Prapurii romano-catolici

Prof. Wilhelm Dancă, preot și teolog romano-catolic, a fost invitat de Titi Dincă, la TVR 1, ca să comenteze funeraliile regale pe 13 august 2016. Și la un moment dat a amintit de prapurii folosiți la înmormântare de către romano-catolicii din România. Nu auzisem până atunci că și catolicii au prapuri. Credeam că ei sunt o realitate numai pentru noi, ortodocșii.

De aceea i-am scris și i-am cerut ca să îmi spună cum arată prapurii romano-catolici. Și Părintele Profesor Wilhelm Dancă mi-a răspuns, în modul său prietenos, în foarte puțin timp de la emailul meu, după o oră și ceva, și mi-a spus: „Prapurii folosiți la înmormântările catolice, dar și în pelerinajele făcute în grup, sunt ca și cei ortodocși, cu diferența că sunt reprezentați sfinți catolici, și, nu au franjuri. Sunt ca un fel de icoane pe pânză. Ele simbolizează triumful creștinilor asupra morții, prin Cristos [Cel] înviat”.

Cu dumnealui am făcut un interviu în 2014, pe care îl găsiți aici. Eu venisem să îi propun o discuție dogmatică, una care să despartă apele la nivel teologic, dar nu a fost de acord cu ea. Probabil credea că va avea parte de un interviu…contondent din partea mea. Și reținerea sa era firească, pentru că atunci mă vedea pentru prima dată în carne și oase. Până la urmă am convenit pentru o discuție largă, în care să primeze experiența sa de romano-catolic. Și pe aceasta o puteți asculta în interviul pe care abia vi l-am indicat.

Steagurile sau prapurii ortodocși arată astfel. În această imagine puteți vedea și varianta romano-catolică.

Însă eu cred că romano-catolicii au copiat modelul după cel ortodox, după cum cântă, pe glasul al 5-lea, troparul Învierii Domnului.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [10]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

***

Părintele N. Şerbănescu propunea însă o altă ipoteză şi anume posibilitatea ca Antim „să fi văzut şi Veneţia, făcând cunoştinţă – poate, în unele privinţe, destul de apropiată – cu meşteşugul tipograficesc – în floare în acest oraş”[1], în ciuda faptului că Del Chiaro nu aminteşte nimic despre acest lucru. Şi credem noi, ca „florentin aşezat în Veneţia”[2], acesta ar fi trebuit să aibă în vedere acest amănunt.

Tot el este de acord şi cu o altă teorie expusă mai sus, aceea că Dosithei a vrut să înfiinţeze tipografie grecească la Bucureşti, scop în care l-a îndemnat, împreună cu Dionisie Seroglanul, pe domnitorul Constantin Brâncoveanu, să-l aducă pe Antim în ţară[3].

N. Şerbănescu aduce în discuţie şi faptul că numele lui Mitrofan nu apare în pomelnicul întocmit de Antim şi acesta nu face niciodată nicio aluzie la fostul episcop de Huşi în cărţile tipărite de el, lucruri care „mă fac să cred că Antim fusese iniţiat în acest meşteşug, cel puţin până la o anumită treaptă, în altă parte decât la tipografia lui Mitrofan de la Mitropolia din Bucureşti…”[4].

Faptul că mitropolitul Ungrovlahiei nu îl înscrie spre pomenire pe Mitrofan, poate avea însă cauzele pe care le-am expus anterior, dar nu pe această argumentaţie ne-am baza în primul rând, pentru a dovedi că nu de la Mitrofan a deprins Antim, în primul rând, tainele tipografiei, ci pe dovezile despre existenţa şi funcţionarea succesivă a unor tipografii clandestine la Constantinopol, în care Antim ar fi putut să fie instruit.

Un alt cercetător al vieţii lui Antim Ivireanul susţine că a existat tipografie la Constantinopol: „Helladius şi alţi contemporani spun într-adevăr că în timpul lui Brâncoveanu nu se afla tipografie în Grecia. Dar tot Helladius este acela care ne relatează că, în anul 1627, călugărul Metaxa izbutise să aducă şi să instaleze în Constantinopol o tipografie din Anglia.

Cercetări mai recente fac dovada că în Turcia existau tiparniţe cu caractere ebraice, în anul 1503, greceşti, în 1638, şi armeneşti, în 1690. În Siria, sub influenţa creştină, se semnalează tipărirea unei Psaltiri în limba siriacă, în anul 1610. Nu ni se pare de mirare ca pentru alte naţionalităţi şi în special pentru cele de religie creştină să fi existat tiparniţe într-un loc sau altul. Că aceste tiparniţe vor fi lucrat cu greu şi sporadic, o credem; dar Antim, omul de carte şi el însuşi făuritor de zaţ şi de teasc, nu va fi trebuit să meargă până la Veneţia ca să deprindă meşteşugul tiparului…”[5].

Acest fapt, al existenţei la Constantinopol a unei tipografii aduse din Anglia, îl susţine şi N. Iorga: „Prin Nicodim Metaxas, originar din Chefalonia, şi cu ajutorul agentului englez, care de multă vreme juca un mare rol pe lângă Poartă, el (patriarhul Chiril Lukaris – n.n.) face să i se aducă pe o corabie, din Anglia, slove greceşti, turnate chiar la Roma, pentru tipografia de care avea de gând să se slujească împotriva iezuiţilor…”[6].

Un alt studiu reiterează ideea că „În secolul al XVI-lea, în Imperiul Otoman existau deja tipografii evreieşti, sârbeşti şi chiar una albaneză, dar grecii îşi tipăreau cărţile încă în Italia. Prima tipografie grecească a fost adusă la Constantinopol din Anglia, prin mijlocirea patriarhului Chiril Lucaris, în anul 1627. Cel ce a adus-o din Londra a fost un oarecare Nicodim Metaxas. Acest lucru a provocat mari conflicte între greci, turci şi iezuiţi”[7].

Această ipoteză aduce în prim-plan faptul că Antim s-ar fi putut iniţia în arta tipografică chiar la Constantinopol, lucru care ni se pare, deocamdată, cel mai plauzibil. Deşi se cunosc asprimea stăpânirii otomane şi represaliile sângeroase şi pline de cruzime de care erau în stare turcii, nu e mai puţin adevărat că popoarele cucerite – şi mai ales grecii – se simţeau sufocate de aceşti cuceritori care erau de altă lege decât ele, nu însă şi anihilate sau reduse la supunere sau ascultare oarbă. O oarecare libertate de mişcare şi de gândire exista în tot imperiul otoman, în mediile creştine, cu toată ura şi resentimentele turcilor.

Aşa se poate explica de altfel faptul că vechile Patriarhii, de Constantinopol, de Ierusalim, de Antiohia şi de Alexandria, aflate sub ocupaţie musulmană, cu toate că sufereau nenumărate neajunsuri din partea turcilor, mergând până la torturarea şi uciderea patriarhilor (şi patriarhul ecumenic Chiril Lukaris, de care vorbeam puţin mai devreme, a fost unul dintre martiri, care a murit înecat de turci), şi-au continuat activitatea până astăzi, activitate care a presupus totdeauna – deci inclusiv în timpul imperiului otoman – misionarism creştin ortodox, dacă nu pe faţă, cel puţin în ascuns. Şi e imposibil ca, odată cu descoperirea tiparului, unul dintre aspectele acestui misionarism martiric să nu fi fost şi tipărirea şi răspândirea de cărţi necesare credincioşilor, în ciuda interdicţiei determinate de suspiciunea şi superstiţiile turceşti.

E greu de crezut ca o cultură atât de bogată cum este cea greco-ortodoxă, să se fi dezvoltat în absenţa tiparului, bazându-se numai pe tipografiile din Veneţia (unde grecii formaseră o comunitate destul de puternică), Ţara Românească şi Moldova (ţări care foloseau greaca drept limbă de cult), care nu le puteau satisface nevoile interne. Ne repetăm aici, însă credem că, atunci când ierarhii greci apelau la tipografii aflate în Veneţia, Iaşi sau Bucureşti, o făceau mai ales pentru a pregăti apariţia unor tomuri masive şi elegante, pe care tiparniţele mai puţin pretenţioase, utilizate pe ascuns în imperiul otoman, nu le puteau realiza.

Astfel încât se poate spune că Antim Ivireanul avea condiţiile necesare pentru a învăţa tiparul la Constantinopol, într-o tipografie a Patriarhiei ecumenice, în situaţia în care a fost şi a stat acolo mai mult timp. În niciun caz nu ar fi putut învăţa Antim meseria de tipograf între 1689-1690 de la Mitrofan – iar în 1691 să fie numit în fruntea tipografiei! –, şi nici Dosithei nu ar fi adus cu sine la Iaşi un „neofit”, de la o aşa de mare depărtare, dacă acesta nu ar fi fost câtuşi de puţin iniţiat şi nu ar fi probat calităţi indiscutabile ca ucenic.

Ipoteza aceasta, a stagiului constantinopolitan al lui Antim, timp în care şi-ar fi însuşit şi arta tipografică, este luată în calcul şi de Djindjihaşvili, care însă nu o consideră valabilă, dar care afirmă că: „numeroşi cercetători români şi georgieni, bazându-se pe faptul că Antim a petrecut multă vreme la Constantinopol, consideră că Antim ar fi lucrat aici ca tipograf”[8]; indicând mai multe nume, între care S. Kurdghelaşvili susţine că patriarhul Dosithei a înfiinţat o tipografie la Constantinopol, în 1670[9], „iar Antimoz (numele ivirean al lui Antim – n.n.) a fost adus la curtea patriarhiei Ierusalimului cu patru ani înainte (în 1666), deci el a învăţat tot acolo tiparul, probabil pe lângă tipograful Mitrofan din Valahia”[10].

Nu ştim însă în această situaţie, dacă „tipograful Mitrofan din Valahia” a fost la Ierusalim în acea perioadă sau dacă e vorba de alt Mitrofan decât de cel care a fost episcop de Huşi şi apoi de Buzău, întrucât, personal, nu am găsit această informaţie despre Mitrofan.

Anul 1666 corespunde cu vârsta de 16 ani la care Djindjihaşvili crede că Antim a căzut rob la turci, dar acest lucru fie ar infirma ipoteza robiei, fie ar însemna că în acelaşi an, el a fost răscumpărat de Dosithei sau de altcineva de la Patriarhia Ierusalimului.

Iarăşi nu ştim ce documente a folosit cercetătorul georgian pomenit mai sus, când afirmă că Dosithei a înfiinţat tipografie la Constantinopol în 1670. Dar acest lucru nu ni se pare cu totul exclus. Neavând însă libertatea de mişcare dorită de aspiraţiile sale, şi, mai ales, vrând să supravegheze îndeaproape ţările ortodoxe ameninţate de prozelitismul catolic şi protestant, acesta a venit şi a stat foarte mult la Bucureşti, folosindu-se de tipografiile munteneşti dar şi de cele moldoveneşti.

Am spus că nu ni se pare exclus ca Dosithei să fi înfiinţat tipografie la Constantinopol, pentru că, într-o scrisoare datată 1 septembrie 1712, către Patriarhul Hrisant Nottaras al Ierusalimului, Antim Ivireanul îi scria că nu poate să îi trimită tipar pentru „noua tipografie” (subl. n.) grecească pe care acesta intenţiona să o înfiinţeze la Constantinopol, pentru că ceea ce îi rămăsese din tipar era stricat[11].

Aceasta demonstrează că mai funcţionaseră şi alte tipografii la Constantinopol, căci dezideratul lui Hrisant nu era un pionierat, ci existaseră, desigur, precedente notabile.

Un an mai târziu, în 1713, Antim îi scrie din nou lui Hrisant, anunţându-şi bucuria pentru faptul că acesta găsise un tipograf destoinic şi oferindu-se să îl ajute în a se desăvârşi în această meserie[12]. Acest lucru dovedeşte că tipografii cu adevărat stăpâni pe această artă se găseau foarte rar.

Antim Ivireanul a avut o părere foarte înaltă despre meşteşugul tipografiei, căci scria în Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor (azi, Mănăstirea Antim), pe care a avut grijă să o înzestreze cu tipografie: „Las cu blestem şi aceasta: să aibă datorie tipograful să înveţe meşterşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşterşug din ţară, nici să se părăsească lucrul cărţilor pentru folosul ţărâi şi pentru ajutoriul casei”[13].

Aceasta este o dovadă în plus că meseria de „tiparnic” nu era una întâmplătoare, ci era strâns legată de crezul întregii sale vieţi. De aceea înclinăm să credem că era o îndeletnicire veche a lui Antim, mai veche decât sosirea lui în Ţara Românească.


[1] Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 772.

[2] N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, art. cit., p. 613.

[3] Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 772-773.

[4] Idem, p. 775.

[5] Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 13.

[6] Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 160.

[7] Pr. Daniel Benga, Marii reformatori luterani şi Biserica Ortodoxă. Contribuţii la tipologia relaţiilor luterano-ortodoxe din secolul al XVI-lea, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 404, n. 1457.

[8] F. Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 25.

[9] S. Kurdghelaşvili, Istoria tipografiei georgiene (în limba rusă), Ed. Gruzia Sovietică, Tbilisi, 1959, p.31, apud. F. Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 25.

[10] F. Djindjihaşvili, Antim Ivireanul…, op. cit., p. 25.

[11] Cf. Diac. Asist. I. Rămureanu, Luptător pentru Ortodoxie, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXIV, (1956), nr. 8-9, p. 851.

[12] Ibidem.

[13] Opere, p. 336.

Cântări, cap. 4, cf. LXX

1. Rugăciunea lui Amvacum.

2. Doamne, auzit-am auzul Tău și m-am temut! Văzut-am lucrurile/ faptele Tale și m-am uimit. În mijlocul a două vietăți Te vei cunoaște. În apropierea anilor Te vei cunoaște. În sosirea vremii Te vei arăta, în tulburarea sufletului meu, în urgia milei Îți vei aduce aminte.

3. Dumnezeu din Teman va ieși și Cel Sfânt din muntele Faran [ὁ Θεὸς ἐκ Θαιμαν ἥξει καὶ ὁ Ἅγιος ἐξ ὄρους Φαραν] cel umbros, cel des. (pauză psalmică). A acoperit cerurile virtutea Lui și de lauda Lui [este] plin pământul.

4. Și strălucirea Lui ca lumina va fi, coarne [va avea] în mâinile Lui și [El] a pus dragoste puternică tăriei Lui.

5. Înaintea feței Lui va merge cuvânt și [El] va ieși în sandale [în] picioarele Lui.

6. [El] a stat și s-a clătinat pământul, a privit și s-au topit neamurile, a zdrobit munții [cu] tărie [și] s-au topit dealuri veșnice,

7. [sub] căile veșniciilor Lui. Pentru trude, văzut-am sălașele etiopienilor, îngrozi-se-vor, și corturile pământului Madiamului.

8. Nu în râuri Te-ai urgisit, Doamne, sau în râurile mâniei Tale sau în marea grabei Tale! Căci vei încăleca pe caii Tăi și călărirea Ta [este] mântuire [pentru noi].

9. „Întinzând vei întinde arcul Tău peste sceptre”, zice Domnul. (pauză psalmică). [Apele] râurilor vor sparge pământul.

10. Te vor vedea popoarele și vor avea dureri ale nașterilor. Împrăștiind apele căii [Lui]. A dat adâncul glasul lui, [iar] înălțimea strălucirii lui s-a ridicat.

11. Soarele și luna a stat [au stat] în[tru] rânduiala ei [lor]. Întru lumină săgețile Tale vor merge [și] întru lumina fulgerului armelor Tale.

12. În amenințarea Ta vei împuțina pământul și în[tru] mânie vei zdrobi neamurile.

13. Ieșit-ai întru mântuirea poporului Tău, [ca] să-i mântui pe cei unși ai Tăi [τοῦ σῶσαι τοὺς χριστούς Σου]. Pus-ai moarte întru capetele celor fărădelege, ridicat-ai legături până la gât. (pauză psalmică).

14. Tăiat-ai în extaz [διέκοψας ἐν ἐκστάσει] capetele conducătorilor. Cutremura-se-vor în el. Deschide-vor frâiele lor ca săracul mâncând pe ascuns.

15. Și ai pus întru mare caii Tăi, [ei] tulburând ape multe [ὕδατα πολλά].

16. Păzit-am și spăimântatu-s-a pântecele meu de la glasul rugăciunii buzelor mele și tremur a intrat întru oasele mele și sub mine s-a tulburat obiceiul/ sănătatea mea [ἡ ἕξις μου]. Odihni-mă-voi în ziua necazului, [pentru ca] să mă sui întru poporul pribegiei mele.

17. Pentru că smochinul nu va mai rodi și nu vor mai fi roade în vii. Minți-va lucrul măslinului și câmpurile nu vor mai face mâncare. Oile s-au sfârșit de la mâncare și nu există boi în[tru] ieslele împăcării lor [ἐπὶ φάτναις ἐξιλάσεως αὐτῶν].

18. Dar eu veseli-mă-voi în[tru] Domnul, bucura-mă-voi în Dumnezeu, Mântuitorul meu.

19. Domnul [este] Dumnezeul meu [și] puterea mea și [El] rânduiește picioarele mele întru desăvârșire [și] peste cele înalte mă va pune, [pentru ca] să biruiesc în cântarea Lui.