Iubiții mei[1],

ultimul praznic al anului bisericesc este o martirizare. Și cel martirizat e Înaintemergătorul [Πρόδρομος] și Botezătorul [Βαπτιστὴς] Domnului, Sfântul Ioannis Profetul, cel pe care Domnul l-a hrănit, prin Îngerul Lui, în pustie[2]. Iar pentru ca tot credinciosul să știe modul în care a fost martirizat Sfântul Ioannis, titlul praznicului de azi este explicit: Tăierea capului lui Ioannis Înaintemergătorul [Ἀποτομὴ κεφαλῆς Ἰωάννου Προδρόμου][3].

Și astfel, dacă auzi cum e numit praznicul de azi, știi esențialul despre el: și anume că Ioannis, Botezătorul, a fost omorât prin tăierea capului și nu în alt fel.

Însă cine taie capetele Sfinților lui Dumnezeu? Cine îi urăște pe Sfinți într-atât de mult, încât îi omoară? Foarte mulți oameni din istorie au făcut asta, de la împărați și până la oameni simpli: i-au omorât pe creștini pentru credința lor creștină și pentru viața lor sfântă. Pentru că oricine ne poate martiriza oricând pentru credința noastră.

Noi ne vedem de treaba noastră, ne trăim viața în pace și în smerenie…dar putem „deranja” prin modul nostru de viețuire, în ciuda faptului că suntem oameni ai păcii și ai dialogului. Putem deranja pe oricine. De aceea, oricând și în orice loc, oricine ne poate acuza în mod mincinos de diverse „păcate” și „delicte”. Și istoria Bisericii e plină de acuze false, de minciuni grosolane la adresa Sfinților Bisericii.

Căci, pe un Sfânt l-au acuzat unii că e „vrăjitor”, când el scotea demonii din oameni numai cu cuvântul și cu prezența lui. Iar pe un altul l-au acuzat că „s-a culcat” cu o fecioară și a lăsat-o însărcinată, când „fecioara”, de fapt, se culcase cu un tânăr, dar îi era rușine să recunoască. Și astfel, cea care a mințit, nu a putut să nască, până nu a spus adevărul: că nu Sfântul a lăsat-o gravidă, ci „iubitul” ei, cel care nu mai dorea să o ia de nevastă.

Minciuni invidioase și dosare contrafăcute…și Sfinții suferă! Suferă pe nedrept, ca și Domnul lor. Dar suferința lor e spre sfințirea lor, pe când, cei care pun la cale suferințele lor sunt și rămân niște oameni mici și netrebnici.

Și istoria Bisericii, tot ea, e plină de persecutorii Sfinților, adesea indicându-ne și modul jalnic în care au murit persecutorii Bisericii. Pentru că Dumnezeu îngăduie suferința în viața Sfinților Lui, pentru ca ei să se curățească de toată patima și de tot păcatul prin durerile lor mântuitoare. Dar, în același timp, El și pedepsește pe cei care îi chinuie pe Sfinții Lui și pedepsele Lui sunt înfricoșătoare. Iar dacă citiți Viețile Sfinților, veți vedea, deopotrivă, și suferințele lor, dar și pedepsele primite de cei care i-au chinuit și omorât pe Sfinți.

Și de aceea, când vorbim despre Sfinții lui Dumnezeu, trebuie să dăm detalii multe despre ei. Viețile Sfinților trebuie să cuprindă atât virtuțile și păcatele Sfinților, dar și chinurile și intrigile țesute în jurul lor. Trebuie să vorbim despre ei, despre neamul lor, despre contextul în care ei au trăit, despre ce au scris, despre ce au predicat, despre modul cum au trăit, despre ce fapte și minuni au făcut în viața lor și după moarte, despre toată evlavia născută în jurul lor. Căci viețile lor sunt paradigmatice, sunt exemple vii pentru fiecare creștin ortodox în parte. Și oricine le citește trebuie să afle adevărul profund al Sfinților, pentru că acela ne folosește cu adevărat.

Pentru că atunci când vorbim despre folos duhovnicesc, vorbim despre cum ne ajută Sfinții, prin viețile și cărților lor, ca să ne curățim de patimi, să ne luminăm dumnezeiește și să ne sfințim viața. Căci a ne folosi înseamnă a ne schimba, nu doar a înmagazina informații. Informațiile teologice sunt necesare oricând, dar, în viața noastră, trebuie să primeze învățarea care ne schimbă. Adică trebuie să primeze în noi căutarea de răspunsuri practice, prin care noi să ne izbăvim de o ispită, de o patimă, de o cugetare rea. Căci pe măsură ce noi ne curățim de patimi, pe atât înțelegem și teologia Bisericii. Cu cât noi suntem mai liniștiți din partea patimilor, cu atât suntem luminați de Dumnezeu cu înțelegeri sfinte referitoare la dogme, la canoane, la slujbe, la viața Bisericii, la creația Lui în integralitatea ei.

Așadar, părerea bună despre noi înșine nu ne face „intelectuali” și nici „teologi”, ci niște invidioși și ranchiunoși penibili. Dar virtuțile reale din noi înșine și cunoașterea prin luminarea lui Dumnezeu produc o creștere reală, duhovnicească, a cunoaște- rii lui Dumnezeu în noi. Pentru că cunoașterea aceasta prin sfințire personală e o cunoaștere a lui Dumnezeu cu întreaga noastră ființă. E o cunoaștere ontologică prin coborârea lui Dumnezeu în noi, prin slava Lui, în care suntem schimbați atât în sufletul, cât și în trupul nostru.

Căci Sfântul Ioannis, astăzi pomenit, așa era: un om Sfânt. Și Biserica îl cântă ca pe „cetățeanul pustiei și împreună locuitor cu Îngerii”[4]. Căci până l-a trimis Tatăl, ca să Îl vestească pe Fiul întru Duhul Sfânt, Sfântul Ioannis a trăit în pustie și a fost călăuzit prin Îngeri către viața sfântă.

– Însă de la cine știți că Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Ioannis, ca să Îl vestească pe Fiul întru Duhul Sfânt?

– De la Sfântul Ioannis Teologul! Care în In. 1, 33 ne-a spus: „Și eu nu-L știam pe El[, pe Iisus]. Dar Cel care m-a trimis pe mine a boteza în apă, Acela mi-a zis: «Peste Care ai să vezi Duhul coborând și rămânând peste El, Acela este Cel care botează în Duhul Sfânt]»” [Cf. BYZ]. Și astfel, Cel care l-a trimis pe Ioannis să boteze în apă e Tatăl, iar Ioannis L-a văzut pe Duhul coborând peste Fiul întrupat. Și dacă el a cunoscut, prin vedere extatică, că Iisus e Fiul Tatălui, astfel L-a și mărturisit pe Iisus: ca fiind Fiul lui Dumnezeu [In. 1, 34].

Evanghelia praznicului de azi e Mc. 6, 14-30[5].

Și ea cuprinde motivele încarcerării lui și ale martirizării sale.

De la Mc. 6, 17-18 aflăm că împăratul „Irodis, trimițând [soldați], l-a prins pe Ioannis, și l-a legat pe el în temniță [ὁ Ἡρῴδης ἀποστείλας ἐκράτησεν τὸν Ἰωάννην, καὶ ἔδησεν αὐτὸν ἐν φυλακῇ], pentru Irodias, femeia lui Filippos, fratele lui, că[ci] s-a însurat [cu] ea [διὰ Ἡρῳδιάδα τὴν γυναῖκα Φιλίππου τοῦ ἀδελφοῦ αὐτοῦ, ὅτι αὐτὴν ἐγάμησεν]. Căci îi zicea Ioannis lui Irodis că: <Nu ți se cuvine ție a avea femeia fratelui tău>”.

Așadar, motivul încarcerării lui Ioannis a fost acela că îl mustra pe împărat și îi spunea adevărul, faptul că nu i se cuvine să se căsătorească cu cumnata lui. Lucru care e interzis până azi.

Pentru că creștinii ortodocși nu se pot căsători cu părinții lor naturali, vitregi sau adoptivi, nici cu frații și surorile lor, nici cu unchii și mătușile lor, nici cu socrii sau soacrele lor, nici cu verișorii sau cu verișoarele lor, nici cu nașii și nașele lor de Botez și de Cununie. Pentru că nu se pot căsători cu cei cu care sunt rude trupești sau duhovnicești.

Iar Sfântul Ioannis a fost întemnițat pentru adevăr și nu pentru vreo minciună sau vreo hoție. Tocmai de aceea omorârea lui o numim martirizare: pentru că el a murit pentru adevărul lui Dumnezeu.

Și fiind Sfântul Ioannis Botezătorul în temniță, tot Sfântul Marcos ne spune și motivul martirizării lui: pentru că Irodias i-a cerut fiicei ei, ca să ceară de la împărat capul Sfântului Ioannis [Mc. 6, 24]. De aceea, călăul [σπεκουλάτορα] trimis de împărat, s-a dus în temniță la Sfântul Ioannis [Mc. 6, 27, BYZ], „i-a tăiat capul lui în temniță [ἀπεκεφάλισεν αὐτὸν ἐν τῇ φυλακῇ], și i-a adus capul lui pe tavă [καὶ ἤνεγκεν τὴν κεφαλὴν αὐτοῦ ἐπὶ πίνακι], și l-a dat pe el fetei [καὶ ἔδωκεν αὐτὴν τῷ κορασίω], și fata l-a dat pe el mamei sale [καὶ τὸ κοράσιον ἔδωκεν αὐτὴν τῇ μητρὶ αὐτῆς]” [Mc. 6, 28, BYZ]. Pentru că cea care pusese la cale încarcerarea, ca și martirizarea lui,  fusese ilegitima împărăteasă Irodias.

Ediția sinodală a Scripturii ne-a învățat cu numele prescurtate/ românizate ale persoanelor amintite în Scriptură. Tocmai de aceea, multe dintre numele Scripturii ne rămân necunoscute, dacă nu le citim în limba greacă.

Însă, în Scriptură, avem Irodis [Ἡρῴδης] și nu Irod, iar pe ea o cheamă Irodias [Ἡρῳδιάς] și nu Irodiada. Pentru că Ἡρῳδιάς [Irodias] e forma de nominativ, pe când forma Irodiada [Ἡρῳδιάδα], încetățenită la noi, e forma de acuzativ a numelui. Numele fetei Irodiasei nu apare în Scriptură, dar a fost indicat de istoricul Iosef ben Matitiahu sau Titus Flavius Josephus[6], în cartea sa Antichitățile iudaice, și el este: Șlomit [שלומית] sau Salomi [Σαλώμη][7]. În cărțile ortodoxe românești o întâlnim însă sub numele Salomeea[8]. Iar în ultimul linc citat, ni se vorbește despre cum a murit Salomi: gheața unui râu i-a retezat capul…și capul ei a fost primit de mama ei, tot pe tavă[9]. Pentru că tipsie, cu care am fost învățați, înseamnă o tavă mare, rotundă, de metal[10].

Așadar, pedeapsa lui Dumnezeu îi lovește pe oamenii păcătoși și acum, în această viață, dar și după moarte. Pe când Sfinții Lui, care suferă aici pentru El, se bucură veșnic împreună cu Dumnezeul lor, în Împărăția Lui.

De unde înțelegem cu toții că viața păcătoasă nu e niciun câștig pentru om, pentru că, din cauza ei, el e pedepsit și aici și în veșnicie.

Iar praznicul de azi, la sfârșit de an bisericesc, tocmai despre acest lucru ne vorbește cu toată gura: despre viața sfântă, care e binecuvântată și răsplătită de Dumnezeu și aici și veșnic, în comparație cu viața celor păcătoși, care e un chin și aici și în veșnicie.

Și dacă înțelegem că sfințenia e viața adevărată a omului și că pe ea, Dumnezeu o răsplătește veșnic, înțelegem că nu ne putem juca cu viața noastră.

Pentru că viața e foarte serioasă. E cel mai serios lucru al nostru. Căci ființa noastră e vie și activă atâta timp cât avem viață în noi. Iar a avea viață în noi înseamnă a avea sufletul nostru unit cu trupul nostru.

Și această unire tainică și profundă a sufletului nostru cu trupul nostru e lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că El ne creează sufletul nostru în clipa zămislirii noastre în uterul mamei. Și noi suntem, din prima clipă a vieții noastre, o persoană nouă și unică, o persoană creată după chipul lui Dumnezeu, pentru că avem un suflet care își ajută trupul, cu care e unit, să se dezvolte.

Căci și când trupul nostru e format din câteva celule și când el are câteva grame, câteva sute de grame sau două-trei kilograme, el e trupul nostru, un trup unic, legat de Dumnezeu de sufletul nostru, de un suflet unic, pe care El l-a creat pentru trupul nostru.

Iar dacă atentăm la lucrarea lui Dumnezeu când pruncul e în pântece sau când el s-a născut sau când pruncul devine matur sau bătrân și considerăm că putem să îi curmăm zilele, ne facem luptători împotriva lui Dumnezeu. Pentru că de la El sunt viața și moartea și numai El decide zilele vieții noastre.

Tocmai de aceea, Biserica condamnă avortul, dar condamnă și eutanasia. Avortul e o crimă, după cum tot o crimă e și „moartea-bună” asistată medical, adică aceea pe care i-o producem medical unui om, care nu mai suportă chinurile bolilor lui.

Noi nu suntem lăsați de Dumnezeu pentru ca să curmăm viața unui om, ci pentru ca să ocrotim viețile tuturor oamenilor. Din acest motiv, spitalul, în autenticitatea lui, e locul în care oamenii se vindecă și nu se îmbolnăvesc și mai mult sau mor și mai repede. Spitalul e locul sănătății. Dar dacă spitalul se transformă, cu precădere, într-un loc în care ne omorâm copiii nedoriți sau scăpăm de membrii nedoriți ai familiei, atunci el ajunge un loc sordid, un loc al morții, un loc al falimentului umanității.

Căci ce înseamnă să omorâm? Înseamnă că nu știm să iubim, să apreciem, să ne bucurăm de celălalt. Omorâm, tocmai pentru că nu vrem să respectăm alteritatea. Și cine nu respectă alteritatea, nu iubește nici dialogul. Pentru că dialogul se face între oameni diferiți, care vor să se cunoască reciproc.

Iar gura Sfântului Ioannis Botezătorul a fost închisă prin tăierea capului în aparență. Pentru că Sfinții sunt veșnic vii. Iar cine se luptă cu Sfinții nu câștigă niciodată, ci se vatămă pentru veșnicie. Căci el, Botezătorul Domnului, i-a mustrat și îi mustră continuu pe cei păcătoși. Iar mustrarea lui nu e o calomnie la adresa noastră, ci o lecție pedagogică.

Pentru că predica Bisericii nu urăște oamenii, ci viața rea a oamenilor. Biserica dorește ceea ce vrea și Dumnezeul nostru, Care e capul Bisericii: vrea ca oamenii să fie Sfinți. Iar toată învățătura și mustrarea și îndemnul și povățuirea pe care noi, slujitorii Bisericii, o facem în Biserică și pretutindeni, e spre folosul oamenilor și nu împotriva lor.

Noi, ca niște medici experimentați ai sufletului, dorim ca oamenii să fie cu adevărat oameni, adică oameni buni, integri, credincioși, muncitori, drepți, milostivi, familiști, cuminți în toate.

Noi dorim binele umanității pentru ea însăși și nu pentru noi! Căci binele e viața reală a oamenilor. Iar binele înseamnă o viață virtuoasă.

De aceea, a nu predica ceea ce îl face pe om să fie om, adică un Sfânt, e o mare nedreptate făcută umanității. Pentru că a nu predica normalitatea înseamnă a nu da dreptul la sfințenie și la împlinire veșnică umanității.

Așa că Biserica, în ciuda discursurilor fals „umaniste” ale postmodernității, trebuie să spună adevărul în orice secol. Mai ales acum, când se vorbește despre dreptul fiecăruia la opinie.

Așadar, dacă oricine are dreptul la opinie, Biserica are cu atât mai mult dreptul la opinie, atâta timp cât ea vorbește în numele adevărului.

O minoritate politică sau sexuală, ecologistă sau religioasă are opinia ei cu privire la anumite subiecte existențiale. Are o opinie subiectivă și mărginită la interesele grupării, adică una ideologică.

Biserica însă, nu are doar o opinie, doar o părere despre om și întreaga existență, ci are o teologie revelată de Dumnezeu, adică adevărul absolut despre om, despre lume și întreaga existență. Dar, în același timp, oamenii de știință și de cultură pot căuta, pot experimenta, pot depăși vechile înțelegeri despre existență, materie și om. Căutările lor reale nu vor invalida niciodată revelația dumnezeiască a Bisericii, ci o vor confirma. Pentru că noi ne mișcăm cu toții în lumea lui Dumnezeu, în care El Și-a pus amprenta și nu într-o lume lipsită de prezența lui Dumnezeu.

Așa că eu nu mă tem de oamenii care caută cu adevărat adevărul despre om, despre istoria lui, despre sensul existenței. Pentru că aceștia vor fi conduși de Dumnezeu spre înțelegeri tot mai profunde și mai paradoxale. Ci eu mă tem doar de cei care ideologizează adevărul, care îl extremizează, care îl falsifică. Eu mă tem de cei care vor să ne spună minciuni despre adevăr, despre om, despre Biserica lui Dumnezeu, despre Dumnezeu, despre creația Lui. Pentru că acești oameni nu sunt interesați de adevăr, ci de ascunderea lui.

Pentru că astăzi îl pomenim pe cel care a fost martirizat în ascuns, în temniță, și al cărui cap a fost adus pe tavă, la o petrecere onomastică. Dacă aveți inimă tare, puteți vedea aici[11], în această filă video, cum se taie gâtul unui om. Dacă nu puteți să vedeți o asemenea cruzime inumană, nu vă uitați!

Însă capul lui, al Sfântului Ioannis, a fost tăiat cu cruzime indiferentă și adus ca preț pentru un dans desfrânat. Iar crima abominabilă făcută în ascuns, s-a făcut cunoscută tuturor și ziua de naștere a lui Irodis s-a transformat într-o sărbătoare a morții. De unde trebuie să înțelegem și noi că ziua onomastică sau patronimică a noastră trebuie să fie o zi frumoasă, sfântă pentru noi, plină de rugăciune și de milostenie, și nu de fărădelegi.

Pentru că toate fărădelegile noastre, acum sau în veșnicie, se vor vădi, vor ieși la lumină. Se va ști de ce am omorât, de ce am curvit, de ce am furat, de ce am mințit, de ce i-am invidiat pe alții. Tot răul nostru nepocăit va fi murdăria noastră interioară. Va fi întunericul din noi.

Tocmai de aceea, cât mai avem timp să ne facem frumoși, cât mai avem timp să schimbăm în noi trecutul nostru pătimaș, să o facem!

Ne putem curăți într-o zi, în două, în trei, de păcate multe! Ne putem curăți de multă ură, de multe resentimente, de multă necurăție. Putem să facem mâinile noastre să se închine, ochii noștri să se roage, picioarele noastre să alerge spre bine.

Dacă ieri nu vroiam să vedem Biserică și îi ironizam pe slujitorii ei și consideram că sunt niște „proști” care „pupă oase” sau „lemne”, azi putem să vedem că Biserica e mântuirea noastră, că aici e însănătoșirea noastră, că aici ne venim în fire și nu la mall sau la restaurant.

Da, avem nevoie de mâncare, de haine, de odihnă, de loc de muncă! Dar nu avem nevoie de ele mai mult decât avem nevoie de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e Cel ce ne ține în viață și viața noastră veșnică depinde de relația cu El și nu de relația cu hainele, cu bijuteriile, cu mașinile, cu casele sau cu conturile noastre bancare.

Familia noastră nu poate să ne mântuiască cu forța. Dar fiecare dintre noi ne putem mântui, într-o relație reală și vie cu Dumnezeu.

Televizorul e bun, onlineul e bun, școala e bună, învățătura e bună, spitalul e bun, instituțiile statului sunt bune, pentru că sunt necesare, viața e bună, timpul e bun, mișcarea e bună, cunoașterea altora e bună, dialogul e bunătate și înțelegere reciprocă. Dar Biserica e bunătatea prin excelență a acestei lumi, pentru că ea transcende istoria și lumea noastră. Biserica noastră e în cer și pe pământ, adică e o instituție care cuprinde istoria și veșnicia în același timp. Tocmai de aceea, cea mai bună instituție e aceea care te face să fii întotdeauna mai mult decât ești. Iar Biserica e singura instituție care te face Sfânt, adică un om care crești continuu și veșnic în curăție, în iubire, în cunoaștere dumnezeiască, în comuniune.

Așa că Biserica nu poate fi vorbită de rău decât de oameni care nu o cunosc, care nu o înțeleg. Pentru că Biserica e formată din Dumnezeu, din Sfinții și Îngerii Lui și din oamenii credincioși ai Bisericii. Dacă oamenii credincioși ai Bisericii nu trăiesc sfânt, ci fac păcate care „îi bucură” pe cei necredincioși, prin asta Biserica nu își pierde nimic din sfințenia ei, pentru că Dumnezeu, Îngerii și Sfinții Lui nu își pierd din sfințenie, dacă unul, 10 sau 10.000 de ortodocși trăiesc mai mult necreștinește, decât creștinește. Izvorul de viață și de sfințenie al Bisericii e Dumnezeu și din El ne adăpăm cu toții, iar cine se depărtează de El, moare. Dar oricine se reaproprie de El prin pocăință, revine la viață și înviază, pentru că El e învierea noastră.

Tocmai de aceea, noi, ortodocșii, punem orice păcat al nostru pe foaia de Spovedanie, și cu ea în mână venim și ne spovedim. Pentru că păcatele sunt multe și timpul e scurt și nu putem să stăm, la Spovedanie, și să ne reamintim păcatele. Ci aici, când venim să ne spovedim, venim cu ele scrise, cu ele pocăite, cu ele plânse, și le mărturisim în fața lui Dumnezeu și a Duhovnicului nostru, pentru ca să primim de la El, prin Preot, iertarea lor.

Așa că, un ortodox care se spovedește des și care vine cu lista lui de păcate, le spovedește într-un minut-două și asta e toată spovedania! Și dacă oamenii știu să se spovedească, adică să își spună doar păcatele lor și să nu toarne zeci de mii de basme colaterale, nu avem spovedanii de zeci de ore, ci în două-trei ore spovedim 200 de persoane. Pentru că Spovedania e una, și ea înseamnă să îți spui doar păcatele tale, fără detalii și pierderi de timp, pe când sfaturile despre diverse probleme și neștiințe sunt altceva, și ele țin de relația ta cu Duhovnicul tău. Iar la Spovedanie, când oamenii sunt mulți și cu toții ne grăbim, ne rezumăm doar la mărturisirea păcatelor și la dezlegarea lor, pe când, pentru discuții private sau comunitare cu Preoții Bisericii, ne rezervăm alt timp și alt loc și alt spațiu.

Dar, mai ales, dacă avem neștiințe multe, mai întâi trebuie să citim cărțile importante ale Bisericii și apoi să cerem sfaturi. Pentru că viața ortodoxă e o viață plină de studiu personal, de rugăciune, de post, de gândire profundă la ceea ce citim și facem, și nu trebuie să ne învățăm cu sfaturile pe bandă rulantă.

Din experiența mea duhovnicească și pastorală știu că întrebările profunde și specializate sunt rare, că ele vin de la oameni înaintați în cunoașterea teologică, pe când, cel mai adesea, oamenii pun întrebări…utile. Adică: Câți colaci pun pe masă la parastas? Cum se tămâiază mormântul? Fierbem  apa pentru Botez sau nu, dacă afară e frig și iarnă? Cât ulei aduc la Maslu?…

Însă azi, cu atâta producție de carte religioasă și cu internetul plin de informații, ar trebui să nu mai avem parte de întrebări banale, ci toată lumea ar trebui să știe ce să facă, cum să facă, cum se fac slujbele Bisericii. Numai că lucrurile stau invers: acum, când cărțile sunt peste tot, nu le mai citește nimeni și întrebările sunt și mai pline de neștiință ca în trecut. Semn că au murit cei bătrâni, iar maturii și tinerii dau din colț în colț, pentru că nu știu lucruri elementare despre propria lor credință.

Așadar, iubiții mei, avem multe de învățat de la Dumnezeu și de la Sfinții Lui! Avem multe de învățat de la orice om, numai să vrem să comunicăm cu oamenii. Și pentru ca să învățăm să comunicăm cu oamenii, trebuie să învățăm să vorbim mai întâi cu Dumnezeu.

Pentru că rugăciunea e abecedarul dialogului. Rugăciunea ne învață să vorbim profund, sincer și real cu oamenii. Pentru că rugăciunea ne învață să vorbim în mod adevărat cu oamenii, căutând adevărul și binele lor.

Vă doresc un nou an bisericesc cu multe bucurii sfinte! Noul an bisericesc, anul bisericesc 2016-2017 începe la 1 septembrie, și 1 septembrie este Ziua de rugăciune pentru mediu[12], adică pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. Căci dacă sădim copaci și nu îi tăiem, dacă ocrotim plantele și animalele, dacă ocrotim frumusețile atât de diverse ale pământului, atunci știm și să ne rugăm pentru binecuvântarea lor de Dumnezeu.

Să ne rugăm, așadar, pentru toți oamenii și pentru întreaga creație, pentru ca Dumnezeu să Își arate voia Lui în noi și în întreaga Lui creație! La mulți ani și numai bine! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 26 august 2016, zi de vineri, soare și răcoare dimineața, cu 22 de grade la ora 9.00.

[2] Cf.

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-24-nasterea_sf_ioan_botezatorul.html.

De unde aflăm următoarele: „După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului Înainte, a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de Înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel”.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/482/sxsaintinfo.aspx.

[4] Mineiul pe luna august, ed. BOR 1894, p. 313.

[5] Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie, ed. BOR 1983, p. 346.

[6] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Josephus.

[7] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Salome.

[8] Idem: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pedepsirea-lui-irod-irodiadei-salomeei.

[9] Textul extins din locația supra: „Trăind în Spania, în orașul Lerida (Loredo), împreună cu exilații Irod și Irodiada, într-o iarnă, Salomeea a vrut să traverseze râul înghețat, Sikaris. Dar gheața s-a rupt și a căzut în apă până la gât. Gheața s-a strâns în jurul gâtului ei și ea se rotea, dansând cu picioarele în apă, precum a dansat cândva la curtea lui Irod. Cu toate acestea, nu a putut nici să se ridice, nici să se scufunde, până când o bucată ascuțită de gheață i-a retezat capul. Apa i-a purtat trupul în aval, iar capul a fost adus Irodiadei pe o tipsie, precum odată a fost adus capul Sfântului Ioan Botezătorul”.

[10] Cf. DEX 2009.

[11] A se vedea:  https://archive.org/details/ArhivaAudio-videoteologiePentruAzi2.

[12] A se vedea: http://basilica.ro/ziua-de-rugaciune-pentru-mediu-sarbatorita-in-toata-lumea-ortodoxa-la-1-septembrie/.

Did you like this? Share it: