Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.
***
I. 4. Antim Ivireanul în Țara Românească între 1691 și 1716
Prima atestare a prezenţei lui Antim Ivireanul în Ţara Românească are loc cu prilejul tipăririi unei cărţi parenetice, tradusă în neogreacă de ieromonahul Hrisant Nottaras – viitorul patriarh al Ierusalimului şi nepotul lui Dosithei –‚ intitulată „A lui Vasile Macedoneanul, împăratul grecilor. Capete îndemnătoare şasezeci şi şase, către fiul său Leon cel Înţelept…”, semnată, ca tipograf, de „Antim ieromonahul”[1].
În acelaşi an în care este tipărită această carte, conducătorul tipografiei de la Mitropolie, Mitrofan, este numit episcop de Buzău şi transferat la noua sa reşedinţă, luând o parte din utilaj împreună cu el iar în fruntea tipografiei este aşezat Antim.
În opinia noastră, această mişcare este una premeditată şi ea încurajează, credem noi, teoria că Antim a fost adus în ţară datorită talentului său tipografic. Astfel că prima carte tipărită de Antim, ca şi conducător al tipografiei, este, în greceşte, „Slujba Sfintei Paraschiva şi a Sfântului Grigorie Decapolitul”, apărută în 1692, în condiţiile refacerii utilajului tipografic, după plecarea lui Mitrofan la Buzău[2].
Ieromonahul tipograf Antim rămâne în această calitate până în 1694, când este transferat la Mănăstirea Snagov, împreună cu o parte din utilaj, pentru a pune bazele unei noi tipografii, probabil „din dorinţa lui Antim de a dezvolta tipografia, după planurile lui Brâncoveanu”[3].
Deşi este menţionat ca egumen al Snagovului abia în 1696, este de presupus că, dintru început, de la mutarea sa aici, a fost avansat în această treaptă, întrucât între 1693 şi 1696 nu figurează altcineva pe lista egumenilor din această mănăstire[4].
În plus, în scrisoarea către Constantin Brâncoveanu, din 13 ianuarie 1712, Antim preciza că nici Mănăstirea Snagovului o am luat-o cu de-a sile şi că am lucrat (în) 7 ani [5], ca egumen şi tipograf[6], în această mănăstire, adică din 1694 până în 1701, când s-a întors la Bucureşti, reluându-şi activitatea la tipografie, deşi a rămas cu titlul de egumen al Snagovului încă trei ani.
În această calitate de stareţ figurează în documente până la 21 mai 1704[7]. Este de presupus ca tiparniţa Mitropoliei să nu fi funcţionat prea bine fără el şi să se fi dovedit stringentă rechemarea lui, dar acestui posibil motiv i se adaugă altul, despre care ajungând mitropolit, va spune aluziv – în aceeaşi scrisoare menţionată anterior – adresându-se domnitorului: măcar că măriia ta nu pohtiiai să es de acolo [de la Mănăstirea Snagov], iar cine au fost pricinuitorii eşirii mele vor da seama înaintea lui Dumnezeu [8].
Ştrempel înaintează – fără dovezi însă – ipoteza unor intrigi ţesute de posibila invidie a lui Mitrofan de Buzău, care ar fi determinat plecarea de la Snagov şi „o modestă activitate tipografică în viitorii patru ani, până la alegerea lui Antim ca episcop de Râmnic. În schimb, Buzăul va cunoaşte o mare dezvoltare culturală şi, mai ales, tipografică. (…) De observat, de asemenea, că odată cu dispariţia lui Mitrofan în 1702 şi cu plecarea invidiosului Damaschin din Bucureşti, pe scaunul rămas vacant prin moartea lui Mitrofan, steaua lui Antim va urca vertiginos spre zenit”[9].
Despre activitatea lui Antim, atât ca tipograf, cât şi ca egumen şi apoi episcop şi mitropolit, vom discuta detaliat în a doua parte a lucrării de faţă şi de aceea lăsăm la o parte acum alte amănunte legate de aceste etape din viaţa sa, preocupându-ne numai de enunţarea principalelor evenimente şi de împrejurările ascensiunii sale în Biserica şi în cultura românească.
După ce, între 1701 şi 1705, Antim a stat la Bucureşti şi a tipărit cărţi, la 16 martie 1705 a fost ales episcop al Râmnicului. Evenimentele s-au succedat într-un mod neaşteptat – care l-a luat şi pe el prin surprindere, după cum va mărturisi mai târziu –‚ întrucât numirea sa nu a fost una obişnuită, ci a survenit în urma depunerii din treaptă a fostului episcop, Ilarion, acuzat de asociere cu ereticii catolici.
Actul de caterisire al acestuia menţiona: „Fiindcă Ilarion, fostul episcop al Râmnicului a căzut în mai multe culte…, pe care şi el cu gura lui le-a mărturisit: întâi: el a consimţit şi papistaşii au construit biserică chiar în oraşul Râmnic; al doilea: la mormintele ortodocşilor care se află în Sfânta Biserică a Episcopiei, a consimţit şi papistaşii au îngropat trupuri de papistaşi, adică trupuri de eretici şi de schismatici…”[10].
În urma scoaterii din scaunul episcopal al lui Ilarion, s-a hotărât alegerea unui nou episcop al Râmnicului, alegere care s-a făcut de către un sobor arhieresc la Mitropolie astfel, după cum s-a consemnat:
„De vreme ce Prea Sfânta Episcopie de la Râmnic au rămas fără de al ei adevărat episcop, pentru că episcopul Ilarion, care au fost la acea episcopie s-au caterisit după pravilă şi s-au scos, şi din eparhia aceasta s-au lipsit; ci să nu fie această Sfântă Episcopie a Râmnicului făr’ de păstor, am dat voe celor ce aicea s-au aflat arhierei, cu sfatul şi cu voia prealuminatului şi înălţatului, măriei-sale domnului nostru Io Constantin Basarab voevod, domnul Ţării Româneşti, ca să facă socoteală ori pre care ar alege şi ar afla obraz vrednic, ca să fie chivernisitoriu aceştii Sfinte Episcopii.
Şi adunându-se ei în Biserica Sfintei Mitropolii… întâi pre egumenul chir Antim de la Snagov, al doilea pre duhovnicul chir popa Ioasaf, al treilea pre chir Macarie protosinghelul[11], care s-au arătat a fi mai de folos la această Sfântă Episcopie.
Drept aceasta i s-a scris numele lor întru această condică. Martie 16 leat 7213 [= 1705]. Fost al Sofiei Metodie. Fost al Adrianopolei Climent, al Pogonianei Euthimie”[12].
Cu sfatul şi cu învoirea mitropolitului şi a domnitorului aşadar, Antim Ivireanul a fost ales episcop al Râmnicului. Slujba hirotonirii întru episcop s-a ţinut a doua zi, pe 17 martie, după cum însuşi a notat în Aşezământul Mănăstirii care astăzi îi poartă numele: La 17 zile ale lui martie, în zioa Sfântului Alexie omul lui Dumnezeu, să se îmbrace un sărac cu cămaşă, cu izmene şi cu brâu; să i se dea şi 30 de bani.(…) La acestea să se cheltuiască taleri 4, pentru căci în zioa pomenirei sale m-am hirotonit arhiereu [13].
[1] Cf. I. Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, (1508-1830), t. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1903, p. 324-326..
[2] Cf. Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. XI.
[3] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 81.
[4] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Istoria Mânăstirii Snagov, Bucureşti, Institutul de Istorie Naţională, 1944, p. 112, apud. Idem., p. 418, n. 20.
[5] Opere, p. 227.
[6] A se vedea şi Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 15.
[7] Cf. Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. XIII.
[8] Opere, p. 227.
[9] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 123.
[10] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul, 1716 – septembrie – 1966, art. cit., p. 777, nota 28. Tot aici se menţionează că acest act de caterisire, precum şi trecerea sa în rândul simplilor monahi nu a fost pus în practică, ci „de la episcopie însă a fost scos şi cu rangul de arhiereu-episcop a fost trecut stareţ la Snagov, unde, documentar, se întâlneşte între: 10 aprilie 1707 şi 22 august 1712” (Ibidem).
Ilarion are însă şi apărători: „În aceste vremuri de luptă aprigă între răsăritul ortodox şi apusul catolic, episcopul Ilarion al Râmnicului va fi părut suspect patriarhului Dositheiu, care mai mult sta la curtea din Bucureşti. El îl cunoştea bine pe Ilarion, îi va fi cunoscut apucăturile, ba poate şi oarecari antipatii contra grecilor…” – cf. Atanasie Mironescu, Sfânta Episcopie a Râmnicului – Noul Severin în trecut şi acum…, Bucureşti, 1906, p. 84, apud Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 136, nota 2.
Ştrempel îşi însuşeşte acest punct de vedere conform căruia Dositei „a cerut lui Brâncoveanu scoaterea din scaun şi caterisirea episcopului” (Ibidem) – afirmând, cu oarecare maliţie, că „Dosithei nu auzise de ecumenism” (Ibidem) – şi susţine că Ilarion semna încă documente oficiale ca episcop, după depunerea sa, ca de exemplu un zapis „dat de «Ilarion episcupul, năstavnecul Sfintei Mănăstirii Snagovul» împreună cu întregul sobor. Semnează «Ilarion episcop, proin Râmnic», iar la stânga, puţin mai jos, în greceşte: «al Râmnicului Anthimos».
Modestie şi deferenţă faţă de Ilarion, predecesorul său, probabil mai vârstnic” (Ibidem). De altfel şi Radu Greceanu menţionează că, în 1707, la sfinţirea Mănăstirii Sf. Gheorghe din Bucureşti, care a avut loc în ziua prăznuirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe lângă noul patriarh Hrisant al Ierusalimului, au participat şi „Dionisie Târnoveanul, Climentu Andrianopoleos, Afxentie Sofiianul, Maxim Ierapoleos, Neofit Sevastiie, Mitrofan Nisis, Macarie Varnis, Anthim episcopul Râmnicului, Ilarion proin episcopul Râmnicului” – cf. Cronica. Cronicari munteni 3, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 145.
Deci Ilarion era încă la mare cinste, deşi fusese scos din scaunul episcopal pentru ascociere cu ereticii – în condiţiile în care, cu numai cinci ani în urmă, în Transilvania se semnase „unirea” cu Roma a unei părţi din clerul ortodox, iar relaţiile cu catolicii erau dezastruoase. Această cinste s-ar putea datora – dacă îi credem pe apărătorii lui Ilarion – faptului că Dositei a insistat poate mai mult pentru înlăturarea sa, decât ar fi fost cazul. Am vorbit despre toate acestea, pentru a observa mai târziu, cu câtă cruzime a fost tratat Antim Ivireanul, în comparaţie cu Ilarion, deşi acuzaţiile împotriva lui nu erau lucruri concrete, ci numai invenţii şi aberaţii.
[11] Despre acesta N. Şerbănescu afirmă că ar fi cel aşezat spre pomenire de către Antim, în Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor – cf. Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 777-778.
[12] Cf. Condica sântă, p. 98-99, apud. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 137. Ştrempel opinează că „cei trei arhierei semnatari nu sunt singurii participanţi la alegere. Ei au fost, după opinia noastră, arhiereii care au consacrat alegerea, prin punerea mâinilor, scutindu-l pe Teodosie [mitropolitul] de o slujbă obositoare şi suplinind absenţa lui Damaschin de la Buzău, greu de deplasat la început de primăvară, când drumurile erau desfundate” (Idem, p. 138-139).
[13] Opere, p. 333.
