Toleranță sau ipocrizie?

L-am auzit, acum câtva timp, pe pastorul Vladimir Pustan, protestând, indignat, față de afirmația Sfântului Antim Ivireanul, aceea că ereticii nu se vor mântui. Adică cei care nu sunt creștin-ortodocși, care au căzut de la dreapta credință sau și-au făcut „biserici” după voia lor.

Nu mai știu acum care ar fi predica respectivă a pastorului Pustan… Dar trebuie spus că dânsul citește literatură, și nu doar Cireșarii lui Constantin Chiriță. Românească și străină, patristic-ortodoxă și neoprotestantă, mai veche sau mai nouă. Bineînțeles, Pascal sau Dostoievski nu-i plac, nici Sfântul Antim, pe Sfinții Părinți nu-i pomenește, dar găsește „pilde exemplare” la Bill Cutărescu sau la mai știu eu care autor protestant sau neoprotestant.

2.000 de ani de istorie eclesiastică, plină de Sfinți uluitori nu-l impresionează deloc…sau dacă da, o ține pentru el. Oamenii nu trebuie să afle decât despre promotorii neoprotestantismului…

Dar să ne întoarcem la indignarea domnului pastor. După declarații, acesta pare, de multe ori că e frate cu toți, și cu ortodoxul, și cu catolicul, și cu greco-catolicul…și lasă să se înțeleagă că ar fi „deschis în concepții” și că n-ar contesta nimănui șansa la mântuire, de orice confesiune creștină ar fi.

Însă, tot după declarații…cine îl ascultă poate să îl surprindă aruncând, „inopinat”, câte un cuvânt împotriva…păgânilor care se închină la lemne.

Și e ușor de înțeles că e vorba de ortodocșii care se închină la Sfintele Icoane.

Numai că, după Biblia pe care o citește domnul pastor și pe care pretinde că o respectă întru totul, păgânii care se închină la lemne…nu se mântuiesc.

Bineînțeles, dumnealui poate să ne considere cum vrea. Are libertatea să o facă. Dar să mai lase ipocrizia acasă și să nu se mai dea de tolerant și împăciuitor. Pentru că nu este!

De fapt, pentru toți pastorii, „creștini pocăiți” și „copii ai lui Dumnezeu” sunt numai cei care fac parte din cultul lor (al fiecăruia în parte), care „s-au botezat” la ei. Chiar dacă unii afișează o aparentă toleranță, în realitate nu admit că există „mântuiți” decât în cultul lor.

Așadar, tupeul cu care vin și ne reproșează că noi am fi „exclusiviști”, iar ei „open minded” e o pură ipocrizie.

Un alt exemplu de ipocrizie: cred că tot pe Pustan l-am auzit, dar și pe alții, zicând că, în zilele din urmă, oamenii se vor închina la „icoana” lui Antihrist. Și a tot repetat cuvântul acesta, insistând asupra lui, în context cu Antihristul, tocmai ca să inducă ideea că icoana e ceva rău, nefast.

De fapt, ăsta e un tertip vechi. Când eram eu prin liceu, i-am auzit prima dată pe adventiști spunând că ceea ce noi am tradus, în Scriptură, prin idol, în greacă e desemnat prin icoană. Era unul din argumentele prin care se sileau să ne convingă să nu ne mai închinăm la Sfintele Icoane.

Și se refereau la termenul: εἰκών/ icon, care în greacă înseamnă chip, imagine, asemănare. De la care noi avem, în românește, cuvântul icoană.

Pentru că se spune la Deut. 4, 16: „μὴ ἀνομήσητε καὶ ποιήσητε ὑμῖν ἑαυτοῖς γλυπτὸν ὁμοίωμα πᾶσαν εκνα ὁμοίωμα” (LXX). Care se traduce: „să nu păcătuiți și să vă faceți vouă [obiect] cioplit, asemănare [cu] tot chipul”. Unde εκνα desemnează orice imagine a oricărei ființe din lume.

Iar Dumnezeu îi interzice omului să-și facă o sculptură după asemănarea vreunei făpturi din univers și să i se închine ei ca lui Dumnezeu (cf. Deut. 4, 16-19).

Însă pasajul citat nu echivalează pe idol cu icoană! În primul rând, e vorba de obiect cioplit (sau modelat) care desemnează cu totul altceva decât Icoana noastră ortodoxă. În al doilea rând, termenul εκνα  de aici se referă la chipul/ imaginea lucrurilor care nu trebuie reprodusă prin sculpturi idolești. Se referă deci la prototipuri, nu la reproduceri!

Există, însă, în Sfânta Scriptură, utilizări ale termenului εἰκών cu sensul de chip idolesc. Spre exemplu, la Os. 13, 2, evreii fac chipuri din argint „după asemănarea idolilor, lucrări ale teslarilor/cioplitorilor/ κατ᾽ εκνα εἰδώλων ἔργα τεκτόνων” (LXX).

La Iez. 7, 20, idolii sunt numiți „chipurile urâciunilor/ εἰκόνας τῶν βδελυγμάτων” (LXX).

Sau la Dan 3, 1 ni se spune că împăratul Nabuhodonosar și-a făcut „chip de aur/ εκνα χρυσῆν” (LXX). Etc.

Dar neoprotestanții nu citează niciodată și textul din Sfânta Scriptură în care Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul/ icoana Noastră […] Și a făcut Dumnezeu pe om. După chipul/ icoana lui Dumnezeu l-a făcut pe el/ ποιήσωμεν ἄνθρωπον κατ᾽ εκνα ἡμετέραν […] καὶ ἐποίησεν ὁ θεὸς τὸν ἄνθρωπον κατ᾽ εκνα θεο ἐποίησεν αὐτόν” (Fac. 1, 26-27, LXX).

Și Scriptura repetă: „a făcut Dumnezeu pe Adam. După chipul/ icoana lui Dumnezeu l-a făcut pe el (ἐποίησεν ὁ θεὸς τὸν Αδαμ κατ᾽ εκνα θεοῦ ἐποίησεν αὐτόν” (Fac. 5, 1, LXX).

Și: „în chipul/ icoana lui Dumnezeu l-am făcut pe om/ ἐν εἰκόνι θεοῦ ἐποίησα τὸν ἄνθρωπον” (Fac. 9, 6 LXX).

Și: „căci Dumnezeu l-a creat pe om spre nestricăciune și chip/ icoană a Sinelui [a Sa Însuși], a veșniciei, l-a făcut pe el/ ὅτι ὁ θεὸς ἔκτισεν τὸν ἄνθρωπον ἐπ᾽ ἀφθαρσίᾳ καὶ εκνα τῆς ἰδίας ἀϊδιότητος ἐποίησεν αὐτόν” (Înț. lui Sal. 2, 23, LXX).

Iar la Înț. lui Sal. 7, 26 se spune despre înțelepciune (care poate fi înțeleasă și ca Înțelepciunea Hristos): „căci este reflectare/strălucire a Luminii veșnice și oglindă nepătată a lucrării lui Dumnezeu și icoană a bunătății Lui/ ἀπαύγασμα γάρ ἐστιν φωτὸς ἀϊδίου καὶ ἔσοπτρον ἀκηλίδωτον τῆς τοῦ θεοῦ ἐνεργείας καὶ εἰκὼν τῆς ἀγαθότητος αὐτοῦ” (LXX).

Și: „După Sine i-a îmbrăcat pe ei [pe oameni] cu putere și după chipul/ icoana Lui i-a făcut pe ei/ καθ᾽ ἑαυτὸν ἐνέδυσεν αὐτοὺς ἰσχὺν καὶ κατ᾽ εἰκόνα αὐτοῦ ἐποίησεν αὐτούς” (Înț. lui Iis. Sir. 17, 3, LXX).

N-o să auzi vreodată vreun neoprotestant care să-ți spună că Dumnezeu l-a făcut pe om după icoana Lui!

În schimb, au să-ți repete de mii de ori că idolii sunt icoane…Cam tot la fel cum repetă astăzi, unii, că la Sinodul din Creta, petrecut recent, ne-am unit cu ereticii

Însă cum de s-au gândit Pustan și alți colegi de-ai săi să echivaleze icoana cu chipul lui Antihrist, din Apocalipsis? Din aceea că în Apoc. 13, 14 se vorbește despre porunca de a face „un chip fiarei/ εκνα τῷ θηρίῳ” (BYZ), iar în Biblia lor, Cornilescu a tradus prin: a face…„o icoană fiarei”. Și la fel peste tot în Apocalipsis, unde se face referire la chipul/ idolul fiarei, el a tradus numai prin termenul icoană.

Iarăși o ipocrizie maximă, întrucât Cornilescu nu a tradus pe εκν prin icoană în majoritatea contextelor din Vechiul Testament. Nici măcar când a fost vorba despre chipuri idolești și cu atât mai puțin când omul a fost numit chip al lui Dumnezeu.

Și asta tocmai pentru că, dacă ar fi pus peste tot icoane în loc de chipuri sau de idoli, ar fi trebuit să spună și că omul este după icoana lui Dumnezeu. Și nu dădea bine, nu-i așa? De aceea, spunând când chipuri, când idoli, când icoane, a făcut implicit echivalența între ele.

Pentru icoane, a ales numai câteva contexte, parșivește: la Iez. 7, 20 i-a plăcut să spună „icoanele urâciunilor”. Sau la II Împ. 11, 18, unde e vorba de dărâmarea templului lui Baal, de asemenea a spus că au fost sfărâmate „icoanele” din templu, deși în templul lui Baal nu era nimic care să semene cu o Sfântă Icoană!

La fel, în Noul Testament (cu excepția cărții Apocalipsis), acolo unde apare cuvântul εἰκών, Cornilescu nu îl traduce prin icoană. E aproape de prisos să mai precizăm că, spre exemplu, la II Cor. 4, 4, unde Hristos este numit „chipul/ icoana lui Dumnezeu/ εἰκὼν τοῦ θεοῦ” (BYZ), Cornilescu nu alege termenul icoană!

Cornilescu a rezervat, însă, această opțiune traductorială, subiectivă și necinstită, pentru Apocalipsis, pentru ca să se înțeleagă de aici că cei ce se închină la Sfintele Icoane vor avea parte cu cei care s-au închinat lui Antihrist și la idolul lui cioplit!

A nu se înțelege, din cele spuse mai sus, că Cornilescu și-ar fi tradus Biblia din greacă, pentru că a tradus, de fapt, din franceză…

Însă manipularea lui grosolană e dusă mai departe de pastorii/ predicatorii zilelor noastre.

Ei pronunță predicátori, nu predicatóri. Eu le-aș zice mai degrabă predatori sau prădători, dar nu predicatori

„În glumă”, bineînțeles, tot așa cum ne fac ei „păgâni” pe noi…

Securitism „duhovnicesc”

Părintele Dorin Picioruș trebuie intimidat. Neapărat. De aceea, orice opinie a sa în defavoarea extremiștilor e urmată de o reacție plină de spume negre. Iar atacatorii vor să pară și victime, pe deasupra, și țipă cât îi țin puterile, de fiecare dată, că…au fost  atacați „furibund”. Deși nu cred că pot să explice cuvântul…

Așadar, după ce toată lumea a văzut în ce hal a fost abordat ÎPS Teofan Savu de niște indivizi care, după atitudine, mai aveau puțin și-i trăgeau și câteva palme (asta în lumina zilei și cu camere de filmat…), etern „furibund atacatul” saccsiv a zis să scoată de la „naftalina NKVD” încă o mică poznă: aici.

Adică: dacă, prin înjurăturile ca la ușa cortului, adunate de prin toate corturile cu putință, nu-l facem să tacă, atunci să-l băgăm altfel în sperieți!

Cum altfel?

Să ne instigăm „prietenii” la „a-l aborda” și pe el, pe stradă…Cu sau fără camere de filmat, ziua sau pe înserat…

Însă, saccsiv putea să trimită un link spre platforma sau spre youtubul Părintelui Dorin, prin email, către frații săi, „sfinții legionari”! Și vedeau repede cum arată și cum vorbește!

Asta presupunând, prin absurd, că dânșii n-au văzut, până acum, cum arată și cum vorbește!!

Pentru că, spre deosebire de „sfântul saccsiv” și de „sfinții mărturisitori comentatori” de pe blogul lui și de pe altele cu iz legionar, Părintele Dorin a fost și este cât se poate de reperabil, prin tot ceea ce face în mod public.

Nu era nevoie să-i pună poza „pe stâlp”. Nu era, desigur. Dar securiștii așa fac. Sau cei care au învățat carte de la ei.

Pentru că nu e de ajuns doar să tragi cu pumnul sau cu mitraliera, ci…trebuie să te și joci cu psihicul omului…

Și…când omul are și platformă online…cu atât mai bine, pentru că atunci „e mai mulți”…adică te joci cu psihicul oamenilor…al celor mulți care citesc și care trebuie să știe de frică „sfinților”!

Aceștia trebuie să vină mâine-poimâine „la putere”, aduși de tancurile rusești. Și, după cum ne-au anunțat deja (în același spirit!), sunt hotărâți „să spânzure de limbă” pe oricine nu e de acord cu ei!

Iar ei nu se feresc să-și creeze imagine de jihadiști. Dimpotrivă…deși ei zic că nu sunt ca ăia cu cuțitul. Dar seamănă cu ei ca două picături de apă…

Însă chiar asta caută, cu tot dinadinsul: să înfricoșeze lumea, să nu aibă nimeni curaj să se ia de ei, să nu mai zică nimeni „pâs” la adresa lor, ca ei să-și poată duce liniștiți propaganda mai departe.

Numai că noi suntem de altă părere…

Mitologizarea prezentului

Istoria poate fi povestită pentru că adevărul poate fi împărtășit. Tocmai de aceea, în limba greacă, povestea e totuna cu ιστορία [istoria]. Însă μύθος [mitos] nu mai e istorie, ci ficționalizarea istoriei. Pentru că μύθος este opusul lui αλήθεια [alitia], adică al adevărului.

Iar miturile prezentului sunt zvonurile false, mistificările de evenimente, retușările de tot felul ale cvurilor unora, hiperbolizările  indivizilor fazi, prezentarea unor persoane și organizații, speciale sau oculte, sub formă atotprezentă, când, în realitate, lucrurile stau altfel.

Și propunând acest subiect pentru scris, doamna preoteasă mi-a amintit de zvonurile din timpul comunismului, dar și de cele post-revoluționare. Pe timpul lui Ceaușescu, oamenii păreau „a ști” totul despre „Nicușor”, despre „Leana”, despre Securitate, despre ce vor americanii cu noi, dar, mai ales, despre ce face „Niculae”, ăla din fruntea țării. Bancurile erau mitologizarea bârfelor, a fricilor, a paranoiei, deși ele păreau „revanșa” noastră asupra sistemului politic opresiv.

După revoluție, Ion Iliescu era prezentat ca „alesul poporului” împotriva Occidentului. Pentru că Occidentul l-ar fi vrut pe Rațiu în locul lui Iliescu. Iar noi l-am pus pe Iliescu și am dat cu tifla Occidentului.

Acum, cu președinte de etnie germană, în ciuda faptului că nu dă randament german, arătăm că „nu suntem cu rușii”, ci cu Occidentul. Iar cei anti-UE, dimpotrivă, vor cu rușii, pentru că sunt ortodocși ca și noi, dar nu suportă occidentalismul, deși, toată ziua, sunt cu tehnologia Occidentului în buzunar.

Mințirea despre realitate, folosirea realității în cantitate de 10%  și restul petrol de zvonuri, face ca prezentul nostru să fie suprasaturat de minciuni realiste, de conspirații oculte de proporții planetare, de cataclisme iminente, de „sfârșitul” lumii.

Cel mai ușor e să minți credibil, pentru că oamenii sunt pregătiți să te asculte. Reclamele și fricile de tot felul i-au învățat pe români să aștepte minciunile ca pe niște „eliberări” de plictiseală.

Ne uităm la un film, de la un cap la altul cu întâmplări imaginare, și îl percepem ca pe  „o realitate”. Suntem înfricoșați, plângem, ni se strânge inima când actorul se află în situații „grele” de viață, când mimează că „își dă duhul” de atâta chin și dor…dar putem privi un accident sau un cutremur sau un incendiu ca pe o ficțiune.

Pentru că cei care acceptă zvonul ca pe o „realitate” și trăiesc în ficțiunea ca „realitate”, nu mai dau credit realității decât dacă…li se întâmplă lor.

Adică, Costel, gheimărul, care „omoară” toată ziua oameni sau monștri în jocurile video, află că o bâtă doare…doar dacă o ia pe spinare. Și înțelege cu adevărat ce înseamnă moartea…doar dacă e la un pas de moarte sau dacă îi moare cineva iubit. Până atunci moartea e o „ficțiune”, pe care o poate promova, de care poate râde, pe care o poate purta pe tricou, alături de câteva capete de mort, sânge și numele unei trupe de thrash metal. 

De ce ne place să ne mințim? Pentru că mulți nu putem suporta realitatea. Realitatea ni se pare prea dură, prea plictisitoare, prea realistă. Și pentru ca s-o mai „îndulcim”…încercăm „să vedem” realitatea prin câteva pahare de țuică, prin câteva linii trase pe nas, printr-o orgie la cămin sau la hotel, printr-un furt, printr-o crimă, printr-un sistem de îmbogățire rapidă.

Peștele/ proxenetul trebuie să mitologizeze prostituția pentru ca tinerii/ tinerele „să opteze” pentru „câștiguri rapide și mari”. Pentru ca să începi să te droghezi, cineva trebuie să te infesteze cu dorința de mai mult. Băutura e o plăcere la început, ca și pornografia, dar ambele sunt boli grele de vindecat. Pentru că, oricând, te poți întoarce la ele. Oricând poți cădea în lucruri…pe care nu le mai vrei, dar cu care te-ai obișnuit.

Și cei mai mulți am păcătuit nu pentru că am fost curioși…ci pentru că există o întreagă industrie în spatele păcatului. Există o industrie a alcoolului, una a țigărilor, una a drogurilor, una a prostituției, una a pornografiei, una a traficului de arme, una a traficului de organe, una a nașterilor contra cost, una a terorismului, una a extremismului religios.

Există oameni care cu asta se ocupă toată ziua: produc cadrul pentru vicii. Și pentru ca să consumi vicii, îți trebuie o reclamă pe măsură. Sau o mitologie pentru dependență.

Căci Alexandra, când fumează țigări lungi, subțiri și cancerigene, are sentimentul că este sexy, „intelectuală”, vizibilă. Însă ea, de fapt, atunci alege să moară.

Iar Viorel, când se droghează pe bani mulți, pentru care trebuie să fure, are sentimentul că drogurile „îl înalță”, că „îl liniștesc”, că îl fac „să se întâlnească cu el însuși”…dar atunci el alege să moară.

Mitologia sexului e atât de prosperă pentru că nu are de-a face cu sexul. Tinerii, înainte ca să afle ce se întâmplă când faci sex cu o persoană de sex opus sau de…același sex, așteaptă ceea ce…urmează în urma actului sexual. Pe ei nu îi interesează prea mult ce se întâmplă în timpul actului sexual, ci ceea ce rezultă după. Pentru că ei vor să aibă „experiență sexuală”, ei vor să aibă „palmares sexual”, vor să bifeze cât mai multe acte sexuale și nu să experimenteze relația de dragoste cu cineva, care include și sexul, dar în care sexul nu e primordial și nici sufocant de neapărat.

În dragoste, primordiale sunt vederea și vorbirea cu persoana iubită, cunoașterea și înțelegerea reciproce, confesiunile reciproce, evenimente și bucurii reciproce, iar sexul e una dintre bucuriile cuplului și nu prima, nu ultima, nu singura.

Asta vă va spune orice cuplu căsătorit, care a trăit 20, 30, 40, 50, 60, 70 de ani împreună: că sexul nu e tot ce înseamnă căsătorie, ci că el e printre realitățile normale, firești, dintr-un cuplu.

Însă copiii, tinerii, neexperimentații sunt prinși în mitologia pornografiei și a sexualității tocmai pentru că li se oferă o diversitate enormă de persoane care fac sex în fața aparatului de filmat, dar, mai ales, pentru că li se oferă iluzia că filmul porno e viața reală.

Însă filmul porno e tot la fel de „real” ca și Urzeala tronurilor.

După cum „reale” sunt și bârfele despre ierarhia Bisericii, fricile legate de Sinodul din Creta și de viața religioasă în general, fricile față de masonerie, față de globalizare, față de „unificarea” religiilor, față de ce mai vreți și nu mai vreți dumneavoastră. Pentru că ele au la bază mitologia, amalgamarea a 10 la sută adevăr cu 90 la sută minciună.

Dar pentru ca să înghiți, în mod hulpav, mitologie, ficțiune, minciună, trebuie să fii credul, adică foarte ușor de dus de nas. Lucru care se observă în escrocheriile de tot felul.

Îi credem prea ușor pe cei care ne panichează, îi credem prea ușor pe cei care ne mint, dar par „rezonabili”, îi credem prea ușor pe cei care profită de noi.

Și toate astea se petrec pentru că nu suntem oameni duhovnicești, pentru că nu avem o cultură largă și profundă, pentru că nu avem mintea activă tot timpul, pentru că nu înțelegem la modul real și nu imaginar pulsul, tendința și direcția lumii noastre.

Cântări, cap. 3, cf. LXX

1. Rugăciunea Annei[1], mama lui Samuil [Σαμουήλ]. Întăritu-s-a inima mea în[tru] Domnul, înălțatu-s-a cornul meu în Dumnezeul meu, lărgitu-s-a gura mea împotriva vrăjmașilor mei, veselitu-m-am în[tru] mântuirea Ta.

2. Că nu este sfânt ca Domnul și nu este drept ca Dumnezeul nostru, nu este sfânt afară de Tine.

3. Nu vă lăudați și nu vorbiți cele înalte, nici să [nu] iasă mare vorbire din gura voastră, că[ci] Dumnezeul cunoașterilor [Θεὸς γνώσεων] [este] Domnul și Dumnezeu [este] pregătind obiceiurile [ἐπιτηδεύματα] Lui!

4. Arcul celor puternici a slăbit și cei slabi s-au încins [cu] putere,

5. cei plini de pâini s-au împuținat și cei flămânzi nu au avut grijă de pământ. Că[ci] stearpa a născut 7 și cea multă în[tru] copii a slăbit.

6. Domnul omoară și face viu, coboară întru Iad și aduce [de acolo].

7. Domnul îl sărăcește și îl îmbogățește [pe om], îl smerește și îl înalță.

8. [El] îl ridică de la pământ pe sărman și din gunoi îl ridică pe cel sărac, [ca] să-l așeze pe el cu conducătorii poporului și tronul slavei [θρόνον δόξης] îl dă moștenire lor.

9. [El este] dând rugăciune celui care se roagă și a binecuvântat anii Drepților, că nu în[tru] tărie [este] puterea omului.

10. Domnul îl va face slab pe potrivnicul Lui, [căci] sfânt [este] Domnul. [De aceea,] să nu se laude înțeleptul în[tru] înțelepciunea lui și să nu se laude puternicul în[tru] puterea lui și să nu se laude bogatul în[tru] bogăția lui, ci decât în aceasta să se laude cel care se laudă: întru a înțelege și a cunoaște pe Domnul și a face judecată și dreptate în mijlocul pământului! Domnul S-a suit întru ceruri și a tunat. El va judeca marginile pământului, drept fiind. Și dă tărie împăraților noștri și va înălța cornul Unsului/ Hristosului Lui [καὶ ὑψώσει κέρας Χριστοῦ Αὐτοῦ].


[1] În LXX numele său este Ἅννα.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [9]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

Virgil Molin a încercat să demonstreze că „el era tipograf de-acasă, din Iviria.”[1] După părerea lui, Antim „a învăţat meşteşugul în tiparniţa domnitorilor din Iviria (Georgia sau Gruzia), aşezată la Tiflis (Tbilisi), capitala acestui regat. Acolo s-a perfecţionat, acolo şi-a câştigat reputaţia de iscusit « typarnic » ca realizator de frumoase cărţi bisericeşti.

De acolo a fost adus la Constantinopol de Patriarhia ecumenică”[2], care dorea să înfiinţeze o tipografie grecească la Istanbul. Dar, din cauza interdicţiei impuse de stăpânirea turcească, ce considera acest meşteşug ca fiind vrăjitorie şi lucru necurat al creştinilor – din punctul lor de vedere[3] –‚ s-ar fi renunţat la realizarea acestei tipografii la Constantinopol şi ar fi fost înfiinţată la Bucureşti, Ţara Românească  bucurându-se de o oarecare libertate.

Pentru această idee, „Dionisie al Constantinopolului, Gherasim al Alexandriei şi cu deosebire Hrisant al Ierusalimului (Hrisant sau Dosithei? – n.n.) au stăruit pe lângă vodă Brâncoveanu să le fie în ajutor”[4]. Iar Brâncoveanu a ridicat chiar o clădire „pentru un atare aşezământ tipograficesc în cuprinsul Mânăstirii Sfântul Sava”[5], unde „Antim îşi va găsi perfecta utilitate (…) ca editor şi tipograf”[6].

Mai mult chiar, V. Molin consideră că preponderenţa cărţilor tipărite care „răspundeau la o acţiune la nivelul dezideratelor ecumenice şi a scrierilor personale ale militanţilor greci întru apărarea Ortodoxiei”[7] este o dovadă în plus a faptului că iniţiativa venea din afară şi că tipografia condusă de Antim era oarecum controlată de ierarhii greci.

Principalul obstacol pentru care această opinie este dificil de acceptat este acela că ea contravine informaţiei pe care o avem cu privire la căderea în robie a lui Antim, în tinereţe, pe care ne-o oferă atât Del Chiaro, cât şi Mihai Ştefanovici. V. Molin afirmă că: „după 1684, la Tiflis, sub regele Arcil, a existat o tipografie utilată la Amsterdam şi care a funcţionat, desigur, până în 1690 şi deci există toate premisele istorice care să ateste locul unde Antim s-a putut forma ca meşter tipograf”[8], Antim plecând din Iviria fie în urma încetării activităţii tipografiei (odată cu înlăturarea de la domnie a lui Arcil), fie ca trimis la Patriarhia din Constantinopol, în scopul afirmat mai sus.

Virgil Molin are dovezi destul de substanţiale în ceea ce priveşte înfiinţarea unei tipografii în Georgia, încă din timpul regelui Arcil (1684-1696)[9]. Primele caractere georgiene ar fi fost turnate la Amsterdam, de către un meşter gravor de matriţe originar din Ardeal, Tótfalusi Kis Miklós, pastor reformat, care venise tocmai de la Cluj în Olanda pentru a învăţa această meserie, în scopul tipăririi şi răspândirii în Transilvania a Bibliei lui Luther. Şi, ca o coincidenţă interesantă, tot un ardelean, Mihai Ştefanovici, trimis de Antim din Ţara Românească, va scrie pagini importante ale începutului istoriei tipografice în Georgia, începând cu 1709.

Prima tipografie însă, s-ar fi înfiinţat în 1684, funcţionând până în 1690[10]. Virgil Molin are argumente şi dovezi documentare solide pentru a susţine această teorie, dar el mai consideră şi că „Antim, despre care se crede că a venit la noi prin 1691, ar fi putut învăţa meşteşugul, lucrând la Tbilisi cu slovele şi instalaţia adusă de Arcil de la Amsterdam. În acest caz, Constantin Brâncoveanu n-ar fi adus în voievodatul lui numai « un rob de la turci », – de care nu vedem ce nevoie ar fi avut – ci un specialist…”[11] în ale tiparului.

Putem crede că Brâncoveanu avea nevoie de un meşter tipograf şi că l-a solicitat pe Antim în acest sens, dar a considera că acesta din urmă a învăţat acest meşteşug în Georgia natală, la Tblisi, după 1684, iar în 1691 a venit la Bucureşti, înseamnă să ignorăm cu totul episodul robiei din tinereţe a lui Antim – în favoarea căruia avem două afirmaţii explicite, de la doi autori demni de crezare – sau să considerăm că, fiind răscumpărat, acesta s-a întors acasă. Aminteam mai sus că şi Iorga respinsese, într-un articol al său, ideea cum că Antim ar fi fost rob[12].

Dar atunci nu se explică informaţia lui Del Chiaro şi a lui Mihai Ştefanovici şi încă multe alte lucruri. Şi în acest caz însă, se pune problema, dacă Antim ar fi putut ajunge maestru în ale tipografiei instruindu-se la Tbilisi şi dacă Brâncoveanu şi-ar fi căutat un meşter tipograf tocmai în Georgia, ceea ce ni se pare greu de crezut, dacă nu imposibil.

Pe de altă parte, faptul că multe din cărţile tipărite de Antim Ivireanul sunt în greceşte şi poartă numele unor înalţi ierarhi greci sau se adresează întregii Ortodoxii, nu se datorează neapărat faptului că Dionisie (al Constantinopolului) şi Dosithei (al Ierusalimului) au vrut să facă din tipografia de la Bucureşti un înlocuitor al celei pe care nu ar fi putut să o înfiinţeze la Constantinopol, ci, mai degrabă, celui că interesele şi dorinţele lor convergeau cu cele ale lui Brâncoveanu, sprijinitor generos al Ortodoxiei ecumenice şi doritor de a vedea înălţarea culturală şi spirituală a ţării sale.

E adevărat că Antim a ridicat meşteşugul tipografiei la perfecţiune, după mărturia lui Del Chiaro, că realizările lui tipografice pot fi oricând comparate cu cele ale apusului european, şi că el „excela printr-un rafinament de imprimare în greceşte cel puţin egal oficinelor veneţiene.”[13] Dar nu e mai puţin adevărat că majoritatea cărţilor, totuşi, se adresau lumii româneşti. Iar perfecţiunea artei tipografice antimiene era o glorie românească a epocii brâncoveneşti.

Dosithei a folosit tipografia condusă de Antim pentru anumite ediţii monumentale pe care numai aici, la Bucureşti, sau la Veneţia le-ar fi putut tipări. Dar e sigur că în Ţara Românească îi era mai uşor. Şi acesta nu este singurul motiv pentru care a ales Bucureştiul. Căci oraşul era pe atunci un punct strategic în apărarea Ortodoxiei, centrul Ortodoxiei, de unde cărţile puteau pleca atât spre Grecia, cât şi spre sudul sau estul slav sau spre răsăritul ortodox grec, arab şi georgian. „Cu banii lui Brâncoveanu se duse astfel un război teologic înverşunat, cu arme greceşti masive. Atâta teologie greoaie nu pornise niciodată din ţările noastre, ca să zdrobească întăriturile celor de altă lege”[14], scria N. Iorga. În aceste condiţii, Antim a fost tipograful ideal atât pentru Dosithei, cât şi pentru Brâncoveanu.

  Hrisant Nottaras va dori şi el să înfiinţeze o tipografie la Constantinopol „prin anul 1713”, iar „Antim îi făgăduieşte procurarea literei de care se va simţi nevoie”[15], menţionând şi faptul că era vorba de o tiparniţă nouă, ceea ce dovedeşte că mai funcţionaseră şi altele înainte.

În fine, o dovadă că Antim era tipograf la venirea în ţară, ar fi că „nu, de tânărul Andrei nu avea nevoie Brâncoveanu ca «învăţat poliglot», ci ca meşter al tiparului, ca unul care îşi stabilise faima de iscusit în ale «slăvitului  meşteşug» (cum îl numea însuşi Antim – n.n.)”[16]. Cu această concluzie putem să fim de acord.

Însă, deocamdată, ipoteza instruirii lui Antim în ale tipografiei acasă, în Iviria, nu ne convinge. Pentru că, dacă la 1684 Antim se iniţia în arta tipografică la el acasă (de către cine?), nu vedem ce rost mai avea părăsirea ţării sale natale spre 1690, când era deja la o vârstă înaintată, şi nici nu înţelegem când mai avea timp să se afirme, unde şi cum ar fi putut să fie cunoscut de către Dosithei sau de unde să fi auzit Constantin Brâncoveanu despre el, precum nu vedem nici când ar fi avut timp să înveţe limba română. Naşte aşadar o avalanşă de interogaţii această teză, care nu le poate oferi niciun răspuns.

Nu numai V. Molin este de părere că Antim Ivireanul a învăţat meseria de tipograf în altă parte, înainte de a fi chemat la noi. Gabriel Ştrempel scrie, în prefaţa la ediţia din 1972 a Didahiilor: „N. Şerbănescu înclină să creadă că Antim a învăţat arta tipografică la Moscova sau la Kiev.”[17] Acelaşi lucru îl  susţine şi F. Djindjihaşvili[18].

Dar în articolul şi la pagina indicată de Ştrempel[19], Şerbănescu nu spune acest lucru, ci numai că „mai aproape de adevăr mi se pare însă părerea, după care, Antim a început să lucreze într-o tipografie din afară de hotarele ţării noastre. Unde? Nu se poate şti din lipsă de izvoare”[20]. Şi adaugă un argument, şi anume că independenţa materială pe care şi-o dobândise înainte de a veni la Bucureşti – idee sugerată în scrisoarea către Brâncoveanu – nu o putea avea, cel mai probabil, decât lucrând ca tipograf[21].

Ideea că Antim ar fi deprins arta tiparului în Rusia aparţine, se pare, unui cercetător ruso-georgian, despre care Djindjihaşvili spune că „O. Gvincidze opinează că Antim ar fi putut învăţa arta tipografică la Iaşi (…)  sau mai curând în Rusia, ca dovadă că tot acolo şi-a însuşit şi limba slavonă”[22]. Dar nu dispunem de date concrete care să ne demonstreze că Antim ar fi trecut prin Rusia sau prin Ucraina.

Această idee a fost preluată şi în actul de canonizare, unde se afirmă că: „se înclină să se creadă că a fost ucenic în tiparniţe kieviene sau la Moscova, unde pe lângă meşteşugul imprimării, şi-ar fi însuşit şi limbile slavă bisericească şi rusă”[23].

Limba slavă o putea învăţa şi la Constantinopol sau în Ţara Românească[24], chiar dacă se pare că ştia şi „o slavonă de «culoare» ucrainiană”[25], ceea ce însă putea să deprindă şi în altă parte decât în Ucraina.


[1] Virgil Molin, Unde a învăţat Antim Ivireanul meşteşugul de «typarnic», în rev. Glasul Bisericii, XXV (1966), nr. 9 -10, p. 841.

[2] Ibidem.

[3] Ne amintim că actul de caterisire îl acuza pe Antim ca „vrăjitor”, ceea ce dovedeşte că acuzatorii lui se foloseau de o lege turcească împotriva lui, precum odinioară alţi farisei şi cărturari spuseseră că „noi nu avem alt împărat decât pe Cezarul”, numai ca să osândească adevărul şi dreptatea.

[4] Virgil Molin, Antim Ivireanul – editor şi tipograf la Râmnic, în rev. Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 826

[5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Virgil Molin, Unde a învăţat Antim Ivireanul…, art. cit., p. 843.

[9] A se vedea Virgil Molin, Contribuţii noi la istoricul relaţiilor culturale cu Orientul Ortodox (1709-1712). Un ipodiacon ungrovlah, Mihail, fiul lui Ştefan, meşter în tipar în ţări străine, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIXX (1961), nr. 3-4, p. 324 -331.

[10] Cf. Idem, p. 332. [11] Ibidem.

[12] N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, art. cit., p. 614.

[13] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 70.

[14] N. Iorga, Istoria literaturii române…, ed. 1969, op. cit., p. 56.

[15] Pr. N. Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 698.

[16] Virgil Molin, Unde a învăţat Antim Ivireanul…, art. cit., p. 841.

[17] Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. X.

[18] F. Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 24.

[19] Anume: N. Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 694.

[20] Pr. N. Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 694.

[21] Ibidem.

[22] F. Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 26.

[23] *** Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh – Martir Antim Ivireanul, art. cit., p. 162.

[24] Cf. Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 11.

[25] Ibidem.