaborat la aceasta.

De altfel, deşi toată lumea crede că, după 1688-1689, Antim era sigur în Ţara Românească, lucrând sub conducerea lui Mitrofan la tipografia domnească din Bucureşti, el nu este amintit deloc în cărţile imprimate atunci: Întâmpinarea la principiile calvine şi la chestiunile lui Chiril Lucaris, de Meletie Sirigul (1690) şi traducerea din Sf. Ioan Gură de Aur, realizată de fraţii Radu şi Şerban Greceanu şi tipărită cu titlul Mărgăritare (1691)[1], ci numai după ce a preluat efectiv conducerea tipografiei, Mitrofan fiind numit episcop de Buzău.

Ar fi de înţeles, încă şi mai mult, în acest caz, prietenia şi simpatia care l-au legat mereu pe Antim de Cantacuzini. Iar afirmaţia lui Antim despre Constantin Brâncoveanu, că acesta era „făcătoriul mieu de bine”[2], poate fi înţeleasă şi prin aceea că Brâncoveanu, „cercetându-ţi ascuţita minte” şi observând rafinamentul lui Antim în toate artele practice, pe „carele văzându-le şi cu mintea pricepându-le minunatul acesta domn”, nu putea a le trece cu vederea şi a nu-i încredinţa lui Antim responsabilităţi din ce în ce mai mari, sprijinind apoi şi ascensiunea sa în ierarhia ecleziastică, cu atât mai mult cu cât avea mare nevoie de o personalitate ca aceasta.

În sfârşit, un alt argument care nouă ni se pare logic în ipoteza că nu Brâncoveanu l-a adus pe Antim în Ţara Românească, este acela că, din 1691, din momentul în care a trecut în fruntea tipografiei de la Mitropolia din Bucureşti, Antim Ivireanul a desfăşurat un plan tipografic cu evidente puncte programatice, anterior stabilit în liniile sale esenţiale – şi vom vedea acest lucru la timpul potrivit, în capitolul în care vom discuta despre activitatea sa tipografică.

În plus, este limpede – după cum voi detalia mai târziu – că încă de la începutul activităţii sale, Antim pregătea opera de naţionalizare a cultului, ţel deosebit de nobil şi de înalt, pe care în mod sigur nu şi l-ar fi putut impune în decurs de numai un an, între 1689-1690, când ar fi putut fi chemat de Brâncoveanu, ci este rodul unei activităţi tipografice mai îndelungate şi a unei identificări profunde cu aspiraţiile naţionale ale românilor, care trebuie să se fi făcut într-o perioadă de timp mai mare, având în vedere faptul că nu a fost secondat şi nici susţinut de o altă personalitate, ecleziastică sau mirenească, în afară de domnitorii înşişi, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.

Un alt amănunt care ne face să ne punem întrebări este următorul: în ediţia Ioan Bianu a predicilor antimiene, apărută în 1886, episcopul Melchisedec Ştefănescu afirmă, în biografia vieţii lui Antim Ivireanul, pe care o semnează, că a văzut la mănăstirea Agapia un manuscris care i-ar fi aparţinut lui Antim, scris de acesta în tinereţe, cu o „ortografie bizară” şi „greşeli de pronunţie”[3], „ceea ce dovedeşte încă o dată că era străin de neamul nostru şi că se străduia din răsputeri să înveţe limba românească, pe care a ajuns să o stăpânească uimitor de bine mai târziu”[4].

Dar acest lucru dovedeşte şi faptul că a ajuns mai devreme pe meleagurile noastre, precum şi că a trecut mai întâi prin Moldova, din moment ce manuscrisul respectiv a fost descoperit la mănăstirea Agapia. Dacă acest manuscris există cu adevărat şi, mai ales, dacă aparţine fără dubiu lui Antim, ar fi o probă inatacabilă, după părerea noastră, că acesta a venit mai de timpuriu şi a trăit în Moldova, înainte de a se stabili în Ţara Românească.

De asemenea, problema improprierii impecabile, de către Antim, a limbii române, reclamă recunoaşterea unei perioade mai îndelungate pe care acesta să o fi petrecut în Ţările Române.

În legătură cu însuşirea limbii române ne permitem o scurtă observaţie. În septembrie 1693, Antim imprima Evangheliarul greco-român, în care, ca tipograf, alcătuieşte o postfaţă[5], care este primul document ce face dovada stăpânirii limbii române de către acesta într-o foarte mare măsură, având în vedere circumstanţele pe care le luăm în calcul, nu numai în ceea ce priveşte lexicul şi gramatica, dar şi în privinţa exprimării adâncului bogosloviei [6], adică al teologiei.

De aceea întrebarea firească ce se iscă este aceasta: cum a reuşit Antim să-şi însuşească limba română atât de bine, în decurs de numai trei-patru ani, în cazul în care n-a ajuns în Ţara Românească mai devreme de sfârşitul lui 1688 sau începutul lui 1689? Aceasta având în vedere că, în perioada amintită, Antim se preocupa şi de tipografie şi de alte activităţi, în acelaşi timp. Cred că este o problemă care nu poate fi soluţionată de varianta chemării lui Antim de către Brâncoveanu.

La acestea am adăuga o remarcă privitoare la faptul că, în postfaţa amintită, sunt identificabile mici stângăcii gramaticale şi unele fonetisme moldoveneşti (cum ar fi Dumnezău, Dumnezăire, sînguri, puţînă [7]), pe care, în curând, nu le vom mai regăsi în scrierile sale şi care pot fi interpretate ca nişte rămăşiţe ale însuşirii de către Antim a graiului moldovenesc, mai înainte de a face cunoştinţă cu varianta munteană a limbii noastre.

Un an mai târziu, în dedicaţia Psaltirei româneşti[8], deşi se mai regăsesc astfel de fonetisme şi unii termeni mai arhaici, acelaşi autor face dovada unei aproape perfecte stăpâniri a limbii române literare, putând sta alături de orice text scris într-o frumoasă, limpede şi cursivă limbă românească, ceea ce dovedeşte că a conştientizat necesitatea imperioasă de a-şi desăvârşi însuşirea graiului nostru şi a şi dus la îndeplinire, cu mult zel – şi cu efecte evidente – acest deziderat al său.

Însă nu am răspuns încă la întrebarea cea mai importantă: când a venit Antim Ivireanul în ţara noastră?

După toate cercetările pe care noi le-am întreprins, concluzia ce mai plauzibilă, în opinia noastră, cu care am putut fi de acord, a fost aceea că: „Antim Ivireanul a venit printre români înainte de domnia Brâncoveanului, poate după anul 1680, când prin străduinţa patriarhului Dositei al Ierusalimului, s-a înfiinţat tipografia grecească de la mănăstirea Cetăţuia din Iaşi, la care, cumva, se va fi simţit nevoie şi de îndemânatica lui mână de lucru”[9].

Să vedem însă cum s-au petrecut lucrurile.

Într-adevăr, vechea tipografie de la Iaşi, înfiinţată de mitropolitul Varlaam al Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu, care pentru un timp îşi încetase activitatea, a fost repusă în funcţiune de către mitropolitul Dosoftei, în 1679, pentru a tipări Dumnezăiască Liturghie. Dosoftei suferise de pe urma lipsei unei tipografii, fiind nevoit să îşi tipărească în Polonia Psaltirea în versuri (1673).

După Dumnezăiască Liturghie, el va face să vadă lumina tiparului şi celelalte cărţi de cult, unele traduse pentru prima dată în româneşte, sau cel puţin, chiar dacă existase precedentul Coresi, apărute pentru prima dată din iniţiativa şi sub autoritatea Bisericii Ortodoxe. Începând cu 1680, cel care va tipări unele din cele mai importante cărţi traduse sau izvodite de Dosoftei va fi ucenicul său, ieromonahul şi tipograful Mitrofan, care dă la lumină Psaltirea slavo-română (1680), Molitvenicul de-nţăles (1681), Viaţa şi petrecerea Sfinţilor (trei volume, 1682, 1683, 1686).

Însă tot în acel timp vine în Moldova şi patriarhul Ierusalimului Dosithei, având programe tipografice concrete – întrucât, după cum vom vedea în capitolul următor, tipografia de la Constantinopol, minată de intrigi iezuite, este nimicită de turci –‚ motiv pentru care îl solicită pe ieromonahul Mitrofan, după 1680, să facă „o tipografie grecească la Cetăţuia, lângă Iaşi, unde a tipărit lucrările: Despre primatul papei, a lui Nectarie al Ierusalimului (1682), Dialog contra ereziilor, a lui Simeon al Tesalonicului (1683) şi Slujba Sfinţilor Serghie şi Vah (1685)”[10].

Lucrând la aceste două tipografii, Mitrofan „a format de asemenea câţiva ucenici”[11], între care credem că s-a aflat şi Antim (Andrei), pe care Dosithei l-a adus cu sine de la Constantinopol, fie pentru a deprinde, fie, mai degrabă, pentru a se desăvârşi în meşteşugul tipografic şi pentru a ajuta la înfiinţarea noii tipografii, ca şi la funcţionarea rodnică a ambelor utilaje tipografice, atât a celui românesc, cât şi a celui grecesc, care îl interesa în primul rând pe Dosithei.

Prin urmare este logic să considerăm că Antim a participat la imprimarea acelui volum II din Viaţa şi petrecerea Sfinţilor al lui Dosoftei, în care este, cel mai probabil, menţionat sub numele de Andrei, ca ucenic al ieromonahului Mitrofan, viitor episcop de Huşi (1683-1686). La sfârşitul volumului amintit stă scris, de către mitropolitul Dosoftei, într-o notiţă: „Smeritul Dosithei mitropolitul Sucevei şi tiparnicii ieromonahul Mitrofan făcătoriul tiparelor cu ucenicii săi Pavel şi Ursul, Andrei”[12].

Dragoș Morărescu, de acord cu venirea lui Andrei/Antim mai întâi în Moldova, consideră că „separarea și ordinea nu este întâmplătoare și nu are sens concesiv. Legătura este directă între Mitrofan și ucenicii săi Pavel și Ursul, care sunt de o seamă, dar între ei și Andrei virgula reprezintă o separare marcând o altă categorie și semnificație, alta decât simplul ucenic”[13].

Însă, în 1686, din nefericire, mitropolitul Dosoftei este nevoit să plece în exil forţat, fiind luat de oştile regelui Jan Sobieski, iar protejatul său, episcopul Mitrofan al Huşilor, se refugiază şi el în Ţara Românească, în acelaşi an, unde Şerban Cantacuzino, care avea mare nevoie de meşteri tipografi, îl numeşte în fruntea tipografiei domneşti de la Bucureşti, unde şi realizează tipărirea Bibliei de la 1688. El a făcut însă mai mult decât să tipărească marea Biblie, diortosind textul, „căci o însemnare de pe ultima pagină îl prezenta ca: «a tot meşterşugul tipografiei şi îndreptării cuvintelor rumâneşti ostenitoriu»”[14].

Odată cu Mitrofan însă credem că a venit în Ţara Românească şi Antim, intim legat de destinul tiparelor, având în vedere şi faptul că patriarhul Dosithei se va orienta, de acum înainte, în scopul imprimării unor cărţi esenţiale pentru Biserică, spre Ţara Românească şi spre ajutorul generos al domnitorilor munteni, mai ales al lui Brâncoveanu, iar nevoia de meşteri tipografi era în continuare acută. Această opinie ne este întărită de faptul că Mitrofan nu a venit singur în Ţara Românească, ci însoţit de ucenici, întrucât pe Ursu, cel amintit anterior, tipograf şi gravor, îl vom regăsi tipărind după moartea lui Mitrofan, în 1703, o Psaltire la Buzău, continuând munca maestrului său[15].

Numărul tiparniţelor din Ţara Românească va creşte simţitor, scop în care, pentru început, fostul episcop de Huşi, Mitrofan, va fi numit episcop de Buzău (1691-1702) şi va înfiinţa o tipografie în acest oraş, unde va imprima, între altele, pentru prima dată, cele douăsprezece volume ale Mineelor (1698), traduse în româneşte de Radu Greceanu. Din 1691, când Mitrofan pleacă la Buzău, îi urmează – în mod firesc – la conducerea tipografiei bucureştene, Antim Ivireanul, între timp ajuns ieromonah.

De Antim, ca unul care şi-a întrecut maestrul, pe Mitrofan, în cele ale tipografiei – dovadă fiind încredinţarea în mâinile sale a destinelor tipografiei domneşti, în timp ce Mitrofan va ocupa, după 1691, un loc oarecum mai „periferic”, în peisajul tipografic – aveau nevoie domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, care nutreau planuri mari de ridicare a prestigiului cultural şi politic al ţării, dar şi Dosithei patriarhul, cel care a fost promotorul, în primă instanţă, al venirii lui la noi.

Argumentul forte al celor ce nu acceptă această posibilitate, a aducerii lui Antim mai întâi în Moldova şi a uceniciei lui la Mitrofan, este că viitorul mitropolit al Ungrovlahiei nu l-a trecut pe cel ce i-a fost un timp maestru în pomelnicul său personal – despre care am vorbit – lucru inacceptabil (consideră ei), dacă acesta a jucat un rol atât de mare în viaţa lui.

Dar Antim nu l-a trecut în pomelnic nici pe Dosithei, despre care se consideră, oricum, că a influenţat extrem de mult cursul vieţii lui (întrucât şi cei ce cred că Antim a venit la noi pe vremea lui Brâncoveanu, îi atribuie tot lui Dosithei cel mai mare merit), nici alt nume de patriarh sau domnitor – şi au fost mulţi dintre aceştia, care au avut un rol crucial în destinul său –, ci doar pe Macarie ieromonahul şi Teodosie (Veştemeanu) mitropolitul. Însă noi considerăm că numai despre aceştia a crezut de cuviinţă el că i-au fost cu adevărat părinţi duhovniceşti şi binefăcători şi de aceea a făcut această alegere.

În ceea ce-l priveşte pe Mitrofan nu ştim dacă el l-a iniţiat în tainele artei tipografice sau dacă Antim doar s-a perfecţionat lucrând împreună cu acesta. Mai degrabă credem în ultima dintre aceste două soluţii, întrucât a existat o tipografie la Constantinopol, adusă de patriarhul Chiril Lukaris, mai înainte ca Dosithei să se orienteze spre folosirea unei alteia noi, la Cetăţuia, în urma distrugerii celei constantinopolitane de către turci.

Înclinăm, prin urmare, să credem că nu Mitrofan l-a iniţiat pe Antim în arta tipografiei, deoarece, după cum vom vedea, demersul lui Dosithei de a înfiinţa şi/ sau de a folosi tiparniţe din Moldova şi Ţara Românească, urma unor eşecuri de a face să funcţioneze permanent o tipografie la Constantinopol, unde, probabil, s-a instruit, pentru început, şi Andrei-Antim. Altfel nu ar fi avut logică aducerea lui în Ţările Române. Căci a crede că a fost adus fără a fi deloc iniţiat, în speranţa că se va dovedi un bun tipograf, când erau atât de multe în joc, înseamnă a ne hazarda.

Pe de altă parte, când Antim Ivireanul a avut, la rândul lui, ucenici tipografi, el a fost şi părinte duhovnicesc pentru ei şi i-a promovat cu toate puterile sale, însă nu putem extrapola această situaţie, pentru a o transpune altora, inclusiv lui Mitrofan. Fiindcă nu toţi maeştrii tipografi erau generoşi sau dispuşi să aibă o relaţie aparte cu ucenicii lor.

Pe cărţile tipărite de Mitrofan nu apar şi numele ucenicilor săi tipografi[16]. Aşa încât ni se pare destul de credibil să considerăm că Antim a lucrat cu Mitrofan şi s-a instruit în tipografiile conduse de acesta, la Iaşi şi la Bucureşti, fără ca să se stabilească o relaţie deosebit de strânsă între ei.

Am anticipat puţin lucrurile, dar având în vedere cele ce am stabilit până acum, rămâne de discutat, în cele ce urmează, acel nume care apare pe prima carte tipărită de el, şi care, cum am mai spus, îi conferă un triplu statut, de monah, preot şi tipograf.


[1] Cf. Idem, p. 67-68.

Există şi un alt cercetător, Al Papadopol-Callimach, care, afirmînd că a scris şi o biografie a lui Antim Ivireanul, deşi nu a tipărit-o, susţinea că acesta a venit în Ţara Românească din Moldova – cf. Al Papadopol-Callimach, Un episod din istoria tipografiei în România, în Analele Academiei Române, Mem. Secţ. Ist., s. II, t. XVIII (1895-1896), p. 135-152, apud Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 44 şi nota 39.

[2] Opere, p. 227.

[3] Predici făcute la praznice mari de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 1709-1716. Publicate după manuscrisul de la 1781 cu cheltuiala Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunei Publice de prof. I. Bianu, Bibliotecarul Academiei Române. Cu notiţe biografice despre mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul de P.S.S. episcopul Melhisedec, Bucureşti, 1886, p. VI.

[4] Cf. Pr. Conf. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 780.

[5] Opere, p. 397-398.

[6] Idem, p. 397. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 398-399.

[9] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti – 275 de ani de la moartea sa martirică – (1716-1991), în rev. Biserica Ortodoxă Română, CIX (1991), nr. 10-12, p. 84.

Autorul trece în revistă şi această ipoteză, deşi el însuşi nu înclină spre aceasta (dar se observă o schimbare în poziţia sa, faţă de articolele mai vechi şi o maleabilitate în a accepta şi această ipoteză), însă o vom lua în consideraţie ca pe singura care ni se pare cu adevărat viabilă, coroborând toate informaţiile de până acum.

[10] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II (secolele XVII şi XVIII), ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 123.

[11] Ibidem.

[12] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti – 275 de ani de la moartea sa martirică – (1716-1991), art. cit., p 84.

[13] Dragoș Morărescu, Antim Ivireanul, xilograf, în rev. Lumina lumii, Rm. Vâlcea, an IX-X, nr. 9-10, p. 7-20.

Redactând teza, eu nu am cunoscut acest articol. El mi-a fost adus la cunoștință mai târziu, după susținerea tezei, de către Prof. Mihai Moraru. Am inserat deci această opinie în momentul în care am publicat cartea la nivel online. De aceea i-am mulțumit, în p. 3 a tezei: pentru această sesizare și pentru recomandarea de a organiza altfel bibliografia finală (altfel decât o făcusem eu inițial).

[14] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 136.

[15] Cf. Magistrand Turcu Nicolae, Viaţa şi activitatea cultural-tipografică a episcopului Mitrofan al Buzăului, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII (1965), nr. 3-4, p. 294.

[16] Cf. Idem, p. 291: „În lucrarea sa, episcopul tipograf a avut în jurul său o serie de buni ucenici, care, fiind prea modeşti, n-au îndrăznit să-şi pună şi ei numele alături de dascălul şi episcopul lor, Mitrofan. De aceea, până la tipărirea Triodului de la 1700, nu găsim niciun alt nume de tipograf sau gravor, cu toate că ei au existat în mod sigur, căci cărţile apărute sub directa conducere a episcopului tipograf Mitrofan, nu puteau fi opera unei singure persoane, dacă ţinem seama de numărul mare şi de rapiditatea cu care s-au tipărit. De la 1700 cunoaştem o serie de ucenici ai episcopului Mitrofan. Astfel, în Triod găsim unele gravuri reprezentând diferite scene biblice din Vechiul şi Noul Testament, semnate de: Ioannikie Bk. 1700 (Ioanichie Bacov 1700), precum şi alte gravuri”.

Did you like this? Share it: