Istoria poate fi povestită pentru că adevărul poate fi împărtășit. Tocmai de aceea, în limba greacă, povestea e totuna cu ιστορία [istoria]. Însă μύθος [mitos] nu mai e istorie, ci ficționalizarea istoriei. Pentru că μύθος este opusul lui αλήθεια [alitia], adică al adevărului.

Iar miturile prezentului sunt zvonurile false, mistificările de evenimente, retușările de tot felul ale cvurilor unora, hiperbolizările indivizilor fazi, prezentarea unor persoane și organizații, speciale sau oculte, sub formă atotprezentă, când, în realitate, lucrurile stau altfel.

Și propunând acest subiect pentru scris, doamna preoteasă mi-a amintit de zvonurile din timpul comunismului, dar și de cele post-revoluționare. Pe timpul lui Ceaușescu, oamenii păreau „a ști” totul despre „Nicușor”, despre „Leana”, despre Securitate, despre ce vor americanii cu noi, dar, mai ales, despre ce face „Niculae”, ăla din fruntea țării. Bancurile erau mitologizarea bârfelor, a fricilor, a paranoiei, deși ele păreau „revanșa” noastră asupra sistemului politic opresiv.

După revoluție, Ion Iliescu era prezentat ca „alesul poporului” împotriva Occidentului. Pentru că Occidentul l-ar fi vrut pe Rațiu în locul lui Iliescu. Iar noi l-am pus pe Iliescu și am dat cu tifla Occidentului.

Acum, cu președinte de etnie germană, în ciuda faptului că nu dă randament german, arătăm că „nu suntem cu rușii”, ci cu Occidentul. Iar cei anti-UE, dimpotrivă, vor cu rușii, pentru că sunt ortodocși ca și noi, dar nu suportă occidentalismul, deși, toată ziua, sunt cu tehnologia Occidentului în buzunar.

Mințirea despre realitate, folosirea realității în cantitate de 10%  și restul petrol de zvonuri, face ca prezentul nostru să fie suprasaturat de minciuni realiste, de conspirații oculte de proporții planetare, de cataclisme iminente, de „sfârșitul” lumii.

Cel mai ușor e să minți credibil, pentru că oamenii sunt pregătiți să te asculte. Reclamele și fricile de tot felul i-au învățat pe români să aștepte minciunile ca pe niște „eliberări” de plictiseală.

Ne uităm la un film, de la un cap la altul cu întâmplări imaginare, și îl percepem ca pe  „o realitate”. Suntem înfricoșați, plângem, ni se strânge inima când actorul se află în situații „grele” de viață, când mimează că „își dă duhul” de atâta chin și dor…dar putem privi un accident sau un cutremur sau un incendiu ca pe o ficțiune.

Pentru că cei care acceptă zvonul ca pe o „realitate” și trăiesc în ficțiunea ca „realitate”, nu mai dau credit realității decât dacă…li se întâmplă lor.

Adică, Costel, gheimărul, care „omoară” toată ziua oameni sau monștri în jocurile video, află că o bâtă doare…doar dacă o ia pe spinare. Și înțelege cu adevărat ce înseamnă moartea…doar dacă e la un pas de moarte sau dacă îi moare cineva iubit. Până atunci moartea e o „ficțiune”, pe care o poate promova, de care poate râde, pe care o poate purta pe tricou, alături de câteva capete de mort, sânge și numele unei trupe de thrash metal. 

De ce ne place să ne mințim? Pentru că mulți nu putem suporta realitatea. Realitatea ni se pare prea dură, prea plictisitoare, prea realistă. Și pentru ca s-o mai „îndulcim”…încercăm „să vedem” realitatea prin câteva pahare de țuică, prin câteva linii trase pe nas, printr-o orgie la cămin sau la hotel, printr-un furt, printr-o crimă, printr-un sistem de îmbogățire rapidă.

Peștele/ proxenetul trebuie să mitologizeze prostituția pentru ca tinerii/ tinerele „să opteze” pentru „câștiguri rapide și mari”. Pentru ca să începi să te droghezi, cineva trebuie să te infesteze cu dorința de mai mult. Băutura e o plăcere la început, ca și pornografia, dar ambele sunt boli grele de vindecat. Pentru că, oricând, te poți întoarce la ele. Oricând poți cădea în lucruri…pe care nu le mai vrei, dar cu care te-ai obișnuit.

Și cei mai mulți am păcătuit nu pentru că am fost curioși…ci pentru că există o întreagă industrie în spatele păcatului. Există o industrie a alcoolului, una a țigărilor, una a drogurilor, una a prostituției, una a pornografiei, una a traficului de arme, una a traficului de organe, una a nașterilor contra cost, una a terorismului, una a extremismului religios.

Există oameni care cu asta se ocupă toată ziua: produc cadrul pentru vicii. Și pentru ca să consumi vicii, îți trebuie o reclamă pe măsură. Sau o mitologie pentru dependență.

Căci Alexandra, când fumează țigări lungi, subțiri și cancerigene, are sentimentul că este sexy, „intelectuală”, vizibilă. Însă ea, de fapt, atunci alege să moară.

Iar Viorel, când se droghează pe bani mulți, pentru care trebuie să fure, are sentimentul că drogurile „îl înalță”, că „îl liniștesc”, că îl fac „să se întâlnească cu el însuși”…dar atunci el alege să moară.

Mitologia sexului e atât de prosperă pentru că nu are de-a face cu sexul. Tinerii, înainte ca să afle ce se întâmplă când faci sex cu o persoană de sex opus sau de…același sex, așteaptă ceea ce…urmează în urma actului sexual. Pe ei nu îi interesează prea mult ce se întâmplă în timpul actului sexual, ci ceea ce rezultă după. Pentru că ei vor să aibă „experiență sexuală”, ei vor să aibă „palmares sexual”, vor să bifeze cât mai multe acte sexuale și nu să experimenteze relația de dragoste cu cineva, care include și sexul, dar în care sexul nu e primordial și nici sufocant de neapărat.

În dragoste, primordiale sunt vederea și vorbirea cu persoana iubită, cunoașterea și înțelegerea reciproce, confesiunile reciproce, evenimente și bucurii reciproce, iar sexul e una dintre bucuriile cuplului și nu prima, nu ultima, nu singura.

Asta vă va spune orice cuplu căsătorit, care a trăit 20, 30, 40, 50, 60, 70 de ani împreună: că sexul nu e tot ce înseamnă căsătorie, ci că el e printre realitățile normale, firești, dintr-un cuplu.

Însă copiii, tinerii, neexperimentații sunt prinși în mitologia pornografiei și a sexualității tocmai pentru că li se oferă o diversitate enormă de persoane care fac sex în fața aparatului de filmat, dar, mai ales, pentru că li se oferă iluzia că filmul porno e viața reală.

Însă filmul porno e tot la fel de „real” ca și Urzeala tronurilor.

După cum „reale” sunt și bârfele despre ierarhia Bisericii, fricile legate de Sinodul din Creta și de viața religioasă în general, fricile față de masonerie, față de globalizare, față de „unificarea” religiilor, față de ce mai vreți și nu mai vreți dumneavoastră. Pentru că ele au la bază mitologia, amalgamarea a 10 la sută adevăr cu 90 la sută minciună.

Dar pentru ca să înghiți, în mod hulpav, mitologie, ficțiune, minciună, trebuie să fii credul, adică foarte ușor de dus de nas. Lucru care se observă în escrocheriile de tot felul.

Îi credem prea ușor pe cei care ne panichează, îi credem prea ușor pe cei care ne mint, dar par „rezonabili”, îi credem prea ușor pe cei care profită de noi.

Și toate astea se petrec pentru că nu suntem oameni duhovnicești, pentru că nu avem o cultură largă și profundă, pentru că nu avem mintea activă tot timpul, pentru că nu înțelegem la modul real și nu imaginar pulsul, tendința și direcția lumii noastre.

Did you like this? Share it: