Unul moare, altul naște [2]

Partea întâi.

Dar să citim contextul acestei sentințe („unul moare și altul se naște”):

„Ca frunza ce înverzeaște pre copaiu des, unele oboară și altele răsare. Așa e rodul trupului și al sângelui, una săvârșaște și alta naște” (Iis. Sir. 14, 18-19, Biblia 1688).

„Ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar. Așa este rodul trupului și al sângelui, unul moare și altul se naște” (Idem, Biblia 1914).

„Precum frunzele ce cresc pe copacul plin de frunze, unele se scutură, altele nasc la loc, tot așa este cu neamurile cărnii și ale sângelui: unul moare și altul se naște” (Iis. Sir. 14, 18, Biblia 1939).

„Ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar, așa este rodul trupului și al sângelui: unul moare și altul se naște” (Iis. Sir. 14, 18-19, Biblia 1988).

Într-o variantă a Glossei, Eminescu ne spune:

„În zădar și timpi și stele
Ne-ar părea lunecătoare,
Sunt ca frunze toate cele
Din copacul ce nu moare.
Peste-un an revin în stoluri
Păsări ce se-ntind să plece,
Între-a vieții două poluri
Totul stă și totul trece”[1].

Cele cele două poluri ale vieții (nașterea și moartea) le-a luat Eminescu de la Cantemir, după cum am arătat altădată[2].

Dar ideea aceasta, a ciclicității fenomenelor biologice și cosmice, este una fundamentală la Eminescu și pe ea o regăsim în marile lui poeme „filosofice”: Luceafărul, Glossă ori Memento mori. Și s-a spus mereu că ar proveni din religia indiană, brahmană și budistă.

Dar nu se dă atenție faptului că această idee apare în Sfânta Scriptură (în Ecclesiast cu prisosință) și că, cel mai probabil, poetul nostru și-a însușit-o de aici și nu din religiile indiene.

„Copacul ce nu moare” reprezintă o metaforă pe care o regăsim în versetele biblice pe care le-am citat mai sus: generațiile umane sunt ca frunzele pe care un copac le schimbă, de nenumărate ori, pe parcursul existenței sale.

Eminescu a extins metafora și la fenomene cosmice din univers care au o viață mai lungă („timpi și stele”), pentru a sugera că nici acestea nu sunt veșnice, ci sunt tot….ca frunzele. În ciuda părutei lor infinități.

Aceeași „filosofie” o descoperim în Luceafărul:

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște
.

Iar într-o variantă:

Dacă tăria s-ar negri
De vijelii rebele
Și dacă stelele-ar peri
S-ar naște iarăși stele.

Să cază lumile-n genuni
Ca frunze reci pe vânturi
Pământuri piară-n stricăciuni
S-ar naște iar pământuri[3].

Observăm că stelele, ca și oamenii, au tot fragilitatea și efemeritatea frunzelor.

De aceea, în episodul eshatologic din Scrisoarea I, întâlnim imaginea stelelor care cad „ca și frunzele de toamnă” („Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”). Imagine care provine tot din Sfânta Scriptură, după cum, de asemenea, am arătat mai demult[4].

Coroborând cele două metafore biblice (cea a generațiilor umane care trec ca frunzele și cea a stelelor care vor cădea ca frunzele), numai astfel Eminescu ajunge la grandioase (dar și tainice) viziuni poetice, precum cele amintite: „În zădar și timpi și stele/ Ne-ar părea lunecătoare,/ Sunt ca frunze toate cele/ Din copacul ce nu moare”; „Dacă tăria [catapeteasma/firmamentul] s-ar negri/ De vijelii rebele/ Și dacă stelele-ar peri/ S-ar naște iarăși stele. // Să cază lumile-n genuni/ Ca frunze reci pe vânturi /…/ S-ar naște iar”

Viziunea din Luceafărul, cum spuneam în comentariul meu de altădată[5], îi aparține Părintelui ceresc, lui Hristos, Creatorul lumii, iar El se referă la puterea Lui dumnezeiască de a crea lumi, oricând. Ea se opune fragilității și efemerității umane și cosmice. Această perspectivă este congruentă cu cea din Glossă, cu cea din Scrisoarea I și cu cea din Memento mori.

Și cu cea din Biblie:

„Deșertăciunea deșertăciunilor a zis Eclisiastul, deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. […]

Neam trece și neam vine, și pământul în veac stă [nu în sensul că pământul ar fi veșnic sau din veșnicie, ci pământul e aici doar un termen de comparație, ca ceva mai stabil decât cele ce se schimbă de la o zi la alta pe suprafața lui].

Răsare soarele și apune, și la locul său se trage, el acolo răsărind, merge către miazăzi, și încungiură către miazănoapte [și așa mereu].

Înconjurând încunjură, merge duhul, și întru încunjurările sale se întoarce duhul.

Toate pâraele intră în mare, și marea nu se umple [pentru că există fenomene ciclice care nu-i mermit să se umple/ să se reverse], la locul de unde iese râurile, acolo se întorc, ca iar să iasă. […]

Ce este ce a fost? Ceea ce va să fie. Și ce este ce s’a făcut? Aceea ce se va face.

Și nimic nu este nou supt soare [, pentru că toate se repetă]” (Eccl. 1, 1-9, Biblia 1914).

*

„Tot trupul ca o haină se învechește, că legătură din veac este cu moarte a muri.

Ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar.

Așa este rodul trupului și al sângelui, unul moare și altul se naște” (Înț. lui Iis. Sir. 14, 17-19, Biblia 1914).

*

„Tot trupul iarbă, și toată mărirea omului ca floarea ierbii. […]

Cine a măsurat cu mâna apa și cerul cu palma, și tot pământul cu pumnul? Cine a pus munții cu cântarul și dealurile cu cumpăna?

Cine a cunoscut gândul Domnului, și cine a fost sfetnicul Lui care să’L învețe pre El? […]

Toate neamurile ca o nimic sunt și întru nimic s’au socotit. […]

N’ați știut? N’ați auzit? Nu s’a vestit vouă din început? N’ați cunoscut temeliile pământului?

[Dumnezeu este] Cel ce ține încunjurarea pământului, și au pus pre cei ce lăcuesc [locuiesc] pre dânsul ca [pe] niște lăcuste; Cel ce au pus cerul ca o boltă, și l-a întins ca un cort spre lăcuință” (Is. 40, 7-22, Biblia 1914).


[1] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, p. 111.

[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 206-207, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 383.

[4] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/; http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/19/scrisoarea-i-6/

Comentariile au intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 470-471, 535-358.

[5] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/08/luceafarul-10/.

Comentariul a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 204-208.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *