Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)
Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.
***
În 1694, Antim Ivireanul este nevoit să se mute de la tipografia Mitropoliei bucureştene la Mănăstirea Snagov, poate dintru început ca egumen, deşi nu avem o atestare documentară în acest sens. Ce a determinat această mutare nu se ştie cu certitudine. Sigur este numai faptul că, timp de doi ani, nu a tipărit nimic, perioadă în care probabil s-a ocupat cu probleme gospodăreşti şi cu punerea la punct a noii tipografii, după ce transferase o parte din utilajul de la Bucureşti la Snagov.
Când a început activitatea tipografică la Snagov, în 1696 – an ce coincide cu atestarea lui documentară ca egumen – s-a văzut că Antim înfiinţase între timp nu numai o nouă tipografie, ci şi o şcoală de ucenici, întrucât cel mai priceput dintre ei, Mihai Ştefanovici (sau Iştvanovici, fiind originar din Ardeal, sau Mihail Ştefan) a şi tipărit prima carte apărută aici, în slavonă: Orânduiala Slujbei în 21 a lui mai la zioa Sfinţilor slăviţi şi de asemenia cu Apostolii Marii Împăraţi Constantin şi Elena [1].
Lucrarea, deşi nu e voluminoasă, nu este nici „lipsită de semnificaţie, dacă ne gândim la mereu amintitele raporturi dintre voievod şi învăţatul tipograf”[2], fiind „menită să omagieze pe domnul atât de interesat în ridicarea culturală a ţării şi atât de mândru de prestigiul câştigat de Ţara Românească în toată Ortodoxia”[3].
În prefaţa lui Mihai Ştefanovici către domnitor, acesta o numeşte „pârgă şi roadă noao a meşteşugului tipografiei”[4], iar pe Antim îl pomeneşte ca pe „cinstitul mieu părinte şi îndurat dascăl”[5]. Este foarte probabil ca însărcinările stăreţiei să-i fi răpit lui Antim mult timp, încât să aibă nevoie de un ajutor, în persoana talentatului său ucenic, Mihai Ştefanovici. Tipăriturile de anvergură erau însă, mai departe, opera lui Antim Ivireanul însuşi.
Şirul cărţilor tipărite la Snagov demonstrează care erau necesităţile stringente ale ţării şi ale Ortodoxiei. Următoarea apariţie, în 1697, este un volum masiv în greceşte, Antologhion al întregului serviciu de peste an, cel mai bogat dintre Antologhioanele cunoscute acum, căci cuprinde nu numai serviciile religioase din Antologhioanele cunoscute, dar şi Psaltirea întreagă, cu Octoihul, Ceaslovul şi Penticostarul; încă şi de suflet mângâitorul Triod şi, într-un cuvânt, întregul serviciu de peste an [6], cu cheltuiala fostului protos athonit Galaction Vidalis. Ştrempel opinează că litera a fost adusă special de la Veneţia[7].
Antologhion-ul a fost „menţionat de Bernard de Montfaucon, părintele paleografiei”[8]. Textul cuprinde şi „Apostolii şi Evangheliile Sfântului Maslu şi cele 3 Sfinte Liturghii”[9], fiind deci o carte deosebit de importantă pentru ortodoxia elenofonă, care era destul de întinsă.
Acest an 1697 se dovedeşte a fi primul an foarte productiv pentru Antim, deoarece mai apar încă patru cărţi aduse la lumină de tiparniţa de la Snagov. Dintre acestea, una este Cuvânt panegiric despre Împăratul încununat de Dumnezeu şi asemenea cu Apostolii Marele Constantin [10], dedicat domnitorului, compus şi rostit la Mitropolie de preotul şi învăţatul Gheorghe Maiota – înfăţişând aceeaşi grijă de a aduce mulţumiri voievodului atât de darnic, protector al credinţei –‚ o alta aparţine unui alt teolog grec, Ioan Cariofil, având titlul Manual despre câteva nedumeriri şi soluţiuni sau despre cercetarea şi confirmarea câtorva dogme necesare ale Bisericii [11] – este o apariţie semnificativă, după trecerea în veşnicie a autorului, în legătură cu care merită şi vom mai avea prilejul să spunem câteva cuvinte –‚ iar o a treia este un manual de limbă slavonă, Dreapta alcătuire a gramaticii slavoneşti [12], destinat a îmbogăţi cunoştinţele de slavonă ale preoţilor români care oficiau încă slujba în acest idiom.
Căci, după cum afirmă Antim în predoslovie, era neamul nostru lipsit (…) de înţelegerea celor cetite [13] în slavoneşte, limbă pe care o întrebuinţăm nu ca pe a noastră, ci ca pe una străină şi împrumutată [14]. Această carte era reeditarea gramaticii slavoneşti a lui Meletie Smotriţki[15].
Pentru noi însă, cea mai mare relevanţă o are imprimarea la Snagov, tot în 1697, a unul Evangheliar românesc, Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, tipărită de smeritul întru eromonahi Antim Ivireanul [16], dovedind că firul roşu al activităţii sale tipografice îl constituia, totuşi, efortul de a imprima, în limba noastră, cărţile de cult, deşi nici celelalte cărţi nu erau de o importanţă mai mică pentru necesităţile ţării şi ale credinţei.
Chiar şi faptul că Evangheliarul este „cea mai artistică impresie a acelor zile”[17], fiind „bogat împodobit cu gravuri, frontispicii, majuscule xilogravate artistic şi imprimate cu cerneală roşie, precum şi cu ornamente tipografice de colontitluri sau care separă texte evanghelice”[18], o adevărată „explozie de artă xilografică”[19], atribuibilă lui Antim, demonstrează importanţa şi cinstea care i se acorda acestei tipărituri, rolul capital cu care o vedeau investită făuritorii săi.
Începând cu anul 1678 evenimentele se precipită, deoarece are loc aderarea unei părţi din clerul ortodox transilvan, în frunte cu Atanasie Anghel, la „unirea” cu Roma, care va fi parafată definitiv în 1700.
În aceste condiţii domnitorul Constantin Brâncoveanu îl trimite pe Mihai Ştefanovici în Ardeal, „cu o tiparniţă foarte probabil lucrată la Snagov în decursul anului 1698”[20] sau, într-o a doua variantă, şi aceasta verosimilă, cu „o parte a utilajului folosit de Antim”[21] la Snagov, noua tipografie fiind instalată la Alba Iulia (Bălgrad), fapt care a dus la reducerea activităţii la Snagov, tipărindu-se în 1698 un singur Acatist al Maicii Domnului [22]. Importantă este imprimarea textului în româneşte, fiind „mai mult decât un Acatistier, (…) o adevărată carte de rugăciuni, cu numeroase molitve, unele luate din Ceaslov, pentru uzul preoţilor şi al credincioşilor deopotrivă”[23].
Nefericitul eveniment, pentru Biserica Ortodoxă, produs în Transilvania, face ca următoarele cărţi tipărite, atât de Mihai Ştefanovici la Alba Iulia, cât şi de Antim la Snagov, să fie ecoul unei „contraofensive” ortodoxe, care încerca să limiteze proporţiile dezastrului sau chiar să împiedice perfectarea unirii cu Roma.
În Ardeal, ucenicul lui Antim tipăreşte în 1699 o Bucoavnă şi un Chiriacodromion [24], ultimul fiind de fapt o reeditare a Cazaniei lui Varlaam de la 1643 [25], după care Mihai Ştefanovici se întoarce la Bucureşti.
Răspunsul ortodox se pregăteşte însă, cu adevărat, în tiparniţele lui Antim. În consecinţă, în 1699 apare, în limba greacă, Mărturisirea ortodoxă a credinţei Bisericei Soborniceşti şi Apostolică a Răsăritului şi Expunerea introductivă despre cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea[26], tipărită de Antim „din îndemnul şi cu cheltuiala” domnitorului.
„Din prefeţele lui Dosithei al Ierusalimului reiese că această carte, elegant tipărită, s-a dat la lumină spre a face cunoscută în lumea ortodoxă învăţătura adevărată a Bisericii de Răsărit. Căci cunoscând-o va putea să se apere împotriva propagandei romano-catolice, acum în activă ofensivă. Totodată ea era sortită să arate tuturor că învăţătura ortodoxă nu trebuie confundată cu cea calvină, cum încercau iezuiţii să prezinte lucrurile, slujindu-se pentru aceasta de Mărturisirea de credinţă pusă pe seama lui Chiril Lucaris”[27].
După această tipăritură grecească de mari dimensiuni, Antim se grăbeşte să imprime şi o carte în româneşte, care apare după numai trei luni şi care este destinată să se dea în dar pravoslavnicilor [28].
Titlul ei este: Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Besearicii Răsăritulu asupra dejghinării Papistaşilor, descoperită şi aşezată de prea învăţatul ieromonah Maxim Peloponiseanul. Acum întâiu tipărită pre limba rumânească, cu porunca şi toată cheltuiala Prea luminatului şi înălţatului Domn…[29] Brâncoveanu.
Şi această lucrare era destinată anihilării propagandei catolice, cu atât mai mult cu cât se împărţea „în dar” credincioşilor, pentru a i se asigura o audienţă largă. Probabil că au fost exemplare care au trecut munţii, în Transilvania.
În absenţa lui Mihai Ştefanovici, Antim este ajutat în munca de tipărire de un alt ucenic, Gheorghe Radovici, care, în 1700, la Snagov, face să vadă lumina tiparului o nouă carte românească: Învăţături creştineşti foarte de folos acum întâi scoase de pre limba grecească pre limba rumânească [30].
Din prefaţa lui Gheorghe Radovici aflăm că el a alergat „ca cerbul setos”[31] să înveţe meşteşugul tipografic de la Antim şi că traducerea în limba română s-a făcut de ieromonahul Filotei Svetagoreţul (Aghioritul). Despre traducător, Ştrempel afirmă că „rămâne în istoria culturii româneşti prin cea dintâi Psaltichie românească pe care o compune în anul 1713. El este feciorul agăi Jipa şi după înapoierea de la Muntele Athos a trăit în preajma Mitropoliei, sub oblăduirea lui Antim”[32].
Este de înţeles, din acestea, că Antim a avut şi fiii duhovniceşti – Minai Ştefanovici îl numea „părintele mieu” şi aceeaşi paternitate spirituală o mărturisea şi Gheorghe Radovici, după cum vom vedea –‚ pe care i-a îndrumat şi i-a avut sub protecţia sa.
În acelaşi an se tipăreşte de către Antim în româneşte o carte adusă de la Sfântul Munte Athos, tradusă de acelaşi Filotei Svetagoreţul şi intitulată Floarea darurilor [33].
Aducătorul ei, Constantin Pah. Sarachin sin Gheorghe dohtor Criteanul, este şi cel ce a suportat cheltuielile de imprimare[34]. Cuprinsul său este interesant de aflat, întrucât face parte din cărţile numite „populare”. Cunoscând traduceri anterioare în româneşte şi circulând în spaţiul românesc ea a rămas „printre cele mai vechi cărţi populare traduse în româneşte, din limba slavonă, dacă nu cea mai veche”[35].
Este o carte făcând parte din literatura bizantină, discutând despre virtuţi şi păcate. Iniţial a intrat în literatura noastră prin mijlocire sârbească sub numele de Albinuşa. A cunoscut o mare răspândire atât în Răsărit, cât şi în Apus, în italiană fiind tradusă cu titlul Fiore di virtú şi de aici transpusă din nou în greceşte ca Antos ton hariton.
Această ultimă versiune s-a tălmăcit iarăşi în româneşte de pe un manuscris provenit, cum am spus, de la muntele Athos, sub titlul Floarea Darurilor, fiind imprimată de Antim[36].
În titlul acestei ediţii se spune că este o carte foarte frumoasă şi de folos fieştecăruia creştin, carele va vrea să se împodobească pre sine cu bunătăţi [37].
Cuprinsul său, „scris în antiteză”[38], este următorul: „Pentru dragoste – păcatul pismei: Pentru bucurie – păcatul întristării; Pentru pace – păcatul mâniei; Pentru milostenie – păcatul nemilostivirii; Pentru îndurare – păcatul scumpetii; Pentru înţelepţie – păcatul nebuniei; Pentru dreptate – păcatul nedreptăţii; Pentru adevăr – păcatul minciunii; Pentru darul ajunării – păcatul nesaţiului; Pentru feciorie – păcatul curviei; Pentru măsurare ş. a.”[39].
În opinia lui N. Şerbănescu, „ca şi la precedenta, scopul trimiterii la tipar al acestei cărţi este de a familiariza pe credincioşi cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, spre a-i face să reziste curentelor eterodoxe: calvine şi mai ales romano-catolice”[40], fiind retipărită de trei ori în Ardeal, în veacul următor, şi o dată la Bucureşti[41].
Aproape concomitent, Antim tipăreşte o Psaltire grecească (două cărţi într-o singură lună este desigur o performanţă), cu porunca şi cheltuiala domnitorului, „una dintre cele mai luxoase cărţi tipărite de Antim (…) pentru nevoile lumii greceşti”[42].
Despre mărinimia şi dărnicia voievodului muntean vorbeşte într-o şi mai mare măsură următoarea tipăritură a lui Antim, în 1701, la Snagov, un Liturghier greco-arab: Trei Sfinte Liturghii, cu diferite alte rugăciuni trebuincioase pentru slujba ortodoxă, tipărite acum pentru întâia oară greceşte şi arăbeşte, după cererea şi îngrijirea Prea Sfinţitului Părinte Kyr Athanasie fost patriarh al Antiohiei şi cu cheltuiala Domnului Ţării Româneşti…[43].
Cele două prefeţe semnate de Patriarhul Atanasie al IV-lea Dabbas ne informează despre faptul că el a cerut ajutorul domnului muntean, cunoscându-l ca „protector al întregii Ortodoxii, aşa cum în vechime se vestise faima lui Solomon”[44], deoarece preoţii sirieni nu au cărţi pentru Slujbă, domn care „a ordonat tipografului abil ce se afla pe lângă înălţimea sa, preacuviosului între ieromonahi, chir Antim Ivireanul, dându-i cu abundenţă şi cele de cheltuială, ca să sape cu îngrijire litere arabice şi făcând nouă calcografie arabică, să tipărească serviciul Sfintei Liturghii”[45], în greacă şi arabă, calcografie pe care Antim a executat-o „după vechi manuscrise arabe, pe care Atanasie patriarhul le adusese cu el”[46].
Acest lucru dovedeşte măiestria în ale tipografiei, cât şi fineţea şi precizia lui Antim, ca artist. N. Şerbănescu opina că „prin aceste cărţi, ei [arabii] se întăreau şi mai mult în credinţa ortodoxă, respingând pe cea papistaşă, ai cărei misionari ajunseseră până acolo”[47].
Tot în acest an, Antim scoate la lumină Eortologhion-ul lui Sevastos Kimenitul, o carte grecească, precum şi Proschinitarul Sfântului Munte al Athosului, al cărui autor este socotit a fi Ioan Comnen[48]. Se pare că un alt Proschinitar a fost tipărit în acelaşi an şi la Bucureşti, în greceşte şi turceşte, de către Serafim al Pisidiei[49].
Cu aceste ultime două cărţi greceşti îşi încheie Antim Ivireanul activitatea tipografică la Snagov, pentru a se muta înapoi la Bucureşti – deşi rămâne egumen al Snagovului până în 1704 – luând cu sine tiparniţele.
[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 706.
[2] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 86-87. [3] Idem, p. 87.
[4] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 706.
[5] Cf. Ibidem. [6] Cf. Idem, p. 707.
[7] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 92, nota 27.
[8] Corneliu Dima-Drăgan, Antim Ivireanul menţionat şi editat de Montfaucon, în rev. Ateneu, VII (1970), nr. 9, apud Florin Faifer, Antim Ivireanul. Un enigmatic arhipăstor, în Cordonul de argint (Eseuri), Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 22.
[9] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 708.
[10] Cf. Idem, p. 710. [11] Cf. Idem, p. 709. [12] Cf. Idem, p. 710.
[13] Opere, p. 403. [14] Ibidem.
[15] Cf. Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 11.
[16] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 708.
[17] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 99. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 103.
[21] Ibidem.
[22] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Încă o carte tipărită de mitropolitul Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XCIV (1976), nr. 3-4, p. 349-355.
[23] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 103. [24] Cf. Idem, p. 104.
[25] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 342.
[26] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 711.
[27] Idem, p. 712. [28] Cf. Idem, p. 713. [29] Cf. Idem, p. 712-713.
[30] Cf. Idem, p. 714. [31] Cf. Ibidem.
[32] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 108.
[33] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 715.
[34] Cf. Ibidem.
[35] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 108.
[36] Cf. Vasile Grecu, Influenţa bizantină în literatura românească, în *** Literatura Bizanţului. Studii, antologare, traduceri şi prezentare Nicolae-Şerban Tanaşoca, Ed. Univers, Bucureşti, 1971, p. 370-371.
[37] Cf. Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Solemnităţile comemorării a 250 ani de la moartea martirică a Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 964.
[38] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 715.
[39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Cf. Ibidem.
[42] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 112.
[43] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 716.
[44] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 115. [45] Cf. Idem, p. 116. [46] Ibidem.
[47] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 710.
[48] Cf. Idem., p. 718 şi Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 118.
[49] Cf. Bibliografia românească veche, IV, p. 28.
