Predică la tăierea capului Sfântului Ioannis Botezătorul [2016]

Iubiții mei[1],

ultimul praznic al anului bisericesc este o martirizare. Și cel martirizat e Înaintemergătorul [Πρόδρομος] și Botezătorul [Βαπτιστὴς] Domnului, Sfântul Ioannis Profetul, cel pe care Domnul l-a hrănit, prin Îngerul Lui, în pustie[2]. Iar pentru ca tot credinciosul să știe modul în care a fost martirizat Sfântul Ioannis, titlul praznicului de azi este explicit: Tăierea capului lui Ioannis Înaintemergătorul [Ἀποτομὴ κεφαλῆς Ἰωάννου Προδρόμου][3].

Și astfel, dacă auzi cum e numit praznicul de azi, știi esențialul despre el: și anume că Ioannis, Botezătorul, a fost omorât prin tăierea capului și nu în alt fel.

Însă cine taie capetele Sfinților lui Dumnezeu? Cine îi urăște pe Sfinți într-atât de mult, încât îi omoară? Foarte mulți oameni din istorie au făcut asta, de la împărați și până la oameni simpli: i-au omorât pe creștini pentru credința lor creștină și pentru viața lor sfântă. Pentru că oricine ne poate martiriza oricând pentru credința noastră.

Noi ne vedem de treaba noastră, ne trăim viața în pace și în smerenie…dar putem „deranja” prin modul nostru de viețuire, în ciuda faptului că suntem oameni ai păcii și ai dialogului. Putem deranja pe oricine. De aceea, oricând și în orice loc, oricine ne poate acuza în mod mincinos de diverse „păcate” și „delicte”. Și istoria Bisericii e plină de acuze false, de minciuni grosolane la adresa Sfinților Bisericii.

Căci, pe un Sfânt l-au acuzat unii că e „vrăjitor”, când el scotea demonii din oameni numai cu cuvântul și cu prezența lui. Iar pe un altul l-au acuzat că „s-a culcat” cu o fecioară și a lăsat-o însărcinată, când „fecioara”, de fapt, se culcase cu un tânăr, dar îi era rușine să recunoască. Și astfel, cea care a mințit, nu a putut să nască, până nu a spus adevărul: că nu Sfântul a lăsat-o gravidă, ci „iubitul” ei, cel care nu mai dorea să o ia de nevastă.

Minciuni invidioase și dosare contrafăcute…și Sfinții suferă! Suferă pe nedrept, ca și Domnul lor. Dar suferința lor e spre sfințirea lor, pe când, cei care pun la cale suferințele lor sunt și rămân niște oameni mici și netrebnici.

Și istoria Bisericii, tot ea, e plină de persecutorii Sfinților, adesea indicându-ne și modul jalnic în care au murit persecutorii Bisericii. Pentru că Dumnezeu îngăduie suferința în viața Sfinților Lui, pentru ca ei să se curățească de toată patima și de tot păcatul prin durerile lor mântuitoare. Dar, în același timp, El și pedepsește pe cei care îi chinuie pe Sfinții Lui și pedepsele Lui sunt înfricoșătoare. Iar dacă citiți Viețile Sfinților, veți vedea, deopotrivă, și suferințele lor, dar și pedepsele primite de cei care i-au chinuit și omorât pe Sfinți.

Și de aceea, când vorbim despre Sfinții lui Dumnezeu, trebuie să dăm detalii multe despre ei. Viețile Sfinților trebuie să cuprindă atât virtuțile și păcatele Sfinților, dar și chinurile și intrigile țesute în jurul lor. Trebuie să vorbim despre ei, despre neamul lor, despre contextul în care ei au trăit, despre ce au scris, despre ce au predicat, despre modul cum au trăit, despre ce fapte și minuni au făcut în viața lor și după moarte, despre toată evlavia născută în jurul lor. Căci viețile lor sunt paradigmatice, sunt exemple vii pentru fiecare creștin ortodox în parte. Și oricine le citește trebuie să afle adevărul profund al Sfinților, pentru că acela ne folosește cu adevărat.

Pentru că atunci când vorbim despre folos duhovnicesc, vorbim despre cum ne ajută Sfinții, prin viețile și cărților lor, ca să ne curățim de patimi, să ne luminăm dumnezeiește și să ne sfințim viața. Căci a ne folosi înseamnă a ne schimba, nu doar a înmagazina informații. Informațiile teologice sunt necesare oricând, dar, în viața noastră, trebuie să primeze învățarea care ne schimbă. Adică trebuie să primeze în noi căutarea de răspunsuri practice, prin care noi să ne izbăvim de o ispită, de o patimă, de o cugetare rea. Căci pe măsură ce noi ne curățim de patimi, pe atât înțelegem și teologia Bisericii. Cu cât noi suntem mai liniștiți din partea patimilor, cu atât suntem luminați de Dumnezeu cu înțelegeri sfinte referitoare la dogme, la canoane, la slujbe, la viața Bisericii, la creația Lui în integralitatea ei.

Așadar, părerea bună despre noi înșine nu ne face „intelectuali” și nici „teologi”, ci niște invidioși și ranchiunoși penibili. Dar virtuțile reale din noi înșine și cunoașterea prin luminarea lui Dumnezeu produc o creștere reală, duhovnicească, a cunoaște- rii lui Dumnezeu în noi. Pentru că cunoașterea aceasta prin sfințire personală e o cunoaștere a lui Dumnezeu cu întreaga noastră ființă. E o cunoaștere ontologică prin coborârea lui Dumnezeu în noi, prin slava Lui, în care suntem schimbați atât în sufletul, cât și în trupul nostru.

Căci Sfântul Ioannis, astăzi pomenit, așa era: un om Sfânt. Și Biserica îl cântă ca pe „cetățeanul pustiei și împreună locuitor cu Îngerii”[4]. Căci până l-a trimis Tatăl, ca să Îl vestească pe Fiul întru Duhul Sfânt, Sfântul Ioannis a trăit în pustie și a fost călăuzit prin Îngeri către viața sfântă.

– Însă de la cine știți că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Ioannis, ca să Îl vestească pe Fiul întru Duhul Sfânt?

– De la Sfântul Ioannis Teologul! Care în In. 1, 33 ne-a spus: „Și eu nu-L știam pe El[, pe Iisus]. Dar Cel care m-a trimis pe mine a boteza în apă, Acela mi-a zis: «Peste Care ai să vezi Duhul coborând și rămânând peste El, Acela este Cel care botează în Duhul Sfânt]»” [Cf. BYZ]. Și astfel, Cel care l-a trimis pe Ioannis să boteze în apă e Tatăl, iar Ioannis L-a văzut pe Duhul coborând peste Fiul întrupat. Și dacă el a cunoscut, prin vedere extatică, că Iisus e Fiul Tatălui, astfel L-a și mărturisit pe Iisus: ca fiind Fiul lui Dumnezeu [In. 1, 34].

Evanghelia praznicului de azi e Mc. 6, 14-30[5].

Și ea cuprinde motivele încarcerării lui și ale martirizării sale.

De la Mc. 6, 17-18 aflăm că împăratul „Irodis, trimițând [soldați], l-a prins pe Ioannis, și l-a legat pe el în temniță [ὁ Ἡρῴδης ἀποστείλας ἐκράτησεν τὸν Ἰωάννην, καὶ ἔδησεν αὐτὸν ἐν φυλακῇ], pentru Irodias, femeia lui Filippos, fratele lui, că[ci] s-a însurat [cu] ea [διὰ Ἡρῳδιάδα τὴν γυναῖκα Φιλίππου τοῦ ἀδελφοῦ αὐτοῦ, ὅτι αὐτὴν ἐγάμησεν]. Căci îi zicea Ioannis lui Irodis că: <Nu ți se cuvine ție a avea femeia fratelui tău>”.

Așadar, motivul încarcerării lui Ioannis a fost acela că îl mustra pe împărat și îi spunea adevărul, faptul că nu i se cuvine să se căsătorească cu cumnata lui. Lucru care e interzis până azi.

Pentru că creștinii ortodocși nu se pot căsători cu părinții lor naturali, vitregi sau adoptivi, nici cu frații și surorile lor, nici cu unchii și mătușile lor, nici cu socrii sau soacrele lor, nici cu verișorii sau cu verișoarele lor, nici cu nașii și nașele lor de Botez și de Cununie. Pentru că nu se pot căsători cu cei cu care sunt rude trupești sau duhovnicești.

Iar Sfântul Ioannis a fost întemnițat pentru adevăr și nu pentru vreo minciună sau vreo hoție. Tocmai de aceea omorârea lui o numim martirizare: pentru că el a murit pentru adevărul lui Dumnezeu.

Și fiind Sfântul Ioannis Botezătorul în temniță, tot Sfântul Marcos ne spune și motivul martirizării lui: pentru că Irodias i-a cerut fiicei ei, ca să ceară de la împărat capul Sfântului Ioannis [Mc. 6, 24]. De aceea, călăul [σπεκουλάτορα] trimis de împărat, s-a dus în temniță la Sfântul Ioannis [Mc. 6, 27, BYZ], „i-a tăiat capul lui în temniță [ἀπεκεφάλισεν αὐτὸν ἐν τῇ φυλακῇ], și i-a adus capul lui pe tavă [καὶ ἤνεγκεν τὴν κεφαλὴν αὐτοῦ ἐπὶ πίνακι], și l-a dat pe el fetei [καὶ ἔδωκεν αὐτὴν τῷ κορασίω], și fata l-a dat pe el mamei sale [καὶ τὸ κοράσιον ἔδωκεν αὐτὴν τῇ μητρὶ αὐτῆς]” [Mc. 6, 28, BYZ]. Pentru că cea care pusese la cale încarcerarea, ca și martirizarea lui,  fusese ilegitima împărăteasă Irodias.

Ediția sinodală a Scripturii ne-a învățat cu numele prescurtate/ românizate ale persoanelor amintite în Scriptură. Tocmai de aceea, multe dintre numele Scripturii ne rămân necunoscute, dacă nu le citim în limba greacă.

Însă, în Scriptură, avem Irodis [Ἡρῴδης] și nu Irod, iar pe ea o cheamă Irodias [Ἡρῳδιάς] și nu Irodiada. Pentru că Ἡρῳδιάς [Irodias] e forma de nominativ, pe când forma Irodiada [Ἡρῳδιάδα], încetățenită la noi, e forma de acuzativ a numelui. Numele fetei Irodiasei nu apare în Scriptură, dar a fost indicat de istoricul Iosef ben Matitiahu sau Titus Flavius Josephus[6], în cartea sa Antichitățile iudaice, și el este: Șlomit [שלומית] sau Salomi [Σαλώμη][7]. În cărțile ortodoxe românești o întâlnim însă sub numele Salomeea[8]. Iar în ultimul linc citat, ni se vorbește despre cum a murit Salomi: gheața unui râu i-a retezat capul…și capul ei a fost primit de mama ei, tot pe tavă[9]. Pentru că tipsie, cu care am fost învățați, înseamnă o tavă mare, rotundă, de metal[10].

Așadar, pedeapsa lui Dumnezeu îi lovește pe oamenii păcătoși și acum, în această viață, dar și după moarte. Pe când Sfinții Lui, care suferă aici pentru El, se bucură veșnic împreună cu Dumnezeul lor, în Împărăția Lui.

De unde înțelegem cu toții că viața păcătoasă nu e niciun câștig pentru om, pentru că, din cauza ei, el e pedepsit și aici și în veșnicie.

Iar praznicul de azi, la sfârșit de an bisericesc, tocmai despre acest lucru ne vorbește cu toată gura: despre viața sfântă, care e binecuvântată și răsplătită de Dumnezeu și aici și veșnic, în comparație cu viața celor păcătoși, care e un chin și aici și în veșnicie.

Și dacă înțelegem că sfințenia e viața adevărată a omului și că pe ea, Dumnezeu o răsplătește veșnic, înțelegem că nu ne putem juca cu viața noastră.

Pentru că viața e foarte serioasă. E cel mai serios lucru al nostru. Căci ființa noastră e vie și activă atâta timp cât avem viață în noi. Iar a avea viață în noi înseamnă a avea sufletul nostru unit cu trupul nostru.

Și această unire tainică și profundă a sufletului nostru cu trupul nostru e lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că El ne creează sufletul nostru în clipa zămislirii noastre în uterul mamei. Și noi suntem, din prima clipă a vieții noastre, o persoană nouă și unică, o persoană creată după chipul lui Dumnezeu, pentru că avem un suflet care își ajută trupul, cu care e unit, să se dezvolte.

Căci și când trupul nostru e format din câteva celule și când el are câteva grame, câteva sute de grame sau două-trei kilograme, el e trupul nostru, un trup unic, legat de Dumnezeu de sufletul nostru, de un suflet unic, pe care El l-a creat pentru trupul nostru.

Iar dacă atentăm la lucrarea lui Dumnezeu când pruncul e în pântece sau când el s-a născut sau când pruncul devine matur sau bătrân și considerăm că putem să îi curmăm zilele, ne facem luptători împotriva lui Dumnezeu. Pentru că de la El sunt viața și moartea și numai El decide zilele vieții noastre.

Tocmai de aceea, Biserica condamnă avortul, dar condamnă și eutanasia. Avortul e o crimă, după cum tot o crimă e și „moartea-bună” asistată medical, adică aceea pe care i-o producem medical unui om, care nu mai suportă chinurile bolilor lui.

Noi nu suntem lăsați de Dumnezeu pentru ca să curmăm viața unui om, ci pentru ca să ocrotim viețile tuturor oamenilor. Din acest motiv, spitalul, în autenticitatea lui, e locul în care oamenii se vindecă și nu se îmbolnăvesc și mai mult sau mor și mai repede. Spitalul e locul sănătății. Dar dacă spitalul se transformă, cu precădere, într-un loc în care ne omorâm copiii nedoriți sau scăpăm de membrii nedoriți ai familiei, atunci el ajunge un loc sordid, un loc al morții, un loc al falimentului umanității.

Căci ce înseamnă să omorâm? Înseamnă că nu știm să iubim, să apreciem, să ne bucurăm de celălalt. Omorâm, tocmai pentru că nu vrem să respectăm alteritatea. Și cine nu respectă alteritatea, nu iubește nici dialogul. Pentru că dialogul se face între oameni diferiți, care vor să se cunoască reciproc.

Iar gura Sfântului Ioannis Botezătorul a fost închisă prin tăierea capului în aparență. Pentru că Sfinții sunt veșnic vii. Iar cine se luptă cu Sfinții nu câștigă niciodată, ci se vatămă pentru veșnicie. Căci el, Botezătorul Domnului, i-a mustrat și îi mustră continuu pe cei păcătoși. Iar mustrarea lui nu e o calomnie la adresa noastră, ci o lecție pedagogică.

Pentru că predica Bisericii nu urăște oamenii, ci viața rea a oamenilor. Biserica dorește ceea ce vrea și Dumnezeul nostru, Care e capul Bisericii: vrea ca oamenii să fie Sfinți. Iar toată învățătura și mustrarea și îndemnul și povățuirea pe care noi, slujitorii Bisericii, o facem în Biserică și pretutindeni, e spre folosul oamenilor și nu împotriva lor.

Noi, ca niște medici experimentați ai sufletului, dorim ca oamenii să fie cu adevărat oameni, adică oameni buni, integri, credincioși, muncitori, drepți, milostivi, familiști, cuminți în toate.

Noi dorim binele umanității pentru ea însăși și nu pentru noi! Căci binele e viața reală a oamenilor. Iar binele înseamnă o viață virtuoasă.

De aceea, a nu predica ceea ce îl face pe om să fie om, adică un Sfânt, e o mare nedreptate făcută umanității. Pentru că a nu predica normalitatea înseamnă a nu da dreptul la sfințenie și la împlinire veșnică umanității.

Așa că Biserica, în ciuda discursurilor fals „umaniste” ale postmodernității, trebuie să spună adevărul în orice secol. Mai ales acum, când se vorbește despre dreptul fiecăruia la opinie.

Așadar, dacă oricine are dreptul la opinie, Biserica are cu atât mai mult dreptul la opinie, atâta timp cât ea vorbește în numele adevărului.

O minoritate politică sau sexuală, ecologistă sau religioasă are opinia ei cu privire la anumite subiecte existențiale. Are o opinie subiectivă și mărginită la interesele grupării, adică una ideologică.

Biserica însă, nu are doar o opinie, doar o părere despre om și întreaga existență, ci are o teologie revelată de Dumnezeu, adică adevărul absolut despre om, despre lume și întreaga existență. Dar, în același timp, oamenii de știință și de cultură pot căuta, pot experimenta, pot depăși vechile înțelegeri despre existență, materie și om. Căutările lor reale nu vor invalida niciodată revelația dumnezeiască a Bisericii, ci o vor confirma. Pentru că noi ne mișcăm cu toții în lumea lui Dumnezeu, în care El Și-a pus amprenta și nu într-o lume lipsită de prezența lui Dumnezeu.

Așa că eu nu mă tem de oamenii care caută cu adevărat adevărul despre om, despre istoria lui, despre sensul existenței. Pentru că aceștia vor fi conduși de Dumnezeu spre înțelegeri tot mai profunde și mai paradoxale. Ci eu mă tem doar de cei care ideologizează adevărul, care îl extremizează, care îl falsifică. Eu mă tem de cei care vor să ne spună minciuni despre adevăr, despre om, despre Biserica lui Dumnezeu, despre Dumnezeu, despre creația Lui. Pentru că acești oameni nu sunt interesați de adevăr, ci de ascunderea lui.

Pentru că astăzi îl pomenim pe cel care a fost martirizat în ascuns, în temniță, și al cărui cap a fost adus pe tavă, la o petrecere onomastică. Dacă aveți inimă tare, puteți vedea aici[11], în această filă video, cum se taie gâtul unui om. Dacă nu puteți să vedeți o asemenea cruzime inumană, nu vă uitați!

Însă capul lui, al Sfântului Ioannis, a fost tăiat cu cruzime indiferentă și adus ca preț pentru un dans desfrânat. Iar crima abominabilă făcută în ascuns, s-a făcut cunoscută tuturor și ziua de naștere a lui Irodis s-a transformat într-o sărbătoare a morții. De unde trebuie să înțelegem și noi că ziua onomastică sau patronimică a noastră trebuie să fie o zi frumoasă, sfântă pentru noi, plină de rugăciune și de milostenie, și nu de fărădelegi.

Pentru că toate fărădelegile noastre, acum sau în veșnicie, se vor vădi, vor ieși la lumină. Se va ști de ce am omorât, de ce am curvit, de ce am furat, de ce am mințit, de ce i-am invidiat pe alții. Tot răul nostru nepocăit va fi murdăria noastră interioară. Va fi întunericul din noi.

Tocmai de aceea, cât mai avem timp să ne facem frumoși, cât mai avem timp să schimbăm în noi trecutul nostru pătimaș, să o facem!

Ne putem curăți într-o zi, în două, în trei, de păcate multe! Ne putem curăți de multă ură, de multe resentimente, de multă necurăție. Putem să facem mâinile noastre să se închine, ochii noștri să se roage, picioarele noastre să alerge spre bine.

Dacă ieri nu vroiam să vedem Biserică și îi ironizam pe slujitorii ei și consideram că sunt niște „proști” care „pupă oase” sau „lemne”, azi putem să vedem că Biserica e mântuirea noastră, că aici e însănătoșirea noastră, că aici ne venim în fire și nu la mall sau la restaurant.

Da, avem nevoie de mâncare, de haine, de odihnă, de loc de muncă! Dar nu avem nevoie de ele mai mult decât avem nevoie de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e Cel ce ne ține în viață și viața noastră veșnică depinde de relația cu El și nu de relația cu hainele, cu bijuteriile, cu mașinile, cu casele sau cu conturile noastre bancare.

Familia noastră nu poate să ne mântuiască cu forța. Dar fiecare dintre noi ne putem mântui, într-o relație reală și vie cu Dumnezeu.

Televizorul e bun, onlineul e bun, școala e bună, învățătura e bună, spitalul e bun, instituțiile statului sunt bune, pentru că sunt necesare, viața e bună, timpul e bun, mișcarea e bună, cunoașterea altora e bună, dialogul e bunătate și înțelegere reciprocă. Dar Biserica e bunătatea prin excelență a acestei lumi, pentru că ea transcende istoria și lumea noastră. Biserica noastră e în cer și pe pământ, adică e o instituție care cuprinde istoria și veșnicia în același timp. Tocmai de aceea, cea mai bună instituție e aceea care te face să fii întotdeauna mai mult decât ești. Iar Biserica e singura instituție care te face Sfânt, adică un om care crești continuu și veșnic în curăție, în iubire, în cunoaștere dumnezeiască, în comuniune.

Așa că Biserica nu poate fi vorbită de rău decât de oameni care nu o cunosc, care nu o înțeleg. Pentru că Biserica e formată din Dumnezeu, din Sfinții și Îngerii Lui și din oamenii credincioși ai Bisericii. Dacă oamenii credincioși ai Bisericii nu trăiesc sfânt, ci fac păcate care „îi bucură” pe cei necredincioși, prin asta Biserica nu își pierde nimic din sfințenia ei, pentru că Dumnezeu, Îngerii și Sfinții Lui nu își pierd din sfințenie, dacă unul, 10 sau 10.000 de ortodocși trăiesc mai mult necreștinește, decât creștinește. Izvorul de viață și de sfințenie al Bisericii e Dumnezeu și din El ne adăpăm cu toții, iar cine se depărtează de El, moare. Dar oricine se reaproprie de El prin pocăință, revine la viață și înviază, pentru că El e învierea noastră.

Tocmai de aceea, noi, ortodocșii, punem orice păcat al nostru pe foaia de Spovedanie, și cu ea în mână venim și ne spovedim. Pentru că păcatele sunt multe și timpul e scurt și nu putem să stăm, la Spovedanie, și să ne reamintim păcatele. Ci aici, când venim să ne spovedim, venim cu ele scrise, cu ele pocăite, cu ele plânse, și le mărturisim în fața lui Dumnezeu și a Duhovnicului nostru, pentru ca să primim de la El, prin Preot, iertarea lor.

Așa că, un ortodox care se spovedește des și care vine cu lista lui de păcate, le spovedește într-un minut-două și asta e toată spovedania! Și dacă oamenii știu să se spovedească, adică să își spună doar păcatele lor și să nu toarne zeci de mii de basme colaterale, nu avem spovedanii de zeci de ore, ci în două-trei ore spovedim 200 de persoane. Pentru că Spovedania e una, și ea înseamnă să îți spui doar păcatele tale, fără detalii și pierderi de timp, pe când sfaturile despre diverse probleme și neștiințe sunt altceva, și ele țin de relația ta cu Duhovnicul tău. Iar la Spovedanie, când oamenii sunt mulți și cu toții ne grăbim, ne rezumăm doar la mărturisirea păcatelor și la dezlegarea lor, pe când, pentru discuții private sau comunitare cu Preoții Bisericii, ne rezervăm alt timp și alt loc și alt spațiu.

Dar, mai ales, dacă avem neștiințe multe, mai întâi trebuie să citim cărțile importante ale Bisericii și apoi să cerem sfaturi. Pentru că viața ortodoxă e o viață plină de studiu personal, de rugăciune, de post, de gândire profundă la ceea ce citim și facem, și nu trebuie să ne învățăm cu sfaturile pe bandă rulantă.

Din experiența mea duhovnicească și pastorală știu că întrebările profunde și specializate sunt rare, că ele vin de la oameni înaintați în cunoașterea teologică, pe când, cel mai adesea, oamenii pun întrebări…utile. Adică: Câți colaci pun pe masă la parastas? Cum se tămâiază mormântul? Fierbem  apa pentru Botez sau nu, dacă afară e frig și iarnă? Cât ulei aduc la Maslu?…

Însă azi, cu atâta producție de carte religioasă și cu internetul plin de informații, ar trebui să nu mai avem parte de întrebări banale, ci toată lumea ar trebui să știe ce să facă, cum să facă, cum se fac slujbele Bisericii. Numai că lucrurile stau invers: acum, când cărțile sunt peste tot, nu le mai citește nimeni și întrebările sunt și mai pline de neștiință ca în trecut. Semn că au murit cei bătrâni, iar maturii și tinerii dau din colț în colț, pentru că nu știu lucruri elementare despre propria lor credință.

Așadar, iubiții mei, avem multe de învățat de la Dumnezeu și de la Sfinții Lui! Avem multe de învățat de la orice om, numai să vrem să comunicăm cu oamenii. Și pentru ca să învățăm să comunicăm cu oamenii, trebuie să învățăm să vorbim mai întâi cu Dumnezeu.

Pentru că rugăciunea e abecedarul dialogului. Rugăciunea ne învață să vorbim profund, sincer și real cu oamenii. Pentru că rugăciunea ne învață să vorbim în mod adevărat cu oamenii, căutând adevărul și binele lor.

Vă doresc un nou an bisericesc cu multe bucurii sfinte! Noul an bisericesc, anul bisericesc 2016-2017 începe la 1 septembrie, și 1 septembrie este Ziua de rugăciune pentru mediu[12], adică pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Căci dacă sădim copaci și nu îi tăiem, dacă ocrotim plantele și animalele, dacă ocrotim frumusețile atât de diverse ale pământului, atunci știm și să ne rugăm pentru binecuvântarea lor de Dumnezeu.

Să ne rugăm, așadar, pentru toți oamenii și pentru întreaga creație, pentru ca Dumnezeu să Își arate voia Lui în noi și în întreaga Lui creație! La mulți ani și numai bine! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 26 august 2016, zi de vineri, soare și răcoare dimineața, cu 22 de grade la ora 9.00.

[2] Cf.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-24-nasterea_sf_ioan_botezatorul.html.

De unde aflăm următoarele: „După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului Înainte, a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de Înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel”.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/482/sxsaintinfo.aspx.

[4] Mineiul pe luna august, ed. BOR 1894, p. 313.

[5] Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, ed. BOR 1983, p. 346.

[6] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Josephus.

[7] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Salome.

[8] Idem: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pedepsirea-lui-irod-irodiadei-salomeei.

[9] Textul extins din locația supra: „Trăind în Spania, în orașul Lerida (Loredo), împreună cu exilații Irod și Irodiada, într-o iarnă, Salomeea a vrut să traverseze râul înghețat, Sikaris. Dar gheața s-a rupt și a căzut în apă până la gât. Gheața s-a strâns în jurul gâtului ei și ea se rotea, dansând cu picioarele în apă, precum a dansat cândva la curtea lui Irod. Cu toate acestea, nu a putut nici să se ridice, nici să se scufunde, până când o bucată ascuțită de gheață i-a retezat capul. Apa i-a purtat trupul în aval, iar capul a fost adus Irodiadei pe o tipsie, precum odată a fost adus capul Sfântului Ioan Botezătorul”.

[10] Cf. DEX 2009.

[11] A se vedea:  https://archive.org/details/ArhivaAudio-videoteologiePentruAzi2.

[12] A se vedea: http://basilica.ro/ziua-de-rugaciune-pentru-mediu-sarbatorita-in-toata-lumea-ortodoxa-la-1-septembrie/.

Psalmul 17, cf. LXX

1. Întru sfârșit, [un psalm] al slujitorului Domnului, al lui David, pe care [el] l-a spus Domnului. Cuvintele cântării acesteia [au fost spuse de David] în ziua [în] care a fost izbăvit el de Domnul din mâna tuturor vrăjmașilor lui și din mâna lui Saul [Σαουλ].

2. Și a zis: Iubi-Te-voi, Doamne, tăria mea [ἡ ἰσχύς μου]!

3. Domnul [este] tăria mea [στερέωμά μου] și scăparea mea și izbăvitorul meu. Dumnezeul meu [este] ajutorul meu și voi nădăjdui în El. [El este] apărătorul meu și cornul mântuirii mele [și] sprijinitorul meu.

4. Lăudând Îl voi chema pe Domnul și de vrăjmașii mei mă va mântui.

5. Cuprinsu-m-au chinurile morții [ὠδῖνες θανάτου] și pâraiele fărădelegii m-au tulburat.

6. Chinurile Iadului [ὠδῖνες ᾍδου] m-au înconjurat, venit-au înaintea mea cursele morții [παγίδες θανάτου].

7. Și când mă necăjeam, L-am chemat pe Domnul și către Dumnezeul meu am strigat. Auzit-a glasul meu din templul cel sfânt al Lui și strigarea mea înaintea Lui va intra, [va intra] întru urechile Lui.

8. Și s-a clătinat și pământul a fost cutremurat și temeliile munților s-au tulburat și s-au clătinat, că[ci] Dumnezeu le-a urgisit pe ele.

9. Suitu-s-a fum în urgia Lui și foc de la fața Lui s-a aprins, cărbuni s-au aprins de la El.

10. Și a aplecat cerul și S-a coborât și întuneric [este] sub picioarele Lui [καὶ γνόφος ὑπὸ τοὺς πόδας Αὐτοῦ].

11. Și S-a suit peste Heruvimi și a zburat, a zburat peste aripile vânturilor.

12. Și a pus întunericul ascunzătoarea Lui [καὶ ἔθετο σκότος ποκρυφν Αὐτοῦ], împrejurul Lui [este] cortul Lui [κύκλῳ Αὐτοῦ ἡ σκηνὴ Αὐτου], apă întunecată în norii văzduhurilor [σκοτεινὸν ὕδωρ ἐν νεφέλαις ἀέρων].

13. De la strălucirea de dinaintea Lui norii au trecut [și a căzut] grindină și cărbuni de foc.

14. Și Domnul a tunat din cer și Cel Preaînalt Și-a dat glasul Lui.

15. Și a trimis săgeți și i-a risipit pe ei și fulgerele [le-]a înmulțit și i-a tulburat pe ei.

16. Și s-au văzut izvoarele apelor și s-au descoperit temeliile lumii, de la certarea Ta, Doamne, de la suflarea Duhului urgiei Tale [ἀπὸ ἐμπνεύσεως Πνεύματος ὀργῆς Σου]!

17. Trimis-a din înălțime și m-a luat, luatu-m-a din ape multe.

18. Izbăvește-mă de vrăjmașii mei cei puternici și de cei care mă urăsc pe mine, că s-au întărit mai mult decât mine!

19. Venit-au înaintea mea în ziua răutății mele [ἐν ἡμέρᾳ κακώσεώς μου] și Domnul a fost sprijinirea mea,

20. și m-a scos întru lărgime. [Și El] mă va izbăvi, că m-a voit. Mă va izbăvi de vrăjmașii mei cei puternici și de cei care mă urăsc pe mine.

21. Și îmi va răsplăti mie Domnul după dreptatea mea și după curăția mâinilor mele îmi va răsplăti mie.

22. Că[ci] am păzit căile Domnului și nu am fost neevlavios [față] de Dumnezeul meu.

23. Că[ci] toate judecățile Lui [sunt] înaintea mea și dreptățile Lui nu s-au depărtat de la mine.

24. Și voi fi fără prihană cu El și mă voi păzi de fărădelegea mea.

25. Și îmi va răsplăti mie Domnul după dreptatea mea și după curăția mâinilor mele [care este] înaintea ochilor Lui.

26. Cu cel cuvios, cuvios vei fi și cu omul nevinovat, nevinovat vei fi,

27. și cu cel ales, ales vei fi, și cu cel îndărătnic/ stricat/ potrivnic Te vei răstălmăci [καὶ μετὰ στρεβλοῦ διαστρέψεις].

28. Că Tu popor smerit vei mântui și ochii mândrilor îi vei smeri.

29. Că tu vei lumina luminătorul meu, Doamne, Dumnezeul meu, [Tu] vei lumina întunericul meu,

30. că în[tru] Tine mă voi izbăvi de ispită [ἀπὸ πειρατηρίου]. Și în Dumnezeul meu voi sări zidul.

31. Dumnezeul meu [are] fără prihană calea Lui. Cuvintele Domnului [sunt] în foc lămurite. Apărător este tuturor celor care nădăjduiesc în El.

32. Că[ci] cine [este] Dumnezeu afară de Domnul? Și cine [este] Dumnezeu afară de Dumnezeul nostru?

33. Dumnezeu [este] Cel care mă încinge [cu] putere și a pus fără prihană calea mea,

34. Cel care întărește picioarele mele ca ale cerbului și peste cele înalte mă pune,

35. învățând mâinile mele întru război și ai pus arc de aramă [în] brațele mele,

36. și mi-ai dat mie scutul mântuirii mele și dreapta Ta m-a sprijinit, și certarea Ta m-a îndreptat [până] întru sfârșit și certarea Ta, aceasta, mă va învăța.

37. Lărgit-ai pașii mei sub mine și n-au slăbit urmele mele,

38. căuta-voi pe vrăjmașii mei și îi voi prinde pe ei și nu mă voi întoarce până [nu] au să se sfârșească.

39. Îi voi necăji pe ei și nu au să poată să stea, cădea-vor sub picioarele mele.

40. Și m-ai încins [cu] putere întru război [și] i-ai legat pe toți cei care se ridică împotriva mea sub mine

41. și pe vrăjmașii mei mi i-ai dat mie [în] spate[le meu] și pe cei care mă urăsc pe mine i-ai nimicit cu totul.

42. Au strigat către Domnul și nu era Cel care mântuiește și [El] nu i-a ascultat pe ei.

43. Și îi voi micșora pe ei ca țărâna de la fața vântului, ca tina ulițelor îi voi spulbera pe ei.

44. [Căci] mă vei izbăvi de dușmăniile poporului [și] mă vei pune întru capul neamurilor. [Și] poporul, pe care nu l-am cunoscut, mi-a slujit mie,

45. întru auzirea urechii mi-a ascultat mie, [dar] fiii străini mi-au mințit mie.

46. Fiii străini au îmbătrânit și au șchiopătat din cărările lor.

47. [Dar] Domnul trăiește și binecuvântat [este] Dumnezeul meu, și să Se înalțe Dumnezeul mântuirii mele!

48. Dumnezeu [este] Cel care îmi dă răzbunare mie și Cel care a supus popoarele sub mine,

49. [El este] izbăvitorul meu de vrăjmașii mei cei mânioși. [Căci] de la cei care se ridică împotriva mea, mă vei înălța [și] de la omul nedrept, mă vei izbăvi.

50. Pentru aceea, mărturisi-mă-voi Ție în[tru] neamuri, Doamne, și numelui Tău îi voi cânta,

51. mărind mântuirile împăratului Lui și făcând milă unsului Lui, lui David și seminției lui până [în] veac.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [17]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

***

Imediat, în aceeaşi zi în care s-a întors şi în care l-a ucis pe Pătraşcu Brezoianu, Mavrocordat îl convoacă pe mitropolit la sine, moment despre care ne dă o mărturie detaliată Del Chiaro: „întors la Curte porunceşte să fie chemat Mitropolitul Antim care, de frica turcilor, se hotărâse să asculte de ordin, şi era gata să fie ucis de aceştia în momentul scoborârei din rădvan pentru a sui scările palatului.

Nu fu dus în faţa Domnitorului, ci fu închis sub pază straşnică împreuna cu preotul Giovanni Abrami, veneţian de rit grec şi predicator la Curte, şi cel ce anunţase pe Mitropolit de sosirea Principelui Gheorghe Cantacuzino”[1]. „Credulitatea” lui Antim în privinţa faptului că urma să fie primit la palatul domnesc poate părea unora prea „naivă”, dar ea este o dovadă a conştiinţei curate a mitropolitului, care nu se ştia vinovat de nimic şi care acţionase numai spre binele ţării, în lipsa domnitorului care dăduse bir cu fugiţii.

Mitrofan Grigoras completează mărturia lui Del Chiaro despre acest eveniment: „când intră la Curte în rădvan, ca de obicei, ca să se întâlnească cu domnul, turcii l-au oprit, l-au dat jos din rădvan şi, smulgându-i barba şi părul capului şi târându-l jos, l-au închis într-o căsuţă a Curţii ca să-şi aducă aminte de tot ceea ce făcuse”[2].

În bătaie de joc, l-au apucat de barba bogată şi de părul lung, pentru a-l umili şi mai mult. Ultimele cuvinte ne rememorează scena în sine: probabil că Antim va fi protestat pentru acest tratament violent şi inuman (la care turcii l-au supus din porunca domnitorului, desigur) şi va fi întrebat motivul pentru care se întâmplă acestea, iar turcii vor fi răspuns cu o ironie crudă, că va avea timp să-şi amintească motivele, cât va sta închis.

Antim şi-a semnat actul de renunţare la vrednicia de mitropolit (paretesisul)[3], deşi cunoaştem deja ce părere avea despre asemenea acte smulse cu forţa. Mai fusese pus odată în situaţia de a-şi da demisia, dar reuşise să facă să triumfe adevărul.

Însă Mavrocordat nu era Brâncoveanu, nu era un om care să asculte de argumentele raţiunii şi ale bunului simţ. Del Chiaro scria, vorbind despre caracterul lui Mavrocordat: „mărturisesc ca nu-mi puteam explica cruzimea acestui prinţ erudit şi mare iubitor de talente şi mai cu seama generos cu străinii, faţă de cari avea o purtare atât de civilizată şi le purta grija de cele necesare traiului; un om care ar merita toată lauda, dacă n-ar fi dat administraţia ţării pe mâna câtorva miniştri, duşmani ai propriei lor ţări pe care o ruinară, punând patimile lor înaintea interesului şi liniştei publice…”[4].

În locul lui Antim Ivireanul este numit mitropolit vechiul său inamic, Mitrofan de Nyssa, fostul duhovnic al lui Brâncoveanu şi autorul denigrărilor care au avut ca rezultat neînţelegerile dintre Antim şi domnitorul martir. Atunci nu îi ieşiseră planurile lui Mitrofan de a se înscăuna mitropolit în locul lui Antim, însă acum şi-a găsit în Mavrocordat un complice pe măsura caracterului său duplicitar şi a dorinţei sale de putere.

Mavrocordat apelează la Patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea (1716-1726) pentru a-l caterisi. Gramata patriarhală (despre care se crede că reproduce aproape fidel cuvintele scrisorii lui Mavrocordat, întrucât pare dictată sau copiată) a fost semnată de 11 episcopi sinodali, cu excepţia patriarhului însuşi[5] şi este datată: „august 1716”[6].

S-a propus şi o altă teorie, care susţine că „încă din timpul fugii sale la Rusciuc (care s-a întâmplat după trecerea domnitorului, la un moment dat, în Bulgaria – n.n.), Nicolae Mavrocordat trimisese, probabil, scrisori către patriarhul din Constantinopol, cerând pedepsirea lui Antim”[7].

Sultanul Ahmed al III-lea (1702-1730) – care primise şi el o scrisoare de la domnitor – îl pedepseşte şi el pe Antim la surghiun în Muntele Sinai[8]. Ambele acte oficiale, care au determinat scurtarea vieţii mitropolitului, au fost aduse în ţară de capuchehaia Dimitrie Iuliano[9] între 4-5 septembrie / 15-16 septembrie[10].

Ni s-a păstrat actul caterisirii sale, în care se spun următoarele:

„Ieremia, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolei, Romei noi şi patriarh ecumenic.

Vina revoluţiei şi a răscoalei este foarte grea şi condamnată de Dumnezeu şi de oameni, ca o cauză a multor neregularităţi şi a dezordinei. Căci ea a tulburat de multe ori instituţii divine şi umane; ea a făcut din aceea ce este nemuritor, muritor.

Aceasta a făcut pe un om demn de infern, şi celor aflători în multe bunătăţi, le-a făcut cele contrare în tot felul. Pentru care celor ce, într-un mod oarecare îndrăznesc (a face) aceasta, li se prescriu de legile divine grele pedepse; şi revoluţionarii se supun la suferinţe meritate. Fiindcă fiecare din noi, după propriile fapte, sau se laudă sau se ruşinează, conform cu natura cuvântului celui fără contradicţie, ce are prin sine adevărul şi nu are nevoie de nicio dovadă.

De aceea, cei ce se poartă bine, în ordine şi conform cu voia lui Dumnezeu, se laudă; se hulesc de asemenea, se supun dezaprobării şi se pedepsesc cei ce se poartă în sens contrariu. Pentru care ei trebuie să se depună din cinstea şi vrednicia arhierească şi să primească după cuviinţă mare ruşine, ca şi cel de acum răul-Antim, fostul mitropolit al Ungrovlahiei, fiindcă a întreprins meşteşuguri dezaprobate şi sataniceşti, urgisitul de Dumnezeu. Şi între alte neorânduieli şi fapte rele ale lui, se inculpă adică, ca mag şi ca participator la multe crime, şi pentru prezent suntem de părere să fie depărtat de treapta arhierească. Iar culpa lui cea impie a revoluţiei şi a răscoalei o punem înainte, ca ceea ce este arătată şi evidentă.

S-a făcut, deci, sceleratul revoltat şi conspirator în contra puternicei împărăţii, conspirând şi în contra prealuminatului şi preaînălţatului domnitor, D. D. Ioan Nicolae Alexandru Voevod a toată Ungrovlahiei, fiul cel preaiubit  şi mult dorit al modestiei noastre. Pentru care este poruncă apostolică, ca să asculte şi să se supună la toată stăpânirea, ce domneşte.

De aceea ea (porunca) şi stabileşte, zicând: cel ce se răscoală în contra stăpânirei, se opune poruncii lui Dumnezeu. Căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu. Urmează deci, că porunca apostolică este divină, ca ceea ce a fost poruncită de Dumnezeu prin apostoli, şi pentru noi este foarte necesar, ca să ascultăm şi să ne supunem stăpânirei supreme a puternicei împărăţii, şi să nu facem nimic din cele ce ar fi contare acesteia şi neplăcute politicei, afară de cele care aparţin respectului nostru. Însă acest urgisit de Dumnezeu, răul-Antim, nu numai că n-a păzit credinţa şi supunerea datorată, dar a meditat cu precugetare revoluţia şi răscoala în contra puternicei împărăţii, făcându-se culpabil şi în conta susnumitului, preaînălţatului şi preapiosului domnitor şi amabilului cârmuitor a toată Ungrovlahiei, şi s-a făcut el singur demn de judecată, culpabil şi vinovat de caterisire canonică.

Pentru aceasta scriind, am arătat sinodiceşte cu preasfinţiţii arhierei de pe lângă noi şi cu preaonorabilii şi preaiubiţii în Sfântul Duh fraţii noştri şi coliturghisitori, că răul-Antim, numit al Ungrovlahiei, cel ce a fost recunoscut de revoluţionar, răsculat şi culpabil în contra puternicei împărăţii şi a preaînălţatului domnitor a toată Ungrovlahiei, şi de sine judecat şi inculpat prin propriile sale răutăţi şi culpe, pentru care s-a scos din mitropolie  şi s-a făcut justiţiabil şi culpabil de ordinul împărătesc, să fie deci depărtat de toată lucrarea şi ordinea arhierească şi dezbrăcat de harul divin şi scos din catalogul arhieresc şi lipsit de tot venitul bisericesc şi să fie scos, pierdut şi depărtat de mitropolia Ungrovlahiei şi fără de participare la veniturile ei, neavând nicio învoire a se îmbrăca cu podoaba arhierească şi a efectua vreun serviciu arhieresc, ca cel ce este caterisit şi desfiinţat, rămânând şi zicându-se monahul Antim şi fiind recunoscut, ca unul din particulari, şi să nu îndrăznească nimeni a fi în relaţie cu dânsul, sau a coliturghisi, sau a-l onora ca pre un arhiereu, sau a-i săruta mâna lui, sau a primi de la dânsul binecuvântare şi sfinţire, sau a-i da vreun venit bisericesc mare sau mic, sub greutatea oprirei şi afurisirei neschimbătoare.

Aşa să fie, conform hotărârei. 1716, în luna august. Indictionul IX. †Acsentie al Kizicului, †Dionisie al Amasiei, †Neofit al Artei, †Nicodim al Dercului, †Constandie al Chalkedonului, †Kiril al Brusiei, †Calinic al Filipopolei, †Teoclit al Priconiei, †Gherasim al Nikeei, †Christofor al Iconiei, †Nicodim al Mitilenei”[11].

Acestea sunt învinuirile care curgeau împotriva lui Antim Ivireanul. Oare merita vreunul din apelativele atât de grele pe care le-a primit? Atunci, s-a înşelat Patriarhia ecumenică, în 1708, la înscăunarea lui Antim ca mitropolit al Ungrovlahiei, când patriarhul Ciprian îl caracteriza drept „bărbat de cinste şi evlavios, împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească”[12]? Cu siguranţă nu se înşela atunci, ci greşea acum, când, ascultând învinuirile lui Mavrocordat, le confirma fără să le cerceteze şi fără să îi dea lui Antim posibilitatea să se apere.

Cum ar fi putut să fie „rău” şi „demn de infern” cel ce a predicat toată viaţa curăţia şi sfinţenia, căutând să lumineze popoarele prin cărţi şi prin cuvântul rostit, cel ce a fost un adevărat apostol, „părinte sufletesc şi păstoriu”[13] nu numai pentru români, ci şi pentru toate neamurile ortodoxe? E imposibil să fi fost „urgisit de Dumnezeu” cel ce era isihast şi propovăduia vederea lui Dumnezeu în lumina dumnezeiască: trebue să facem mintea noastră muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului… pentru ca să ne putem sui şi noi, împreună cu Hristos, în mintea cea oblăduitoare a sufletului să vedem cu gândul slava aceia şi norul cel luminat[14].

Când a întreprins oare Antim „meşteşuguri sataniceşti”? Emile Picot îşi exprima părerea că această acuzaţie era o „aluzie la talentele pe care Antim le dovedise ca tipograf şi artist”[15], dar numai gândirea musulmană superstiţioasă de la acea vreme putea să debiteze asemenea inepţii, nu şi înalţii ierarhi creştini de la Constantinopol, care se foloseau şi ei înşişi din plin de binefacerile răspândirii cărţilor tipărite şi care, după cum am arătat, credem că aveau ei înşişi tipografie într-ascuns.

Când a fost oare Antim „mag şi participator la multe crime” şi ce anume oare din activitatea lui ar îndreptăţi pe cineva să-l numească „revoluţionar” şi „sceleratul revoltat şi conspirator”? Dacă identificarea cu idealurile unui neam străin şi năpăstuit de stăpânirea turcească, în care vedea durerile propriului său popor, dacă dorinţa de libertate şi de izbăvire din scârbele robiei cei  vaviloneşti [16] sunt crime, atunci care sunt faptele vrednice de laudă nu numai ale creştinului, dar şi ale unui om obişnuit care vrea să rămână demn şi moral?


[1] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52-53.

[2] M. Grigoras, op. cit., p. 28-29, apud M. Cazacu, op. cit., p. 676.

[3] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 67. Dar Damian P. Bogdan e de părere că Antim a refuzat să-şi dea demisia, cf. Damian P. Bogdan, art. cit., p. 636.

[4] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 53.

[5] Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 24.

[6] Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim…, art. cit., p. 799.

[7] Cf. N. Dobrescu, op. cit., p. 75.

[8] M. Cazacu, art. cit., p. 678.

[9] Idem, p. 680.

[10] Cf. Pr. Drd. Dorin Picioruş, art. cit., p. 68.

[11] Condica sântă, p. 111-114, apud Gabriel Ştrempel, loc. cit., p. 435-437, nota 82.

[12] Scrisoarea patriarhului se află publicată în Hurmuzaki, Documente, XIV, 1, p. 402, apud Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 15.

[13] Opere, p. 27.

[14] Idem, p. 82-83.

[15] Emile Picot, art. cit., p. 526, apud Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 23. Poate că cercetătorului apusean i-a fost mai lesne să apropie aceste învinuiri de cele cu care inchiziţia romano-catolică suprima, în aceeaşi vreme, pe unii artişti şi filosofi.

[16] Opere, p. 7.