Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 21 august, 2016

Parimiele lui Salomon, cap. 1, cf. LXX

1. Parimiele lui Salomon [παροιμίαι Σαλωμῶντος], fiul lui David, care a împărățit în Israil.

2. [Ca omul] să cunoască înțelepciunea și învățătura și să înțeleagă cuvintele înțelegerii [λόγους φρονήσεως]

3. și să primească întorsăturile cuvintelor și să înțeleagă adevărata dreptate și judecata a o îndrepta,

4. ca să dea celor nerăi deșteptăciune [πανουργίαν], iar copilului tânăr [să-i dea] și simțire [αἴσθησίν] și cugetare [ἔννοιαν].

5. Căci auzind acestea, cel înțelept mai înțelept va fi [σοφὸς σοφώτερος ἔσται], iar cel cugetător chivernisire/ administrare va dobândi [ὁ δὲ νοήμων κυβέρνησιν κτήσεται]

6. și va înțelege parabola [παραβολὴν] și cuvântul întunecos [σκοτεινὸν λόγον] și exprimările înțelepților și enigmele [αἰνίγματα]/ ghicitorile/ proverbele.

7. [Căci] începutul înțelepciunii [este] frica lui Dumnezeu [ἀρχὴ σοφίας φόβος Θεοῦ], iar înțelegerea [este] bună tuturor celor care o fac pe ea. Și evlavia întru Dumnezeu [este] începutul simțirii și înțelepciunea, iar învățătura celor neevlavioși o vor disprețui.

8. Ascultă, fiule, învățătura tatălui tău și să nu lepezi așezămintele [θεσμοὺς] maicii tale!

9. Căci cunună de haruri [στέφανον χαρίτων] vei primi pe creștetul tău și colier de aur împrejurul gâtului tău.

10. Fiule, să nu vă [te] rătăcească oamenii neevlavioși, nici să-i voiești! [Iar] dacă au să te invite pe tine, zicând:

11. „Vino cu noi! Să împărțim [același] sânge și să ascundem întru pământ, cu nedreptate, pe omul cel drept!

12. Și să-l înghițim pe el de viu, ca Iadul, și să ridicăm de pe pământ pomenirea lui.

13. Să apucăm câștigarea lui cea de mult preț și să umplem casele noastre de prăzi.

14. Și partea ta pune-o în[tru] noi și toți să dobândim pungă obștească și [ca] un mic sac [μαρσίππιον[1] ἓν] să [ne] fie nouă!”,

15. să nu mergi pe cale cu ei. Și abate piciorul tău din cărările lor!

16. Căci picioarele lor întru răutate aleargă și repezi [sunt] să verse sânge.

17. Căci nu cu nedreptate se întind capcane păsărilor.

18. Căci aceștia, care sunt părtași la ucidere, își adună lor rele, și rea [este] pieirea oamenilor celor fărădelege [ἀνδρῶν παρανόμων].

19. Aceste căi sunt ale tuturor celor care săvârșesc cele fărădelege, căci [sunt] îndepărtați [prin] neevlavia sufletului lor.

20. Înțelepciunea, în[tru] ieșirile [ei], se laudă și duce îndrăzneala în ulițe.

21. Și [de] pe marginile zidurilor propovăduiește și la porțile conducătorilor slujește și la porțile cetății îndrăznind, zice:

22. „Oare câtă vreme cei nerăi au să țină dreptatea [și] nu se vor rușina? Iar cei nebuni, ai rușinii fiind, poftitori, neevlavioși făcându-se, au urât judecata limpede/ înțelegerea/ simțirea/ experiența [ἐμίσησαν αἴσθησιν]

23. și vinovați s-au făcut mustrărilor. Iată, vă voi aduce vouă de față cuvântul suflării mele [ἐμῆς πνοῆς ῥῆσιν] și vă voi învăța pe voi cuvântul meu!

24. Fiindcă vă chemam și nu m-ați ascultat, și întindeam cuvinte [spre voi] și nu luați aminte,

25. ci goale făceați sfaturile mele și [la] ale mele mustrări [nu] v-ați supus.

26. De aceea și eu la pieirea voastră voi râde și mă voi veseli când are să vă vină vouă moarte.

27. Și când are să vă vină vouă, deodată, zarvă și pieire asemenea viforului [care] are să vină și când are să vă vină vouă necaz și împresurare sau când are să vă vină vouă moarte.

28. Căci va fi când aveți să mă chemați și eu nu vă voi asculta pe voi, căuta-mă-vor cei răi și nu mă vor afla.

29. Căci au urât înțelepciunea și frica Domnului nu au ales-o.

30. Nici [nu] voiau [la] ale mele sfaturi a lua aminte și își băteau joc de ale mele mustrări.

31. De aceea vor mânca roadele căii lor și de neevlavia lor se vor umple.

32. Căci, pentru că făceau nedreptăți pruncilor, vor fi uciși, și cercetarea[2] [pe] cei neevlavioși îi va nimici.

33. Dar cel care mă ascultă pe mine, se va sălășlui în nădejde și se va liniști, fără frică dinspre tot răul [ἀφόβως ἀπὸ παντὸς κακοῦ]”.


[1] Acesta fiind substantivul care a dat, în română, pe marsupiu.

[2] Cercetarea judecății lui Dumnezeu. Dumnezeu, când va cerceta viața lor.

Cântări, cap. 10, cf. LXX

1. Oda/ cântarea lui Isaias. Așadar, voi cânta celui iubit, cântarea celui iubit, [cântată] viei mele. Via s-a făcut celui iubit în corn [ἀμπελὼν ἐγένετο τῷ ἠγαπημένῳ ἐν κέρατι], în loc gras.

2. Și gard am pus împrejur și am sădit via [cu] struguri aleși și am zidit turn în mijlocul ei și am săpat înainte, în ea, teasc, și am așteptat să facă struguri, dar a făcut spini.

3. Și acum, omul Iudasului și cei care locuiți în Ierusalim, judecați în[tre] mine și între via mea!

4. Ce să fac viei mele și încă nu am făcut ei? Pentru că am așteptat ca să facă strugure, dar a făcut spini.

5. Dar acum vă vestesc vouă ce am să fac viei mele: lua-voi gardul ei și va fi întru pradă și voi dărâma zidul ei și va fi întru călcarea în picioare.

6. Și voi renunța la via mea și nu are să fie tăiată, nici [nu] are să fie săpată și se va sui [se vor sui] întru ea spinii ca întru [locul cel] uscat și norilor le voi porunci [ca] să nu plouă întru ea ploaie.

7. Căci via Domnului Savaot [Κυρίου Σαβαωθ] este casa lui Israil și omul lui Iudas [este] neofitul cel iubit [νεόφυτον ἠγαπημένον] și am așteptat [ca] să facă judecată, dar a făcut fărădelege și nu dreptate, ci strigare.

8. Vai de cei care leagă împreună casă de casă și câmp de câmp, apropiindu-se ca să ia [cele] ale aproapelui! Nu veți locui singuri pe pământ.

9. Căci s-a[u] auzit toate acestea întru urechile Domnului Savaot.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [13]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

I. 5 Un moment de mare cumpănă

Antim Ivireanul a cunoscut în Ţara Românească stăpânirea a trei domnitori: Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat iar relaţiile cu aceştia au fost diferite.

Cea mai lungă domnie, dintre toţi aceştia, a avut-o Brâncoveanu, în timpul căruia, ca şi în următorii doi ani de domnie ai lui Ştefan Cantacuzino, Antim s-a manifestat plenar. Relaţiile cu Mavrocordat au fost însă destul de tensionate şi acest ultim domnitor va fi şi autorul moral al încheierii vieţii sale pământeşti.

Ştefan Cantacuzino era simpatizat de mitropolit şi l-a sprijinit, la rândul său, dar nu a avut parte decât de o foarte scurtă domnie, fiind mazilit în 1716 – ca şi predecesorul său, cu doi ani înainte – de turci, care l-au şi spânzurat în beciurile închisorii din Istambul – ca „plată”, spun mulţi, pentru amestecul său în mazilirea şi uciderea lui Constantin Brâncoveanu, căruia a căutat să îi ia tronul.

Vom mai avea însă prilejul să discutăm despre atitudinea lui Antim faţă de Ştefan Cantacuzino şi relaţiile cu acesta, precum şi despre motivaţiile mitropolitului, în opinia noastră dezinteresate ca întotdeauna sau interesate numai de soarta ţării şi a neamului românesc, când vom vorbi despre lucrarea parenetică pe care Antim i-a dedicat-o acestuia.

Întorcându-ne la relaţia cu Brâncoveanu, aceasta a stat, în cea mai mare parte a timpului, sub semnul înţelegerii, al simpatiei şi al respectului reciproc între cele două mari personalităţi ale culturii şi istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu l-a aşezat pe Antim în fruntea tipografiei bucureştene şi apoi a sprijinit numirea sa ca egumen la Snagov, episcop de Râmnic şi mitropolit al Ungrovlahiei. În ceea ce priveşte sprijinirea Ortodoxiei şi înălţarea prestigiului cultural al ţării, ţelurile celor doi erau comune şi, în opinia noastră, unul fără altul ar fi făcut mai puţin.

Spre sfârşitul domniei lui Constantin Brâncoveanu a apărut însă un motiv de tensiune între domnitor şi mitropolit.  Împrejurările care au condus la această răcire a relaţiilor au fost acelea în care turcii au declarat război ruşilor, aceştia din urmă avându-l ca aliat pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, dar sprijinindu-se şi pe promisiunea lui Constantin Brâncoveanu de a trece de partea lor în timpul conflictului – deşi oficial, el era supus turcilor, de la care obţinuse în 1703 firman de domnie pe viaţă.

În ascuns de turci, voievodul ţinuse corespondenţă atât cu ruşii, cât şi cu austriecii, fiind recunoscut principe al Imperiului habsburgic (1695) – cu drept de a se refugia în Transilvania în caz de pericol – şi decorat cu ordinul Sfântului Andrei de către ţarul Petru cel Mare (1700)[1]. E limpede că domnitorul muntean nu avea niciun fel de simpatie pentru turci, dar încerca în acelaşi timp să ducă o politică înţeleaptă şi să nu stârnească resentimentele şi mânia acestora, a căror suspiciune şi neîncredere erau şi aşa destul de mari.

În bătălia dintre ruşi şi turci, care a urmat, la Stănileşti (1711), armatele ruso-moldovene au fost învinse, timp în care Constantin Brâncoveanu a rămas circumspect, urmărind în ce parte înclina balanţa războiului şi nu a dat ajutor, conform înţelegerilor secrete, împotriva turcilor, văzând că ruşii nu s-au mobilizat în mod adecvat, că nu au o strategie bine definită pentru confruntarea cu o armată turcească deosebit de numeroasă şi că nădejdea în ei, pentru eliberarea de sub turci, e pierdută.

Cantacuzinii însă făceau presiuni asupra domnitorului ca să vină în sprijinul ruşilor‚ dorind implicarea lui Brâncoveanu în război, pentru a întări ofensiva antiotomană şi a schimba soarta războiului. Din nefericire, oastea munteană nu era atât de numeroasă pentru ca intervenţia sa să fie decisivă. Mai mult, turcii încearcă să îl folosească pe domnitorul muntean ca intermediar între ei şi ruşi pentru a obţine pacea.

Neliniştiţi de imobilismul domnitorului, Cantacuzinii acţionează însă pe cont propriu şi spătarul Toma Cantacuzino părăseşte tabăra munteană aşezată la Albeşti, cu un număr de călăreţi, trecând în Moldova[2].

Se susţine că a fost încurajat în acest gest şi de mitropolitul Antim Ivireanul – care însoţea armata – deoarece atât Radu Popescu (ostil lui Brâncoveanu), cât şi Radu Greceanu, cronicarii epocii, îi reproşează acestuia amestecul în treburile politice[3]. Însă adevărul nu îl cunoaştem cu certitudine.

Fuga şi trădarea lui Toma Cantacuzino, în afară de faptul că a paralizat orice intenţie a lui Brâncoveanu de a mai veni în ajutorul coaliţiei anti-otomane‚ a fost de ajuns pentru ca să reaprindă ura şi mânia turcilor[4], pe care voievodul le-a potolit cu greu, luând măsuri împotriva Cantacuzinilor.

O altă repercusiune a acestui incident a fost – oarecum inevitabil – aceea că domnul s-a simţit jignit de cele ce auzea, de faptul că mitropolitul ar fi acţionat împotriva lui, plecând urechea la intrigile pe care le ţeseau vrăjmaşii lui Antim Ivireanul. Ca atare, la scurt timp după confruntarea celor două armate, domnitorul i-a cerut mitropolitului să demisioneze din această demnitate eclesiastică, de bună voie, în caz contrar urmând să fie obligat prin caterisire. Şi ce patriarh ecumenic l-ar fi refuzat pe Brâncoveanu, din moment ce Patriarhia ecumenică (şi nu numai) îi era atât de îndatorată?

În ceea ce ne priveşte, avem convingerea că Antim Ivireanul a acţionat numai din iubire de credinţă şi de ţară, pe care o vroia liberă de „jugul păgânului”, cum spunea el cu referire la stăpânirea turcească iar cuvintele lui Radu Greceanu sunt prea grele împotriva lui, fiind dictate, poate, sub presiunea evenimentelor şi de ataşamentul cronicarului faţă de domnitor.

Însă dacă pârele împotriva mitropolitului veneau de la persoane foarte influente şi acuzaţiile erau foarte bine instrumentate, putem crede şi altceva, anume că şi cronicarul a receptat o versiune contrafăcută a felului în care se vor fi petrecut lucrurile.

Personal, ni se pare puţin plauzibil faptul ca Brâncoveanu să tatoneze lucrurile în aşa fel, dacă într-adevăr era convins de amestecul mitropolitului Antim în dezertarea lui Toma Cantacuzino.

În ianuarie şi februarie 1712, Antim trimite domnitorului două scrisori de apărare, în urma cărora acesta renunţă să îi mai ceară demisia. Ar fi cazul să privim puţin către aceste scrisori, pentru a observa mai bine caracterul demn al mitropolitului şi justeţea apărării sale.

Prima scrisoare este mai lungă şi este datată 13 ianuarie 1712. Ea discută punctual – în doisprezece puncte – învinuirile care i se aduc. Dintru început, mitropolitul aminteşte motivul supărării domnitorului – într-o introducere care aparţine rescrierii acestei scrisori de către autorul ei, cu conştiinţa de a lăsa, spre cunoaşterea urmaşilor săi, acest document –‚ şi anume: Prealuminatului domn Io Constantin Basarab Brâncoveanu voevod, având prepus pentru nişte lucruri ce le-au adus întâmplările vremii, cum să se fie făcut cu învăţătura şi îndemnarea noastră [5], adică, cel mai probabil, tocmai episodul de care am vorbit anterior, din timpul războiului.

Vrăjmaşii lui Antim s-au bucurat de acest prilej şi au alergat, desigur, la domnitor, cu acuzaţii diferite, care demonstrează însă tocmai ilogicitatea şi incoerenţa acestora  şi faptul că singura sursă reală a acestor acuzaţii fanteziste era invidia lor.

Însă voievodul, în amărăciunea lui, a închis ochii la adevăratele motive şi a ascultat aceste plângeri nedrepte: fiind măriia-sa îndemnat de nişte obraze mari bisericeşti şi mireneşti, pline de zavistiii şi de răutate, au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui, pre episcopul Nisis chir Mitrofan Thasitul, carele era sfetagoreţ de la mănăstirea Dionisiului, de ni-au zis au să fac paretisis, de bună voia mea, să-mi las scaunul, să es, au să mă scoaţă măriia-sa cu sila şi să scrie la Ţarigrad să mă şi catherisească. Pentru care lucru, mergând eu la curte marţi seara (ştim că porunca a venit „duminică, la vreme de chindie” – n.n.) şi, vorbind în taină cu măriia-sa, i-am zis cum că nu mă las de vlădicie, de voia mea, şi într-acel ceas i-am şi scris aceste 12 capete…[6].

Antim se disculpă în aceste puncte. Din tonul său, smerit dar demn, se poate înţelege însă că mitropolitul avea încredere că vechea dragoste şi prietenie a domnitorului nu s-a deteriorat cu totul, ci e doar întunecată temporar de evenimentele petrecute şi de mulţimea bârfelor ce roiau împotriva sa, pentru care şi face apelul: scoate den inima mării-tale acel ghimp, că nu sunt (ştie Domnul) precum mă socoteşti măriia-ta şi precum me glossalgun [mă limbuţesc] împotrivnicii miei şi am nădejde pre Dumnezeu că să va descoperi dreptatea mea fără de zăbavă [7].

Mitropolitul face apel la dreapta judecată a domnitorului şi la credinţa sa, şi nu la alte considerente, de alt ordin, oricare ar fi putut fi ele, ca să îl înduplece, înfăţişându-i acele puncte, de care era acuzat, pe larg, şi dezvinovăţindu-se fără să încerce să fie câtuşi de puţin linguşitor sau ipocrit. Dimpotrivă, în ciuda situaţiei în care se afla, Antim se adresează domnitorului cu fermitate şi chiar cu autoritatea pe care i-o dădea conştiinţa curată de mitropolit al ţării, înălţat numai de Dumnezeu până la această treaptă şi de om care şi-a făcut, întru toate, datoria pe deplin.

Nu se teme să discute despre cele ce i se impută şi vorbeşte cu voievodul de la egal la egal, ca unul ce este mitropolit şi uns de Dumnezeu arhiereu, după cum şi el, Brâncoveanu, era uns domn de acelaşi Dumnezeu, răspunzând, în consecinţă, în faţa puterii divine, în primul rând şi nu în faţa autorităţii laice. Antim începe să-şi demonstreze nevinovăţia prin afirmaţia – pe care o face sub ameninţarea afurisaniei ce o aruncă însuşi asupra sa, în caz contrar – că nu a viclenit şi nici nu a vrut niciodată răul domnitorului, iar dacă a vorbit vreodată împotriva lui, la predică sau cu alte ocazii, a făcut-o numai din datoria pastorală, ca un păstor sufletesc, iar nu cu vicleşug [8].

Apoi îi aminteşte voievodului că nu a urmărit niciodată profitul personal, că nu a venit în ţară din proprie iniţiativă, cu scop egoist (deşi nu spune la îndemnul cui sau la cererea cui a venit) şi nici nu a urmărit să ajungă egumen, episcop sau mitropolit, iar prezenţa lui în aceste demnităţi a fost, într-un mod vizibil cu ochiul liber, spre profitul locurilor unde a păstorit şi al întregii ţări[9].

Mai spune că cei care îi vor răul lui, mitropolitului, doresc acelaşi rău şi domnitorului însuşi, din care vor să facă subiectul oprobriului şi al clevetirilor, în cazul în care acesta ar lua o decizie atât de gravă, de a-şi alunga din scaun mitropolitul.

Antim are smerenia să nu afirme că populaţia îl priveşte cu respect şi cu frică, ca pe un sfânt, conştiinţă pe care o avea, desigur – ceea ce, vom vedea mai târziu, se deduce din atitudinea asasinilor lui de a-l duce departe de ţară pentru a-l ucide, fără ştirea locuitorilor, şi din consternarea şi indignarea generală cu care a fost primită vestea acestei crime, care s-a păstrat mult timp în sufletele contemporanilor săi –‚ mulţumindu-se doar cu a-i atrage atenţia domnului asupra gravităţii faptului de a caterisi, fără vină, un mitropolit.

Antim îi aduce şi o probă a credibilităţii sale, aceea că ar accepta o confruntare directă şi publică, cu adversarii săi, în care ştie şi are încredere că Dumnezeu i-ar ruşina pe acuzatorii lui, prin el, pe care, de altfel pre cei ce sunt pricina răutăţii îi ştiu cine sunt, ca [şi] cum mă ştiu însumi pre mine [10], numindu-i neschimbători din rău [11]. Din aceste cuvinte ne putem convinge şi de forţa alocuţiunilor lui, în faţa cărora probabil că nu mai îndrăznea nimeni să mai răstălmăcească adevărul.


[1] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 243-245.

[2] Cf. Radu Greceanu, op. cit., p. 168-171 şi Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti. Cronicari munteni, 2 , Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 239.

Ion Neculce, deşi aflat în tabăra moldovenească, îl înfierează pe Toma Cantacuzino, care, fiind văr primar cu Brâncoveanu şi acesta „ţiindu-l mai în frunte de toţi boierii săi”, „el au lăsat pe Brâncovanul-vodă şi au fugit aice la Ieşi, la împăratul moschicesc, socotind că a hi el domnu în Ţara Muntenească în locul Brâncovanului”. (Cf. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. critică şi studiu introd. de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti,1982, p. 560.)

[3] Radu Greceanu spune: „Dar preabunu nostru domnu, privind la nestatorniciia şi turburarea vremilor, nimănui dentr-acestea nu s-au potrivit, nici sfaturilor şi îndemnărilor celor fără de socoteală, a unora şi a altora din boiari, carii necontenit îl supăra şi pă afară multe zicea, nu s-au unit, îndemnându-l ca de către turci să se hainească şi moscalilor, precum şi Dumitraşco Cantemir, să se alcătuiască.

Nici scrisorilor celor cu laudă ale moscalilor, care den multa îndemnare a vrăjmaşilor fără de nicio socoteală îi trimitea, nici ziselor, scriselor şi laudelor lui Ren ghenărariul care den multa îndemnare a Tomii îi veniia, nici universalului ce Vlasie stegariul la mitropolitul Anthim pă taină adusese cu poruncă dă zaharele şi alte lucruri necăzute şi necuviincioase, nicidăcum nu s-au supus.

(O! cât iaste fără de cale şi fără de cuviinţă părţii cei besericeşti a să amesteca în lucrurile cele politiceşti şi în politiia şi aparhiia ce se află, a să arăta zavisnec şi turburătoriu, şi turmii cei încredinţate lui păgubitoriu şi făcătoriului lui dă bine, carele în stepana şi cinstea vlădicii l-au adus şi l-au înălţat [aici Radu Greceanu exagerează, din două motive: unul canonic şi ecleziastic, prin care nu se cuvine domnitorului să se amestece în alegerea mitropolitului, şi altul practic, deoarece Brâncoveanu cel mult a fost de acord şi a susţinut această alegere, dar nu el a venit cu propunerea, după cum tot Radu Greceanu ne informează – n.n.]; vrăjmaş şi împotrivnec lucru, foarte neplăcut şi lui Dumnezeu şi oamenilor)…”. Cf. op. cit., p. 175.

Iar Radu Popescu scria: „Acolo la Urlaţi fiind vlădica Anthim şi toţii boiarii, văzându pă Constandin-vodă că iaste cu îndoială despre moscali, au făcut sfat întru ascunsu vlădica cu o seamă de boiari: Toma spătarul Cantacuzino şi câţiva din ceilalţi nenumiţi, ca să se unească cu moscalii şi să pârască pă Constandin-vodă, socotindu-l că-i iaste gândul ca să înşele pă moscali, văzându că niciunele, dintru care sfat ce făcuse şi făgăduisă să le dea ajutori, zaharele, bani, oaste, şi nu le dă, s-au ales Toma spătarul Cantacuzino şi s-au dus la ţariul cu câţiva ai săi şi împreunându-să la Iaşi cu ţariul, i-au cerut oaste să meargă la Brăila să o ia. Şi i-au dat oaste cât i-au trebuit, cu un ghinăral anume Reni, şi viind la Brăila o au bătut în 3 zile şi o au luat”. Cf. Radu Popescu, op. cit., p. 239.

[4] Tot Radu Popescu ne comunică: „Turcii încă l-au numit de hain împăratului (pe Brâncoveanu – n.n.), văzându că Toma spătarul, fiind credincios al lui şi boiar mare şi de neamul lui, s-au dus la ţariul de au cerut oşti şi au venit la Brăila, de au făcut atâta pagubă şi au şi luat-o de la mâna turcilor.” – Cf. op. cit., p. 240.

[5] Opere, p. 226.

[6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 227. [9] Cf. Idem, p. 229. [10] Ibidem. [11] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén