Psalmul 20, cf. LXX

1. Întru sfârșit, psalmul lui David.

2. Doamne, în[tru] puterea Ta se va veseli împăratul și în[tru] mântuirea Ta se va bucura foarte.

3. [După] pofta sufletului lui i-ai dat lui și [după] voia buzelor lui nu l-ai lipsit pe el. [Pauză psalmică].

4. Că lui i-ai ieșit înainte în binecuvântările bunătății, pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă.

5. Viață a cerut [de la] Tine și i-ai dat lui lungime de zile întru veacul veacului.

6. Mare [este] slava lui în[tru] mântuirea Ta, slavă și mare-cuviință vei pune peste el.

7. Că îi vei da lui binecuvântare întru veacul veacului, îl vei veseli pe el în[tru] bucurie cu fața Ta.

8. Că împăratul nădăjduiește în Domnul și în mila Celui Preaînalt nu are să se clatine.

9. Să afle mâna Ta pe toți vrăjmașii Tăi, dreapta Ta să afle pe toți cei care Te urăsc pe Tine.

10. [Căci] îi vei pune pe ei ca un cuptor de foc întru vremea feței Tale [εἰς καιρὸν τοῦ προσώπου Σου]. Domnul în[tru] urgia Lui îi va tulbura pe ei și îi va mânca pe ei focul [καὶ καταφάγεται αὐτοὺς πῦρ][1].

11. Rodul lor de pe pământ îl vei pierde și sămânța lor dintre fiii oamenilor.

12. Că au aplecat întru Tine rele [ὅτι ἔκλιναν εἰς Σὲ κακά], au cugetat sfat [cu] care nu au să poată să stea [διελογίσαντο βουλήν ἣν οὐ μὴ δύνωνται στῆσαι].

13. Că îi vei pune pe ei la spate [ὅτι θήσεις αὐτοὺς νῶτον], în[tre] cei rămași ai Tăi vei pregăti fața lor [ἐν τοῖς περιλοίποις Σου ἑτοιμάσεις τὸ πρόσωπον αὐτῶν].

14. Înalță-Te, Doamne, în[tru] puterea Ta! Cânta-vom și vom lăuda puterile Tale.


[1] Se referă la Iad, la focul Iadului.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [19]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

II. Activitatea

Începând cu prima menţionare documentară a lui Antim Ivireanul în Ţara Românească, în 1691, ca simplu ieromonah tipograf, numele său va începe să fie cunoscut din ce în ce mai mult, odată cu trecerea anilor, nu numai la noi, ci şi în tot Răsăritul Ortodox. Am enunţat doar, în capitolul precedent, domeniile de activitate în care s-a remarcat Antim Ivireanul. În cele ce urmează vom detalia informaţiile cu privire la această prolifică activitate desfăşurată de el, o adevărată binefacere pentru Biserica, ţara şi cultura română.

Între multiplele domenii în care s-a remarcat, o deosebită importanţă o au performanţele sale în domeniul tipografic, în cel al traducerii cărţilor de cult în limba noastră, precum şi ca predicator şi ca artist priceput în multe arte, dintre care, în unele, până aproape de desăvârşire, pe cât e omeneşte cu putinţă. În paginile ce urmează vom privi cu atenţie fiecare dintre aceste aspecte ale personalităţii sale deosebit de complexe, pentru a oferi cititorilor un portret cât mai detaliat şi mai concret al marelui nostru mitropolit şi cărturar.

Vom prezenta tot aici, în această secţiune, activitatea mitropolitului Antim, pe care a desfăşurat-o în sprijinul coreligionarilor săi din Răsăritul ocupat, în mare parte, de otomani, precum şi a românilor ortodocşi din Transilvania. Mitropolitul a avut un rol hotărâtor, în urma „unirii cu Roma”, în sprijinirea românilor ardeleni care şi-au mărturisit deschis dorinţa de a rămâne pe poziţii confesionale şi juridice tradiţionale faţă de Mitropolia Ungrovlahiei.

În fine, activitatea ca scriitor a lui Antim va fi reprodusă, în liniile sale esenţiale, în acest capitol – vom avea în vedere toate operele, în manuscris şi tipărite, care ne-au rămas de la el –, insistând, pentru moment, numai asupra aportului său major în calitate de autor al naţionalizării cultului şi al „modernizării” limbii române cultice, întrucât Antim face parte, atât în ceea ce priveşte naţionalizarea cultului, cât şi naţionalizarea şi modernizarea predicii româneşti, dintr-o triadă fericită a culturii şi literaturii române, care îi cuprinde pe Coresi şi, alternativ, pe Dosoftei şi Varlaam.

II. 1 Antim Ivireanul tipograf

Tipografia la care este pentru prima dată semnalată prezenţa lui Antim Ivireanul, este cea mitropolitană din Bucureşti şi a fost înfiinţată de mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti în 1678[1], dar se pare că acesta nu este primul care instalează utilaj tipografic în capitala muntenească, întrucât „L. Démény a dovedit că primele teascuri au imprimat cărţi la Bucureşti încă din anul 1582”[2].

Tipografia înfiinţată de Varlaam a dat la lumină un număr de opt cărţi, până la venirea lui Antim la conducerea sa, în 1691, cărţi între care se numără  şi Biblia de la 1688 [3], cunoscută şi sub numele de Biblia lui Şerban, deoarece tipărirea ei a început sub domnia lui Şerban Cantacuzino, sfârşindu-se însă după suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu.

Consider că este foarte important de precizat, dintru început, că – aşa cum se va vedea limpede pe parcurs, din enumerarea cărţilor tipărite – apariţia lui Antim Ivireanul coincide cu iniţierea unui program tipografic extrem de riguros, la elaborarea căruia este de crezut că a avut un mare aport el însuşi.

Primele două cărţi editate de Antim sunt în greceşte, dar au o strânsă legătură cu spaţiul românesc. Prima dintre ele este o carte parenetică (tradusă în aplà de către Hrisant Nottaras) şi pe care am amintit-o deja: Ale lui Vasile Macedoneanul Împăratul grecilor. Şasezeci şi şase capitole îndemnătoare către fiul său Leon Înţeleptul şi Împărat tot al grecilor…[4], iar legătura cu spaţiul românesc este aceea că „Vodă Brâncoveanul, negăsind, poate, vreme să alcătuiască îndemnuri către fiii săi, cum făcuse mai înainte Neagoe Basarab, a cerut lui Antim să tipărească pe cele de faţă, pe care apoi le va fi folosit în educarea feciorilor săi”[5].

Înclin să cred această supoziţie, cu atât mai mult cu cât fiii domnitorului vor dovedi o foarte bună cunoaştere a limbii greceşti, iar părintele lor s-a îngrijit ca ei să beneficieze de o educaţie aleasă.

Pe de o parte, acest lucru dovedeşte strânsa legătură între prezenţa lui Antim la tipografia din  Bucureşti – a cărei conducere o şi preia imediat după plecarea lui Mitrofan la ca episcop la Buzău –‚ şi domnitorul căruia, fără îndoială dorea să îi mulţumească prin tipărirea acestei cărţi, precum şi faptul că acelaşi domnitor era profund implicat în planul tipografic de care vorbeam mai sus. O dovedeşte, cu prisosinţă, înfiinţarea şi funcţionarea în paralel, în timpul domniei sale, a mai multor centre tipografice – la Bucureşti, Buzău, Snagov, Râmnic şi Târgovişte, toate, în afară de Buzău, fiind legate de numele lui Antim –‚ precum şi sprijinirea, cu mărinimie, a instituirii unor tipografii în Siria, Georgia şi poate chiar Grecia, după cum vom vedea.

Cea de-a doua carte, apărută în 1692, se intitula: Slujbele Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Nouă şi a Cuviosului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul, precum şi a sărbătorilor premergătoare Intrării în Biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci cade în aceeaşi zi cu sărbătoarea Sfântului [6]. Şi această tipăritură, deşi în greceşte, are oarecum caracter naţional, întrucât amândoi Sfinţii îşi au Moaştele în Ţările Române, la Mitropolia din Iaşi şi respectiv la Mănăstirea Bistriţa. Este interesant de precizat că Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul aparţine lui Matei al Mirelor[7].

În această prezentare nu vom insista în a descrie ornamentele tipografice ale fiecărei cărţi în parte, întrucât acest lucru s-a făcut, cu lux de amănunte, mai ales în studiul amintit al lui Gabriel Ştrempel, precum şi, fragmentar, în alte articole şi studii.

Însă, în locul acestei prezentări descriptive, vom face precizarea, de la bun început, că Antim Ivireanul „va excela într-un rafinament de imprimare în greceşte cel puţin egal oficinelor veneţiene”[8] şi nici tipăriturile româneşti nu vor fi lipsite de o împodobire corespunzătoare – care demonstrează reverenţa faţă de cărţi a înaintaşilor –‚ ducând arta tipografică la perfecţiune, după cum, în capitolul anterior, l-am citat spunând acestea pe Del Chiaro.

Următoarele două cărţi sunt deosebit de importante pentru ceea ce am numit procesul de naţionalizare a cultului, pe care îl va împlini Antim pe parcursul întregului său program tipografic. Să vedem însă, mai întâi, care sunt acestea. Prima este un Evangheliar greco-român (1693), având titlul Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie elinească şi rumânească, acum întâiu alcătuită într-amândoao limbile…[9].

Textul Evangheliei este aşezat pe două coloane, în paralel, greceşte şi româneşte, astfel încât „cei ce vor să vadă dacă textul românesc redă fidel cuprinsul Sfintei Evanghelii, pot face aceasta comparându-l cu textul grecesc de alături. Acest lucru este în măsură să le alunge îndoiala că limba noastră n-ar fi în stare – din pricina sărăciei ei – să exprime toate adevărurile evanghelice”[10].

Este clar că demersul lui Antim e unul demonstrativ, dar şi practic, şi el probează „premeditarea” acestui gest, dar şi a întregului program tipografic, în liniile esenţiale în care vom vedea că se va desfăşura el. Întrebarea noastră este: cui aparţine acest plan? E neîndoielnic că domnitorul dorea să sprijine orice iniţiativă eclesiastică, pentru a întări Ortodoxia şi pentru a spori faima ţării sale, dar nu ştiu dacă naţionalizarea cultului era o iniţiativă a sa, sau dacă, mai degrabă, ea a pornit din sânul Bisericii noastre şi de la câţiva ierarhi luminaţi, la care s-a raliat sau a fost cooptat Antim. Dat fiind complexitatea acestui răspuns, amânăm pentru mai târziu încercarea de a face lumină în această problemă importantă.

Cealaltă carte arată clar intenţiile lui Antim: o Psaltire în întregime românească (1694), cu molitve la toate catizmele şi cu pashalii de 50 de ani, după orânduirea grecească şi la sfârşit exapsalm, acum întâi tipărită pre limba rumânească…[11].

Psaltirea în româneşte, pentru prima dată tipărită la noi pe catisme, avea anexate şi alte texte scripturistice şi anume: cele trei cântări al lui Moisi, urmate de: Cântările Annei muma lui Samuil; Rugăciunea proorocului Avacum; Cântarea celor trei coconi, Cântarea celor trei sfinţi coconi; Cântarea Născătoarei de Dumnezeu; şi altele, molitve creştineşti…[12].

Toate aceste cărţi au fost imprimate „din porunca şi cu toată cheltuiala” domnitorului, ceea ce denotă că acest plan tipografic complex a fost în acord cu dorinţele lui. Pe parcurs vor fi tipărite şi cărţi cerute de necesităţi stringente, însă debutul tipografic al lui Antim la Bucureşti demonstrează fără dubiu care erau ţelurile sale, care se vor oglindi în liniaritatea concepţiei privitoare la materialul pregătit pentru tipar, concepţie ce nu va părăsi niciodată gândul de a da la lumină cărţile esenţiale ale cultului în româneşte.

Impresia noastră este aceea că, încă din 1691 sau poate chiar mai devreme, aceste cărţi existau în intenţia lui Antim şi a colaboratorilor săi, deoarece apariţia lor apare ca foarte bine chibzuită şi nicidecum rezultatul unui plan ad-hoc.

În fine, tot în 1694, Antim a tipărit şi o Psaltire în limba slavonă, cu textul psalmilor în slavonă, dar cu „unele rugăciuni şi indicaţii privind lectura catismelor”[13] în română, care era destinată Moldovei, având în vedere predoslovia – scrisă tot în română – semnată de Antim şi adresată domnului Moldovei – care era şi ginerele lui Constantin Brâncoveanu –‚ Constantin Duca[14].


[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 696.

[2] Dan Horia Mazilu, Recitind…, op. cit., vol. II, P. 362.

[3] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 696

[4] Cf. Idem, p. 701. [5] Ibidem. [6] Cf. Ibidem.

[7] Cf. D. Russo, Studii istorice greco-române, I, p. 163, nota 1, apud idem, p. 702, nota 133.

[8] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 70.

[9] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 702.

[10] Idem, p. 704-705. [11] Cf. Idem, p. 705. [12] Cf. Ibidem.

[13] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 80. [14] Cf. Ibidem.

Teze de doctorat cu citări mai mult decât curioase

Am găsit online, întâmplător, teze de doctorat în care sunt citată…fără să fiu numită.

Prima este „Poesis și mathesis în poezia lui Ion Barbu”, teză susținută la Novi Sad, în 2011, de Virginia Popović.

Și la p. 123, autoarea spune despre Ion Barbu că este un poet

Virginia Popovic

Și, după cum se observă, autoarea a citat din articolul meu de aici. Însă citatul ar fi trebuit să fie, de fapt, cu mult mai mare decât ghilimele puse de autoare. Pentru că tot ce scrie mai sus e luat, aproape ad litteram, din comentariul meu critic.

Dar acest lucru nu-l poate observa cineva, decât dacă accesează trimiterea de la nota de subsol. Însă, dacă nu face aceasta, atunci crede că reflecțiile acestea despre poezia lui Ion Barbu îi aparțin Virginiei Popović, pentru că ea le-a reprodus întocmai fără să specifice că nu îi aparțin și că sunt luate tot din locația pe care a indicat-o anterior.

Ea a interpretat eronat ceea ce a citit în articolul meu, afirmând că: „Unii comentatori ai poeziei lui Ion Barbu nu cred așa ci cercetările pe care le-au intreprins criticii literari asupra poeziei romanești, au stabilit pentru conștiința romanească o altă ierarhie, in fruntea căreia stă Mihai Eminescu, ca fiind poetul cel mai profund și mai greu de înțeles cu adevărat, urmat de Nichita Stănescu și de Lucian Blaga”.

Această ierarhie îmi aparține, nu e a criticii literare, în general.

Este regretabil că, deși făcusem o trimitere precisă la cartea mea, în care a intrat acest articol critic, indicând și paginile, Virginia Popović tot nu a înțeles sau s-a făcut că nu înțelege cui îi aparține comentariul din care a citat 1% (ceva nesemnificativ) și a plagiat restul…

Între dramatic și hilar este exemplul unei alte doctorande (probabil doctor în litere, acum), Valeria Cioata, care, în 2016, la Târgu Mureș, și-a prezentat teza cu titlul: „Elemente religioase în lirica generației ’60”. În online nu există teza, ca în cazul anterior, ci doar un rezumat.

Autoarea, la bibliografie, face următoarea trimitere (p. 70):

Valeria Cioata

Între timp, la momentul la care scriu, nu mai sunt 20 de articole la tagul indicat de Valeria Cioata, ci 44, și am publicat online și o carte conținând comentariul Elegiilor.

Însă, dacă autoarea tezei a indicat 20 de articole, înseamnă că ajunsesem deja, cu comentariul meu, la A șaptea elegie: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/17/reintoarcere-la-nichita-20/.

Numai că, chiar în acest al 20-lea episod exegetic și în multe altele până la el, am făcut, de nenumărate ori, trimitere la alte articole și cărți ale mele, în care apare numele meu în mod clar și inconfundabil.

Și atunci, se pune problema dacă aici e vorba de prostie, de lene sau de rea-voință.

Pentru că, a presupune că, la elaborarea unor articole cu caracter literar-exegetic, scrise în 2015 și 2016, au participat și Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Dumitru Popescu (adormiți de ceva vreme…), înseamnă că ești puțin plecată cu pluta. Iar autoarea, pe deasupra, pretinde că are niște cunoștințe în domeniul teologiei.

Și totuși: cât de greu i-o fi fost doctorandei, dacă n-a înțeles cine a elaborat seria de articole citate, despre Nichita Stănescu, să scrie un mic comentariu la subsol, măcar, în care să întrebe despre autorul sau autoarea acestor articole?!

Sau, dacă ar fi intrat la cele 4 CVuri pe care le-a văzut pe frontispiciul platformei noastre (și din care a tras concluzia că ar fi 4 autori…), ar fi văzut că numai unul învederează pe cineva care se ocupă de comentarii literare!

Iar acest lucru este valabil și pentru cazul anterior…și probabil că, din nefericire, acestea nu sunt singurele situații de acest fel.

Ambele doctorande au remarcat faptul că este vorba de comentarii literare grele, cu un profund caracter original. Și, în loc să facă ceea ce era normal, adică să afle cine le-a scris (dacă le-a fost peste măsură de greu să găsească numele meu la taguri, coincident cu unul dintre CVurile evocate), au preferat să considere că e vorba de autor colectiv sau chiar să-și însușească idei din textele mele, pe motiv că oricum ele nu înțeleg cine le-a scris.

Însă, cazurile acestea spun multe despre doctoranzii repeziți și avari ai zilelor noastre, care nu se dau în lături de la a se înfrupta copios din informațiile pe care le găsesc oferite cu generozitate, dar le vine nespus de greu să citeze corect și complet/ exact sursele din care se inspiră.

Și dacă atât de greu le-a fost să descopere paternitatea unor comentarii, având la dispoziție internetul…cam câtă vreme să credem că au pierdut doctorandele noastre cu studierea atentă și profundă a poeților amintiți (Ion Barbu și Nichita Stănescu!) și a bibliografiei aferente?! Cam cât timp și-au tocit ochii în biblioteci și pe cărți, dacă le-a fost lene ca măcar să scrie două vorbe la subsol, ca să poată cita corect o sursă? Asta dacă le credem că, într-adevăr, nu le-a dus capul să înțeleagă cine semnează articolele citate…

Și dacă o sursă, care e atât de ușor verificabilă pe internet, este atât de prost citată, atunci cât de bine trebuie să credem că sunt citate (sau lecturate și înțelese) operele poeților și cărțile de la bibliografie, pe care, în afară de specialiști (în cazul în care se ocupă…), nu mai stă nimeni să le verifice?

Din păcate, nu cred că acestea sunt singurele situații de acest gen, însă nu am stat să fac o investigație, pentru că nu am timp. Încerc doar să trag un semnal de alarmă, dacă aude cineva