Parimiele lui Salomon, cap. 5, cf. LXX

 1. Fiule, ia aminte [la] a mea înțelepciune și apropie-ți urechea ta cuvintelor mele!

2. Ca să păzești cugetarea cea bună [ἔννοιαν ἀγαθήν]. Iar simțirea buzelor mele ți-o poruncesc ție.

3. Nu lua aminte femeii celei rele [μὴ πρόσεχε φαύλῃ γυναικί]! Căci miere picură de pe buzele femeii curve [μέλι γὰρ ἀποστάζει ἀπὸ χειλέων γυναικὸς πόρνης]. Sau până la o vreme [ea] unge gâtul tău.

4. Dar, mai târziu, mai amară [decât] fierea o vei afla și ascuțită mai mult [decât] sabia cu două tăișuri.

5. Căci picioarele nebuniei [τῆς ἀφροσύνης οἱ πόδες] îi coboară cu moarte, întru Iad, [pe] cei care se folosesc de ea [τοὺς χρωμένους αὐτη][1], iar urmele ei[2] nu se statornicește [se statornicesc].

6. Căci [ea întru] căile vieții nu merge și primejdioase [sunt] cărările ei și [cărările ei] nu [sunt] binecunoscute [εὔγνωστοι].

7. Așadar, fiule, ascultă-mă acum și să nu faci goale cuvintele mele!

8. Fă departe de ea calea ta! Să nu te apropii de ușile caselor ei,

9. ca să nu dea altora viața ta și traiul tău celor nemilostivi,

10. ca să nu se sature cei străini de tăria ta și ale tale osteneli întru casele celor străini au să intre.

11. Dar [dacă] te vei pocăi de cele ultime[3] [ale tale], când au să se tocească cărnurile trupului tău [ἡνίκα ἂν κατατριβῶσιν σάρκες σώματός σου][4]

12. și vei zice: „Cum am urât învățătura și [de ce] mustrările le-am abătut [de la] inima mea?[!]

13. Nu ascultam glasul [celui care se arăta] certându-mă și învățându-mă [οὐκ ἤκουον φωνὴν παιδεύοντός με καὶ διδάσκοντός με], nici [nu] îmi apropiam urechea mea [de cuvintele lui].

14. În puțin [timp] m-am făcut în[tru] totul rău, [fiind vorbit de rău] în mijlocul adunării și al sinagogii [ἐν μέσῳ ἐκκλησίας καὶ συναγωγῆς]”.

15. [De aceea], bea ape din vasele tale și din izvoarele fântânilor tale!

16. Să nu ți se verse ție apele din fântâna ta și întru ulițe să umble apele tale!

17. Să-ți fie ție singur[ele] avuții [ἔστω σοι μόνῳ ὑπάρχοντα] și nimeni străin să [nu-]ți fie părtaș ție!

18. Fântâna apei tale să-ți fie ție [numai] a ta și te veselește cu femeia cea din tinerețea ta [καὶ συνευφραίνου μετὰ γυναικὸς τῆς ἐκ νεότητός σου]!

19. Căprioara cea iubită [ἔλαφος φιλίας] și mânza [πῶλος] harurilor tale să-ți vorbească ție! Și aceasta să se socotească a ta și împreună cu tine [să fie] în toată vremea! Căci cu aceasta, [cu] cea iubită, purtându-te împreună, vei fi îmbelșugat.

20. [De aceea], nu fii mult[5] către cea străină [μὴ πολὺς ἴσθι πρὸς ἀλλοτρίαν][6], nici [nu] te ține [în] brațele celei [care] nu [este] a ta [μηδὲ συνέχου ἀγκάλαις τῆς μὴ ἰδίας].

21. Căci înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului și întru toate cărările lui [este] privit [de El].

22. Fărădelegile îl vânează pe om [παρανομίαι ἄνδρα ἀγρεύουσιν] și [cu] lanțurile păcatelor sale fiecare se leagă [σειραῖς δὲ τῶν ἑαυτοῦ ἁμαρτιῶν ἕκαστος σφίγγεται].

23. Acesta[7] moare cu cei neînvățați [οὗτος τελευτᾷ μετὰ ἀπαιδεύτων] și din mulțimea vieții sale a fost scos [ἐκ δὲ πλήθους τῆς ἑαυτοῦ βιότητος ἐξερρίφη] și a pierit pentru nebunie [καὶ ἀπώλετο δι᾽ ἀφροσύνην][8].


[1] De femeia curvă.

[2] Se referă la aceeași femeie.

[3] De păcatele pe care le faci acum.

[4] Când ai să îmbătrânești.

[5] Nu îți arăta sentimente și intenții față de ea!

[6] Către femeia care nu îți este soție.

[7] Cel curvar.

[8] Căci viața trăită în desfrânare este nebunie.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [20]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

În 1694, Antim Ivireanul este nevoit să se mute de la tipografia Mitropoliei bucureştene la Mănăstirea Snagov, poate dintru început ca egumen, deşi nu avem o atestare documentară în acest sens. Ce a determinat această mutare nu se ştie cu certitudine. Sigur este numai faptul că, timp de doi ani, nu a tipărit nimic, perioadă în care probabil s-a ocupat cu probleme gospodăreşti şi cu punerea la punct a noii tipografii, după ce transferase o parte din utilajul de la Bucureşti la Snagov.

Când a început activitatea tipografică la Snagov, în 1696 – an ce coincide cu atestarea lui documentară ca egumen – s-a văzut că Antim înfiinţase între timp nu numai o nouă tipografie, ci şi o şcoală de ucenici, întrucât cel mai priceput dintre ei, Mihai Ştefanovici (sau Iştvanovici, fiind originar din Ardeal, sau Mihail Ştefan) a şi tipărit prima carte apărută aici, în slavonă: Orânduiala Slujbei în 21 a lui mai la zioa Sfinţilor slăviţi şi de asemenia cu Apostolii Marii Împăraţi Constantin şi Elena [1].

Lucrarea, deşi nu e voluminoasă, nu este nici „lipsită de semnificaţie, dacă ne gândim la mereu amintitele raporturi dintre voievod şi învăţatul tipograf”[2], fiind „menită să omagieze pe domnul atât de interesat în ridicarea culturală a ţării şi atât de mândru de prestigiul câştigat de Ţara Românească în toată Ortodoxia”[3].

În prefaţa lui Mihai Ştefanovici către domnitor, acesta o numeşte „pârgă şi roadă noao a meşteşugului tipografiei”[4], iar pe Antim îl pomeneşte ca pe „cinstitul mieu părinte şi îndurat dascăl”[5]. Este foarte probabil ca însărcinările stăreţiei să-i fi răpit lui Antim mult timp, încât să aibă nevoie de un ajutor, în persoana talentatului său ucenic, Mihai Ştefanovici. Tipăriturile de anvergură erau însă, mai departe, opera lui Antim Ivireanul însuşi.

Şirul cărţilor tipărite la Snagov demonstrează care erau necesităţile stringente ale ţării şi ale Ortodoxiei. Următoarea apariţie, în 1697, este un volum masiv în greceşte, Antologhion al întregului serviciu de peste an, cel mai bogat dintre Antologhioanele cunoscute acum, căci cuprinde nu numai serviciile religioase din Antologhioanele cunoscute, dar şi Psaltirea întreagă, cu Octoihul, Ceaslovul şi Penticostarul; încă şi de suflet mângâitorul Triod şi, într-un cuvânt, întregul serviciu de peste an [6], cu cheltuiala fostului protos athonit Galaction Vidalis. Ştrempel opinează că litera a fost adusă special de la Veneţia[7].

Antologhion-ul a fost „menţionat de Bernard de Montfaucon, părintele paleografiei”[8]. Textul cuprinde şi „Apostolii şi Evangheliile Sfântului Maslu şi cele 3 Sfinte Liturghii”[9], fiind deci o carte deosebit de importantă pentru ortodoxia elenofonă, care era destul de întinsă.

Acest an 1697 se dovedeşte a fi primul an foarte productiv pentru Antim, deoarece mai apar încă patru cărţi aduse la lumină de tiparniţa de la Snagov. Dintre acestea, una este Cuvânt panegiric despre Împăratul încununat de Dumnezeu şi asemenea cu Apostolii Marele Constantin [10], dedicat domnitorului, compus şi rostit la Mitropolie de preotul şi învăţatul Gheorghe Maiota – înfăţişând aceeaşi grijă de a aduce mulţumiri voievodului atât de darnic, protector al credinţei –‚ o alta aparţine unui alt teolog grec, Ioan Cariofil, având titlul Manual despre câteva nedumeriri şi soluţiuni sau despre cercetarea şi confirmarea câtorva dogme necesare ale Bisericii [11] – este o apariţie semnificativă, după trecerea în veşnicie a autorului, în legătură cu care merită şi vom mai avea  prilejul să spunem câteva cuvinte –‚ iar o a treia este un manual de limbă slavonă, Dreapta alcătuire a gramaticii slavoneşti [12], destinat a îmbogăţi cunoştinţele de slavonă ale preoţilor români care oficiau încă slujba în acest idiom.

Căci, după cum afirmă Antim în predoslovie, era neamul nostru lipsit (…) de înţelegerea celor cetite [13] în slavoneşte, limbă pe care o întrebuinţăm nu ca pe a noastră, ci ca pe una străină şi împrumutată [14]. Această carte era reeditarea gramaticii slavoneşti a lui Meletie Smotriţki[15].

Pentru noi însă, cea mai mare relevanţă o are imprimarea la Snagov, tot în 1697, a unul Evangheliar românesc, Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, tipărită de smeritul întru eromonahi Antim Ivireanul [16], dovedind că firul roşu al activităţii sale tipografice îl constituia, totuşi, efortul de a imprima, în limba noastră, cărţile de cult, deşi nici celelalte cărţi nu erau de o importanţă mai mică pentru necesităţile ţării şi ale credinţei.

Chiar şi faptul că Evangheliarul este „cea mai artistică impresie a acelor zile”[17], fiind „bogat împodobit cu gravuri, frontispicii, majuscule xilogravate artistic şi imprimate cu cerneală roşie, precum şi cu ornamente tipografice de colontitluri sau care separă texte evanghelice”[18], o adevărată „explozie de artă xilografică”[19], atribuibilă lui Antim, demonstrează importanţa şi cinstea care i se acorda acestei tipărituri, rolul capital cu care o vedeau investită făuritorii săi.

Începând cu anul 1678 evenimentele se precipită, deoarece are loc aderarea unei părţi din clerul ortodox transilvan, în frunte cu Atanasie Anghel, la „unirea” cu Roma, care va fi parafată definitiv în 1700.

În aceste condiţii domnitorul Constantin Brâncoveanu îl trimite pe Mihai Ştefanovici în Ardeal, „cu o tiparniţă foarte probabil lucrată la Snagov în decursul anului 1698”[20] sau, într-o a doua variantă, şi aceasta verosimilă, cu „o parte a utilajului folosit de Antim”[21] la Snagov, noua tipografie fiind instalată la Alba Iulia (Bălgrad), fapt care a dus la reducerea activităţii la Snagov, tipărindu-se în 1698 un singur Acatist al Maicii Domnului [22]. Importantă este imprimarea textului în româneşte, fiind „mai mult decât un Acatistier, (…) o adevărată carte de rugăciuni, cu numeroase molitve, unele luate din Ceaslov, pentru uzul preoţilor şi al credincioşilor deopotrivă”[23].

Nefericitul eveniment, pentru Biserica Ortodoxă, produs în Transilvania, face ca următoarele cărţi tipărite, atât de Mihai Ştefanovici la Alba Iulia, cât şi de Antim la Snagov, să fie ecoul unei „contraofensive” ortodoxe, care încerca să limiteze proporţiile dezastrului sau chiar să împiedice perfectarea unirii cu Roma.

În Ardeal, ucenicul lui Antim tipăreşte în 1699 o Bucoavnă şi un Chiriacodromion [24], ultimul fiind de fapt o reeditare a Cazaniei lui Varlaam de la 1643 [25], după care Mihai Ştefanovici se întoarce la Bucureşti.

Răspunsul ortodox se pregăteşte însă, cu adevărat, în tiparniţele lui Antim. În consecinţă, în 1699 apare, în limba greacă, Mărturisirea ortodoxă a credinţei Bisericei Soborniceşti şi Apostolică a Răsăritului şi Expunerea introductivă despre cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea[26], tipărită de Antim „din îndemnul şi cu cheltuiala” domnitorului.

„Din prefeţele lui Dosithei al Ierusalimului reiese că această carte, elegant tipărită, s-a dat la lumină spre a face cunoscută în lumea ortodoxă învăţătura adevărată a Bisericii de Răsărit. Căci cunoscând-o va putea să se apere împotriva propagandei romano-catolice, acum în activă ofensivă. Totodată ea era sortită să arate tuturor că învăţătura ortodoxă nu trebuie confundată cu cea calvină, cum încercau iezuiţii să prezinte lucrurile, slujindu-se pentru aceasta de Mărturisirea de credinţă pusă pe seama lui Chiril Lucaris”[27].

După această tipăritură grecească de mari dimensiuni, Antim se grăbeşte să imprime şi o carte în româneşte, care apare după numai trei luni şi care este destinată să se dea în dar pravoslavnicilor [28].

Titlul ei este: Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Besearicii Răsăritulu asupra dejghinării Papistaşilor, descoperită şi aşezată de prea învăţatul ieromonah Maxim Peloponiseanul. Acum întâiu tipărită pre limba rumânească, cu porunca şi toată cheltuiala Prea luminatului şi înălţatului Domn…[29] Brâncoveanu.

Şi această lucrare era destinată anihilării propagandei catolice, cu atât mai mult cu cât se împărţea „în dar” credincioşilor, pentru a i se asigura o audienţă largă. Probabil că au fost exemplare care au trecut munţii, în Transilvania.

În absenţa lui Mihai Ştefanovici, Antim este ajutat în munca de tipărire de un alt ucenic, Gheorghe Radovici, care, în 1700, la Snagov, face să vadă lumina tiparului o nouă carte românească: Învăţături creştineşti foarte de folos acum întâi scoase de pre limba grecească pre limba rumânească [30].

Din prefaţa lui Gheorghe Radovici aflăm că el a alergat „ca cerbul setos”[31] să înveţe meşteşugul tipografic de la Antim şi că traducerea în limba română s-a făcut de ieromonahul Filotei Svetagoreţul (Aghioritul). Despre traducător, Ştrempel afirmă că „rămâne în istoria culturii româneşti prin cea dintâi Psaltichie românească pe care o compune în anul 1713. El este feciorul agăi Jipa şi după înapoierea de la Muntele Athos a trăit în preajma Mitropoliei, sub oblăduirea lui Antim”[32].

Este de înţeles, din acestea, că Antim a avut şi fiii duhovniceşti – Minai Ştefanovici îl numea „părintele mieu” şi aceeaşi paternitate spirituală o mărturisea şi Gheorghe Radovici, după cum vom vedea –‚ pe care i-a îndrumat şi i-a avut sub protecţia sa.

În acelaşi an se tipăreşte de către Antim în româneşte o carte adusă de la Sfântul Munte Athos, tradusă de acelaşi Filotei Svetagoreţul şi intitulată Floarea darurilor [33].

Aducătorul ei, Constantin Pah. Sarachin sin Gheorghe dohtor Criteanul, este şi cel ce a suportat cheltuielile de imprimare[34]. Cuprinsul său este interesant de aflat, întrucât face parte din cărţile numite „populare”. Cunoscând traduceri anterioare în româneşte şi circulând în spaţiul românesc ea a rămas „printre cele mai vechi cărţi populare traduse în româneşte, din limba slavonă, dacă nu cea mai veche”[35].

Este o carte făcând parte din literatura bizantină, discutând despre virtuţi şi păcate. Iniţial a intrat în literatura noastră prin mijlocire sârbească sub numele de Albinuşa. A cunoscut o mare răspândire atât în Răsărit, cât şi în Apus, în italiană fiind tradusă cu titlul Fiore di virtú şi de aici transpusă din nou în greceşte ca Antos ton hariton.

Această ultimă versiune s-a tălmăcit iarăşi în româneşte de pe un manuscris provenit, cum am spus, de la muntele Athos, sub titlul Floarea Darurilor, fiind imprimată de Antim[36].

În titlul acestei ediţii se spune că este o carte foarte frumoasă şi de folos fieştecăruia creştin, carele va vrea să se împodobească pre sine cu bunătăţi [37].

Cuprinsul său, „scris în antiteză”[38], este următorul: „Pentru dragoste – păcatul pismei: Pentru bucurie – păcatul întristării; Pentru pace – păcatul mâniei; Pentru milostenie – păcatul nemilostivirii; Pentru îndurare – păcatul scumpetii; Pentru înţelepţie – păcatul nebuniei; Pentru dreptate – păcatul nedreptăţii; Pentru adevăr – păcatul minciunii; Pentru darul ajunării – păcatul nesaţiului; Pentru feciorie – păcatul curviei; Pentru măsurare ş. a.”[39].

În opinia lui N. Şerbănescu, „ca şi la precedenta, scopul trimiterii la tipar al acestei cărţi este de a familiariza pe credincioşi cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, spre a-i face să reziste curentelor eterodoxe: calvine şi mai ales romano-catolice”[40], fiind retipărită de trei ori în Ardeal, în veacul următor, şi o dată la Bucureşti[41].

Aproape concomitent, Antim tipăreşte o Psaltire grecească (două cărţi într-o singură lună este desigur o performanţă), cu porunca şi cheltuiala domnitorului, „una dintre cele mai luxoase cărţi tipărite de Antim (…) pentru nevoile lumii greceşti”[42].

Despre mărinimia şi dărnicia voievodului muntean vorbeşte într-o şi mai mare măsură următoarea tipăritură a lui Antim, în 1701, la Snagov, un Liturghier greco-arab: Trei Sfinte Liturghii, cu diferite alte rugăciuni trebuincioase pentru slujba ortodoxă, tipărite acum pentru întâia oară greceşte şi arăbeşte, după cererea şi îngrijirea Prea Sfinţitului Părinte Kyr Athanasie fost patriarh al Antiohiei şi cu cheltuiala Domnului Ţării Româneşti…[43].

Cele două prefeţe semnate de Patriarhul Atanasie al IV-lea Dabbas ne informează despre faptul că el a cerut ajutorul domnului muntean, cunoscându-l ca „protector al întregii Ortodoxii, aşa cum în vechime se vestise faima lui Solomon”[44], deoarece preoţii sirieni nu au cărţi pentru Slujbă, domn care „a ordonat tipografului abil ce se afla pe lângă înălţimea sa, preacuviosului între ieromonahi, chir Antim Ivireanul, dându-i cu abundenţă şi cele de cheltuială, ca să sape cu îngrijire litere arabice şi făcând nouă calcografie arabică, să tipărească serviciul Sfintei Liturghii”[45], în greacă şi arabă, calcografie pe care Antim a executat-o „după vechi manuscrise arabe, pe care Atanasie patriarhul le adusese cu el”[46].

Acest lucru dovedeşte măiestria în ale tipografiei, cât şi fineţea şi precizia lui Antim, ca artist. N. Şerbănescu opina că „prin aceste cărţi, ei [arabii] se întăreau şi mai mult în credinţa ortodoxă, respingând pe cea papistaşă, ai cărei misionari ajunseseră până acolo”[47].

Tot în acest an, Antim scoate la lumină Eortologhion-ul lui Sevastos Kimenitul, o carte grecească, precum şi Proschinitarul Sfântului Munte al Athosului, al cărui autor este socotit a fi Ioan Comnen[48]. Se pare că un alt Proschinitar a fost tipărit în acelaşi an şi la Bucureşti, în greceşte şi turceşte, de către Serafim al Pisidiei[49].

Cu aceste ultime două cărţi greceşti îşi încheie Antim Ivireanul activitatea tipografică la Snagov, pentru a se muta înapoi la Bucureşti – deşi rămâne egumen al Snagovului până în 1704 – luând cu sine tiparniţele.


[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 706.

[2] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 86-87. [3] Idem, p. 87.

[4] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 706.

[5] Cf. Ibidem. [6] Cf. Idem, p. 707.

[7] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 92, nota 27.

[8] Corneliu Dima-Drăgan, Antim Ivireanul menţionat şi editat de Montfaucon, în rev. Ateneu, VII (1970), nr. 9, apud Florin Faifer, Antim Ivireanul. Un enigmatic arhipăstor, în Cordonul de argint (Eseuri), Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 22.

[9] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 708.

[10] Cf. Idem, p. 710. [11] Cf. Idem, p. 709. [12] Cf. Idem, p. 710.

[13] Opere, p. 403. [14] Ibidem.

[15] Cf. Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 11.

[16] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 708.

[17] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 99. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 103.

[21] Ibidem.

[22] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Încă o carte tipărită de mitropolitul Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XCIV (1976), nr. 3-4, p. 349-355.

[23] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 103. [24] Cf. Idem, p. 104.

[25] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 342.

[26] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 711.

[27] Idem, p. 712. [28] Cf. Idem, p. 713. [29] Cf. Idem, p. 712-713.

[30] Cf. Idem, p. 714. [31] Cf. Ibidem.

[32] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 108.

[33] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 715.

[34] Cf. Ibidem.

[35] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 108.

[36] Cf. Vasile Grecu, Influenţa bizantină în literatura românească, în *** Literatura Bizanţului. Studii, antologare, traduceri şi prezentare Nicolae-Şerban Tanaşoca, Ed.  Univers, Bucureşti, 1971, p. 370-371.

[37] Cf.  Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Solemnităţile comemorării a 250 ani de la moartea martirică a Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 964.

[38] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 715.

[39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Cf. Ibidem.

[42] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 112.

[43] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 716.

[44] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 115. [45] Cf. Idem, p. 116. [46] Ibidem.

[47] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 710.

[48] Cf. Idem., p. 718 şi Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 118.

[49] Cf. Bibliografia românească veche, IV, p. 28.

Psalmul 20, cf. LXX

1. Întru sfârșit, psalmul lui David.

2. Doamne, în[tru] puterea Ta se va veseli împăratul și în[tru] mântuirea Ta se va bucura foarte.

3. [După] pofta sufletului lui i-ai dat lui și [după] voia buzelor lui nu l-ai lipsit pe el. [Pauză psalmică].

4. Că lui i-ai ieșit înainte în binecuvântările bunătății, pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă.

5. Viață a cerut [de la] Tine și i-ai dat lui lungime de zile întru veacul veacului.

6. Mare [este] slava lui în[tru] mântuirea Ta, slavă și mare-cuviință vei pune peste el.

7. Că îi vei da lui binecuvântare întru veacul veacului, îl vei veseli pe el în[tru] bucurie cu fața Ta.

8. Că împăratul nădăjduiește în Domnul și în mila Celui Preaînalt nu are să se clatine.

9. Să afle mâna Ta pe toți vrăjmașii Tăi, dreapta Ta să afle pe toți cei care Te urăsc pe Tine.

10. [Căci] îi vei pune pe ei ca un cuptor de foc întru vremea feței Tale [εἰς καιρὸν τοῦ προσώπου Σου]. Domnul în[tru] urgia Lui îi va tulbura pe ei și îi va mânca pe ei focul [καὶ καταφάγεται αὐτοὺς πῦρ][1].

11. Rodul lor de pe pământ îl vei pierde și sămânța lor dintre fiii oamenilor.

12. Că au aplecat întru Tine rele [ὅτι ἔκλιναν εἰς Σὲ κακά], au cugetat sfat [cu] care nu au să poată să stea [διελογίσαντο βουλήν ἣν οὐ μὴ δύνωνται στῆσαι].

13. Că îi vei pune pe ei la spate [ὅτι θήσεις αὐτοὺς νῶτον], în[tre] cei rămași ai Tăi vei pregăti fața lor [ἐν τοῖς περιλοίποις Σου ἑτοιμάσεις τὸ πρόσωπον αὐτῶν].

14. Înalță-Te, Doamne, în[tru] puterea Ta! Cânta-vom și vom lăuda puterile Tale.


[1] Se referă la Iad, la focul Iadului.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [19]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

II. Activitatea

Începând cu prima menţionare documentară a lui Antim Ivireanul în Ţara Românească, în 1691, ca simplu ieromonah tipograf, numele său va începe să fie cunoscut din ce în ce mai mult, odată cu trecerea anilor, nu numai la noi, ci şi în tot Răsăritul Ortodox. Am enunţat doar, în capitolul precedent, domeniile de activitate în care s-a remarcat Antim Ivireanul. În cele ce urmează vom detalia informaţiile cu privire la această prolifică activitate desfăşurată de el, o adevărată binefacere pentru Biserica, ţara şi cultura română.

Între multiplele domenii în care s-a remarcat, o deosebită importanţă o au performanţele sale în domeniul tipografic, în cel al traducerii cărţilor de cult în limba noastră, precum şi ca predicator şi ca artist priceput în multe arte, dintre care, în unele, până aproape de desăvârşire, pe cât e omeneşte cu putinţă. În paginile ce urmează vom privi cu atenţie fiecare dintre aceste aspecte ale personalităţii sale deosebit de complexe, pentru a oferi cititorilor un portret cât mai detaliat şi mai concret al marelui nostru mitropolit şi cărturar.

Vom prezenta tot aici, în această secţiune, activitatea mitropolitului Antim, pe care a desfăşurat-o în sprijinul coreligionarilor săi din Răsăritul ocupat, în mare parte, de otomani, precum şi a românilor ortodocşi din Transilvania. Mitropolitul a avut un rol hotărâtor, în urma „unirii cu Roma”, în sprijinirea românilor ardeleni care şi-au mărturisit deschis dorinţa de a rămâne pe poziţii confesionale şi juridice tradiţionale faţă de Mitropolia Ungrovlahiei.

În fine, activitatea ca scriitor a lui Antim va fi reprodusă, în liniile sale esenţiale, în acest capitol – vom avea în vedere toate operele, în manuscris şi tipărite, care ne-au rămas de la el –, insistând, pentru moment, numai asupra aportului său major în calitate de autor al naţionalizării cultului şi al „modernizării” limbii române cultice, întrucât Antim face parte, atât în ceea ce priveşte naţionalizarea cultului, cât şi naţionalizarea şi modernizarea predicii româneşti, dintr-o triadă fericită a culturii şi literaturii române, care îi cuprinde pe Coresi şi, alternativ, pe Dosoftei şi Varlaam.

II. 1 Antim Ivireanul tipograf

Tipografia la care este pentru prima dată semnalată prezenţa lui Antim Ivireanul, este cea mitropolitană din Bucureşti şi a fost înfiinţată de mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti în 1678[1], dar se pare că acesta nu este primul care instalează utilaj tipografic în capitala muntenească, întrucât „L. Démény a dovedit că primele teascuri au imprimat cărţi la Bucureşti încă din anul 1582”[2].

Tipografia înfiinţată de Varlaam a dat la lumină un număr de opt cărţi, până la venirea lui Antim la conducerea sa, în 1691, cărţi între care se numără  şi Biblia de la 1688 [3], cunoscută şi sub numele de Biblia lui Şerban, deoarece tipărirea ei a început sub domnia lui Şerban Cantacuzino, sfârşindu-se însă după suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu.

Consider că este foarte important de precizat, dintru început, că – aşa cum se va vedea limpede pe parcurs, din enumerarea cărţilor tipărite – apariţia lui Antim Ivireanul coincide cu iniţierea unui program tipografic extrem de riguros, la elaborarea căruia este de crezut că a avut un mare aport el însuşi.

Primele două cărţi editate de Antim sunt în greceşte, dar au o strânsă legătură cu spaţiul românesc. Prima dintre ele este o carte parenetică (tradusă în aplà de către Hrisant Nottaras) şi pe care am amintit-o deja: Ale lui Vasile Macedoneanul Împăratul grecilor. Şasezeci şi şase capitole îndemnătoare către fiul său Leon Înţeleptul şi Împărat tot al grecilor…[4], iar legătura cu spaţiul românesc este aceea că „Vodă Brâncoveanul, negăsind, poate, vreme să alcătuiască îndemnuri către fiii săi, cum făcuse mai înainte Neagoe Basarab, a cerut lui Antim să tipărească pe cele de faţă, pe care apoi le va fi folosit în educarea feciorilor săi”[5].

Înclin să cred această supoziţie, cu atât mai mult cu cât fiii domnitorului vor dovedi o foarte bună cunoaştere a limbii greceşti, iar părintele lor s-a îngrijit ca ei să beneficieze de o educaţie aleasă.

Pe de o parte, acest lucru dovedeşte strânsa legătură între prezenţa lui Antim la tipografia din  Bucureşti – a cărei conducere o şi preia imediat după plecarea lui Mitrofan la ca episcop la Buzău –‚ şi domnitorul căruia, fără îndoială dorea să îi mulţumească prin tipărirea acestei cărţi, precum şi faptul că acelaşi domnitor era profund implicat în planul tipografic de care vorbeam mai sus. O dovedeşte, cu prisosinţă, înfiinţarea şi funcţionarea în paralel, în timpul domniei sale, a mai multor centre tipografice – la Bucureşti, Buzău, Snagov, Râmnic şi Târgovişte, toate, în afară de Buzău, fiind legate de numele lui Antim –‚ precum şi sprijinirea, cu mărinimie, a instituirii unor tipografii în Siria, Georgia şi poate chiar Grecia, după cum vom vedea.

Cea de-a doua carte, apărută în 1692, se intitula: Slujbele Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Nouă şi a Cuviosului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul, precum şi a sărbătorilor premergătoare Intrării în Biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci cade în aceeaşi zi cu sărbătoarea Sfântului [6]. Şi această tipăritură, deşi în greceşte, are oarecum caracter naţional, întrucât amândoi Sfinţii îşi au Moaştele în Ţările Române, la Mitropolia din Iaşi şi respectiv la Mănăstirea Bistriţa. Este interesant de precizat că Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul aparţine lui Matei al Mirelor[7].

În această prezentare nu vom insista în a descrie ornamentele tipografice ale fiecărei cărţi în parte, întrucât acest lucru s-a făcut, cu lux de amănunte, mai ales în studiul amintit al lui Gabriel Ştrempel, precum şi, fragmentar, în alte articole şi studii.

Însă, în locul acestei prezentări descriptive, vom face precizarea, de la bun început, că Antim Ivireanul „va excela într-un rafinament de imprimare în greceşte cel puţin egal oficinelor veneţiene”[8] şi nici tipăriturile româneşti nu vor fi lipsite de o împodobire corespunzătoare – care demonstrează reverenţa faţă de cărţi a înaintaşilor –‚ ducând arta tipografică la perfecţiune, după cum, în capitolul anterior, l-am citat spunând acestea pe Del Chiaro.

Următoarele două cărţi sunt deosebit de importante pentru ceea ce am numit procesul de naţionalizare a cultului, pe care îl va împlini Antim pe parcursul întregului său program tipografic. Să vedem însă, mai întâi, care sunt acestea. Prima este un Evangheliar greco-român (1693), având titlul Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie elinească şi rumânească, acum întâiu alcătuită într-amândoao limbile…[9].

Textul Evangheliei este aşezat pe două coloane, în paralel, greceşte şi româneşte, astfel încât „cei ce vor să vadă dacă textul românesc redă fidel cuprinsul Sfintei Evanghelii, pot face aceasta comparându-l cu textul grecesc de alături. Acest lucru este în măsură să le alunge îndoiala că limba noastră n-ar fi în stare – din pricina sărăciei ei – să exprime toate adevărurile evanghelice”[10].

Este clar că demersul lui Antim e unul demonstrativ, dar şi practic, şi el probează „premeditarea” acestui gest, dar şi a întregului program tipografic, în liniile esenţiale în care vom vedea că se va desfăşura el. Întrebarea noastră este: cui aparţine acest plan? E neîndoielnic că domnitorul dorea să sprijine orice iniţiativă eclesiastică, pentru a întări Ortodoxia şi pentru a spori faima ţării sale, dar nu ştiu dacă naţionalizarea cultului era o iniţiativă a sa, sau dacă, mai degrabă, ea a pornit din sânul Bisericii noastre şi de la câţiva ierarhi luminaţi, la care s-a raliat sau a fost cooptat Antim. Dat fiind complexitatea acestui răspuns, amânăm pentru mai târziu încercarea de a face lumină în această problemă importantă.

Cealaltă carte arată clar intenţiile lui Antim: o Psaltire în întregime românească (1694), cu molitve la toate catizmele şi cu pashalii de 50 de ani, după orânduirea grecească şi la sfârşit exapsalm, acum întâi tipărită pre limba rumânească…[11].

Psaltirea în româneşte, pentru prima dată tipărită la noi pe catisme, avea anexate şi alte texte scripturistice şi anume: cele trei cântări al lui Moisi, urmate de: Cântările Annei muma lui Samuil; Rugăciunea proorocului Avacum; Cântarea celor trei coconi, Cântarea celor trei sfinţi coconi; Cântarea Născătoarei de Dumnezeu; şi altele, molitve creştineşti…[12].

Toate aceste cărţi au fost imprimate „din porunca şi cu toată cheltuiala” domnitorului, ceea ce denotă că acest plan tipografic complex a fost în acord cu dorinţele lui. Pe parcurs vor fi tipărite şi cărţi cerute de necesităţi stringente, însă debutul tipografic al lui Antim la Bucureşti demonstrează fără dubiu care erau ţelurile sale, care se vor oglindi în liniaritatea concepţiei privitoare la materialul pregătit pentru tipar, concepţie ce nu va părăsi niciodată gândul de a da la lumină cărţile esenţiale ale cultului în româneşte.

Impresia noastră este aceea că, încă din 1691 sau poate chiar mai devreme, aceste cărţi existau în intenţia lui Antim şi a colaboratorilor săi, deoarece apariţia lor apare ca foarte bine chibzuită şi nicidecum rezultatul unui plan ad-hoc.

În fine, tot în 1694, Antim a tipărit şi o Psaltire în limba slavonă, cu textul psalmilor în slavonă, dar cu „unele rugăciuni şi indicaţii privind lectura catismelor”[13] în română, care era destinată Moldovei, având în vedere predoslovia – scrisă tot în română – semnată de Antim şi adresată domnului Moldovei – care era şi ginerele lui Constantin Brâncoveanu –‚ Constantin Duca[14].


[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 696.

[2] Dan Horia Mazilu, Recitind…, op. cit., vol. II, P. 362.

[3] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 696

[4] Cf. Idem, p. 701. [5] Ibidem. [6] Cf. Ibidem.

[7] Cf. D. Russo, Studii istorice greco-române, I, p. 163, nota 1, apud idem, p. 702, nota 133.

[8] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 70.

[9] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 702.

[10] Idem, p. 704-705. [11] Cf. Idem, p. 705. [12] Cf. Ibidem.

[13] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 80. [14] Cf. Ibidem.

Teze de doctorat cu citări mai mult decât curioase

Am găsit online, întâmplător, teze de doctorat în care sunt citată…fără să fiu numită.

Prima este „Poesis și mathesis în poezia lui Ion Barbu”, teză susținută la Novi Sad, în 2011, de Virginia Popović.

Și la p. 123, autoarea spune despre Ion Barbu că este un poet

Virginia Popovic

Și, după cum se observă, autoarea a citat din articolul meu de aici. Însă citatul ar fi trebuit să fie, de fapt, cu mult mai mare decât ghilimele puse de autoare. Pentru că tot ce scrie mai sus e luat, aproape ad litteram, din comentariul meu critic.

Dar acest lucru nu-l poate observa cineva, decât dacă accesează trimiterea de la nota de subsol. Însă, dacă nu face aceasta, atunci crede că reflecțiile acestea despre poezia lui Ion Barbu îi aparțin Virginiei Popović, pentru că ea le-a reprodus întocmai fără să specifice că nu îi aparțin și că sunt luate tot din locația pe care a indicat-o anterior.

Ea a interpretat eronat ceea ce a citit în articolul meu, afirmând că: „Unii comentatori ai poeziei lui Ion Barbu nu cred așa ci cercetările pe care le-au intreprins criticii literari asupra poeziei romanești, au stabilit pentru conștiința romanească o altă ierarhie, in fruntea căreia stă Mihai Eminescu, ca fiind poetul cel mai profund și mai greu de înțeles cu adevărat, urmat de Nichita Stănescu și de Lucian Blaga”.

Această ierarhie îmi aparține, nu e a criticii literare, în general.

Este regretabil că, deși făcusem o trimitere precisă la cartea mea, în care a intrat acest articol critic, indicând și paginile, Virginia Popović tot nu a înțeles sau s-a făcut că nu înțelege cui îi aparține comentariul din care a citat 1% (ceva nesemnificativ) și a plagiat restul…

Între dramatic și hilar este exemplul unei alte doctorande (probabil doctor în litere, acum), Valeria Cioata, care, în 2016, la Târgu Mureș, și-a prezentat teza cu titlul: „Elemente religioase în lirica generației ’60”. În online nu există teza, ca în cazul anterior, ci doar un rezumat.

Autoarea, la bibliografie, face următoarea trimitere (p. 70):

Valeria Cioata

Între timp, la momentul la care scriu, nu mai sunt 20 de articole la tagul indicat de Valeria Cioata, ci 44, și am publicat online și o carte conținând comentariul Elegiilor.

Însă, dacă autoarea tezei a indicat 20 de articole, înseamnă că ajunsesem deja, cu comentariul meu, la A șaptea elegie: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/17/reintoarcere-la-nichita-20/.

Numai că, chiar în acest al 20-lea episod exegetic și în multe altele până la el, am făcut, de nenumărate ori, trimitere la alte articole și cărți ale mele, în care apare numele meu în mod clar și inconfundabil.

Și atunci, se pune problema dacă aici e vorba de prostie, de lene sau de rea-voință.

Pentru că, a presupune că, la elaborarea unor articole cu caracter literar-exegetic, scrise în 2015 și 2016, au participat și Pr. Dumitru Stăniloae și Pr. Dumitru Popescu (adormiți de ceva vreme…), înseamnă că ești puțin plecată cu pluta. Iar autoarea, pe deasupra, pretinde că are niște cunoștințe în domeniul teologiei.

Și totuși: cât de greu i-o fi fost doctorandei, dacă n-a înțeles cine a elaborat seria de articole citate, despre Nichita Stănescu, să scrie un mic comentariu la subsol, măcar, în care să întrebe despre autorul sau autoarea acestor articole?!

Sau, dacă ar fi intrat la cele 4 CVuri pe care le-a văzut pe frontispiciul platformei noastre (și din care a tras concluzia că ar fi 4 autori…), ar fi văzut că numai unul învederează pe cineva care se ocupă de comentarii literare!

Iar acest lucru este valabil și pentru cazul anterior…și probabil că, din nefericire, acestea nu sunt singurele situații de acest fel.

Ambele doctorande au remarcat faptul că este vorba de comentarii literare grele, cu un profund caracter original. Și, în loc să facă ceea ce era normal, adică să afle cine le-a scris (dacă le-a fost peste măsură de greu să găsească numele meu la taguri, coincident cu unul dintre CVurile evocate), au preferat să considere că e vorba de autor colectiv sau chiar să-și însușească idei din textele mele, pe motiv că oricum ele nu înțeleg cine le-a scris.

Însă, cazurile acestea spun multe despre doctoranzii repeziți și avari ai zilelor noastre, care nu se dau în lături de la a se înfrupta copios din informațiile pe care le găsesc oferite cu generozitate, dar le vine nespus de greu să citeze corect și complet/ exact sursele din care se inspiră.

Și dacă atât de greu le-a fost să descopere paternitatea unor comentarii, având la dispoziție internetul…cam câtă vreme să credem că au pierdut doctorandele noastre cu studierea atentă și profundă a poeților amintiți (Ion Barbu și Nichita Stănescu!) și a bibliografiei aferente?! Cam cât timp și-au tocit ochii în biblioteci și pe cărți, dacă le-a fost lene ca măcar să scrie două vorbe la subsol, ca să poată cita corect o sursă? Asta dacă le credem că, într-adevăr, nu le-a dus capul să înțeleagă cine semnează articolele citate…

Și dacă o sursă, care e atât de ușor verificabilă pe internet, este atât de prost citată, atunci cât de bine trebuie să credem că sunt citate (sau lecturate și înțelese) operele poeților și cărțile de la bibliografie, pe care, în afară de specialiști (în cazul în care se ocupă…), nu mai stă nimeni să le verifice?

Din păcate, nu cred că acestea sunt singurele situații de acest gen, însă nu am stat să fac o investigație, pentru că nu am timp. Încerc doar să trag un semnal de alarmă, dacă aude cineva

Parimiele lui Salomon, cap. 4, cf. LXX

1. Ascultați, fiilor, învățătura tatălui [vostru] și luați aminte [ca] să cunoașteți cugetarea!

2. Căci dar bun [δῶρον ἀγαθὸν] vă dau vouă. Legea mea să nu o părăsiți.

3. Căci și eu am fost fiu ascultător [ὑπήκοος] tatălui [meu], și iubindu-mă în fața maicii [mele],

4. care îmi ziceau și mă învățau[1]: „Statornicește cuvântul nostru întru inima ta!

5. Păzește poruncile, să nu le uiți, nici să treci cu vederea cuvântul gurii mele!

6. Nici să o părăsești pe ea[2] și te va ține pe tine. Iubește-o pe ea și te va păzi pe tine!

7.

8. Înconjoară-o pe ea și te va înălța! Cinstește-o pe ea, ca să te îmbrățișeze pe tine!

9. Ca să dea capului tău cunună de haruri și [cu] cununa desfătării are să te apere pe tine”.

10. Ascultă, fiule, și primește cuvintele mele și se vor înmulți anii vieții tale, ca să ți se facă ție multe căile vieții!

11. Căci căile înțelepciunii te învață și te pun pe tine în cărările cele drepte.

12. Căci dacă ai să mergi, nu ți se vor închide ție pașii, iar dacă ai să alergi, nu vei osteni.

13. Apucă-te de a mea învățătură, să nu-i dai drumul, ci păzește-o pe ea ție, întru viața ta!

14. [În] căile neevlavioșilor să nu mergi, nici să râvnești căile celor fărădelege.

15. În care loc au să facă tabără, să nu mergi acolo, ci abate-te de la ei și schimbă-te [παράλλαξον]!

16. Căci nu au să doarmă, dacă nu au să facă rele. Luatu-s-a somnul [de la] ei și nu dorm.

17. Căci aceștia mănâncă grânele neevlaviei [σῖτα ἀσεβείας] și [cu] vinul fărădelegii se îmbată.

18. Iar căile Drepților asemenea luminii strălucesc, [căci ei] merg și luminează până ce are să se termine ziua.

19. Iar căile celor neevlavioși [sunt] întunecate, [căci nu] știu cum se împiedică.

20. Fiule, ia aminte la cuvântul meu și apropie-ți urechea ta cuvintelor mele!

21. Ca să nu te părăsească izvoarele tale, păzește-le pe ele în inima ta!

22. Căci viața este a celor care le află pe ele și [este la] tot trupul vindecare.

23. Cu toată paza, păzește-ți inima ta, căci din acestea [sunt] ieșirile vieții [ἔξοδοι ζωῆς]!

24. Alungă [de la] tine gura necinstită [σκολιὸν στόμα] și buzele nedrepte [ἄδικα χείλη] aruncă-le departe de tine!

25. Ochii tăi să vadă cele drepte, iar pleoapele tale să încuviințeze cele drepte!

26. Fă drepte cărările picioarelor tale și îndreptează căile tale!

27. Să nu te abați întru cele de-a dreapta, nici întru cele de-a stânga, ci întoarce piciorul tău de la calea cea rea! Căci știe Dumnezeu căile cele de-a dreapta și strâmbe sunt cele de-a stânga. Și El drepte va face cărările tale și călătoriile tale în pace le va îndrepta mai departe.


[1] Ambii părinți îi vorbeau și îl învățau.

[2] Sfântul Salomon se referă din nou la înțelepciune.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [18]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

Tocmai de aceea credem că se vede destul de limpede, cum aceste acuzaţii sunt mai mult decât nefondate, sunt ridicole şi aberante. „N-au crezut niciodată păstoriţii săi o iotă din tot ce s-a scris în actul de caterisire, ca dovadă că au continuat să-i înzestreze ctitoria în tot veacul al XVIII-lea. (…) Unele din cărţile lui Antim se vor tipări în secolul al XVIII-lea cu numele său; nimeni nu s-a gândit că erau operele unui vrăjitor şi ale unui caterisit. El n-a fost exclus nici din pomelnicul mitropoliţilor şi sfinţenia lui n-a putut fi niciodată pusă la îndoială”[1].

Mai mult decât atât, „în octombrie 1717, la trecerea de numai un an şi o lună de la caterisirea, trecerea în rândul monahilor şi alungarea din scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei a vlădicăi Antim, însuşi patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea, cel ce, împreună cu sinodul său, în august 1716, hotărâse această aspră pedeapsă şi ştia deci prea bine situaţia canonică ce se crease mitropolitului Antim prin ea, într-o gramată privitoare la Mănăstirea Antim din Bucureşti, de mai multe ori pomeneşte pe ctitorul ei cu titlul de mitropolit al Ungrovlahiei, ceea ce, între altele, poate indica şi ce valoare acorda sentinţei ce el însuşi o dăduse cu numai un an înainte”[2].

Acest lucru demonstrează faptul că această caterisire a fost numai o comandă politică şi credem că inclusiv textul acestei caterisiri nu este o întocmire a sinodului sau a patriarhului ecumenic, ci un text impus şi care a fost semnat, în mod sigur, silit şi în necunoştinţă de cauză, de către sinod.

Dar mânia lui Mavrocordat nu a putut să asculte de glasul raţiunii, nici nu a văzut în mitropolitul urgisit de el pe unul dintre cei mai mari cărturari ai vremii şi pe unul dintre luminătorii neamului său şi al răsăritului ortodox, nu a ţinut seama de binefacerile de care s-au bucurat şi grecii prin atâtea tipărituri şi nici măcar mila omenească pentru un om cu barba albă şi bolnav nu l-a împiedicat să-şi pună în aplicare o răzbunare infamă.

Căci nu s-a mulţumit numai cu simpla caterisire, ci după cum spune Del Chiaro: „Mitropolitul Antim închis la Curte a fost constrâns, prin ameninţări, să renunţe, prin scris, la Arhiepiscopat şi în locul său a fost ales de către Domn şi miniştri, Arhiepiscopul Mitrofan, fost duhovnicul lui Constantin Brâncoveanu. Fu apoi despopit, acuzat de vrăjitorie şi înşelăciune, şi i se puse potcap roş în locul celui de mitropolit. I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei. I se ceti apoi sentinţa de închisoare pe viaţă în mănăstirea Muntelui Sinai…”[3].

Mavrocordat a trecut peste sentinţa Patriarhului, coborându-l la treapta de mirean, în care un mitropolit nu poate ajunge niciodată. Nu este şi acest amănunt o altă mostră a răutăţii domnitorului?

Se crede că Antim a fost judecat în prezenţa mai multor arhierei şi egumeni.[4] Ştrempel presupune că Patriarhul l-a condamnat la închisoare pe viaţă[5], însă Mavrocordat a dat bani sultanului ca să-l osândească la moarte[6].

Antim a stat închis cel puţin două săptămâni, până au venit sentinţele. Probabil că tratamentul care i s-a aplicat în tot timpul acestei detenţii, a fost la fel de inuman ca şi „primirea” la palat. În locul unei bătrâneţi liniştite, în care să se bucure de roadele muncii sale, mitropolitul era confruntat acum cu perspectiva unui exil dureros, foarte departe de ţară, în muntele Sinai. Dar şi această perspectivă pare „dulce” în comparaţie cu cele ce aveau să se întâmple. Sau poate că Dumnezeu a decis că e timpul să fie curmate suferinţele robului Său credincios şi să îl facă părtaş bucuriei Sfinţilor, pe care o dorea.

Despre data judecăţii nu avem un termen precis, însă avem un amănunt foarte important în raportul negustorului Manu Apostol, care în data de 18/ 29 septembrie nu aminteşte de un astfel de eveniment[7]. Între 4-5 septembrie /15-16 septembrie şi 18/ 29 septembrie sunt alte două săptămâni şi ceva, în care mitropolitul a suferit chinul temniţei şi al torturii psihice şi poate şi fizice.

Radu Albala şi N. Şerbănescu stabilesc data martiriului său pe 3 septembrie 1716 (ziua prăznuirii Sfântului Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei)[8]. Însă un document extrem de important şi anume socoteala datoriilor pe care le avea mitropolitul Antim, înainte cu puţin de moartea sa, semnat de acesta, e datat „22 leat 7225 (1716)”[9], adică 22 septembrie/ 3 octombrie 1716, ceea ce înseamnă că la acea oră Antim era încă viu. Deci Antim a fost martirizat spre sfârşitul lunii septembrie.

Ceauşul turcesc cu care venise Dimitrie Iuliano de la Constantinopol[10], într-o zi ulterioară datei de 22 septembrie, l-a „pornit în miez de noapte cu carul, sub paza câtorva turci”[11].

Alături de omul sultanului, în grupul care îl conducea pe Antim, apare menţionat şi mehmendarul domnesc Iordache Colfescu[12]. Despre acest Iordache Colfescu se spune că a executat porunca osândirii la moarte a lui Antim, pronunţată de Mavrocordat, cu ştiinţa şi acordul entuziast al turcilor. Era la sfârşitul lui septembrie, pe stil vechi.

Moartea lui este la fel de învăluită de mister ca şi naşterea, ca şi alte evenimente esenţiale din viaţa lui. Cea mai credibilă ipoteză este aceea că a fost înecat sau mai întâi ucis şi apoi aruncat în apele unui râu, în drum spre Sinai, în apropiere de Adrianopol.

Cercetătorii vieţii lui oferă mai multe ipoteze însă, plecând de la informaţiile lui Del Chiaro, conform căruia „ajunse în Galipoli, lângă râul Dulcia, care trece prin Adrianopol, unde fu ucis şi aruncat în râu” [13], şi pe care Dan Horia Mazilu îl identifică cu râul Tundja, afluent al fluviului Mariţa”[14], şi ale lui Grigoras, care ne spune: „Până la Enos mai era în viaţă nenorocitul Antim, dar după aceea, cum se spune, a fost aruncat în mare şi a fost acoperit de valul întunecos”[15].

N. Şerbănescu crede că „paznicii turci l-au ucis şi i-au aruncat trupul în apa fluviului Mariţa”[16], dar nu numai l-au ucis, ci l-au şi „măcelărit”[17], pe când, conform unei alte surse, „a fost legat de mâini şi de picioare şi aruncat în apă”[18].

Însă ipoteza uciderii mai înainte de înecare este mai credibilă pentru alţi exegeţi. Astfel, după Mihail-Gabriel Popescu, „În drumul exilului, la sudul Dunării, Antim a fost ucis mişeleşte şi aruncat într-un afluent al râului Mariţa”[19], iar conform lui Damian P. Bogdan, „ajungând la Galipoli, aproape de râul Dulcia ce trece prin Adrianopol, râu identificat cu Tungia, un afluent al Mariţei, ce se varsă în golful Enos din Tracia, l-au măcelărit, pe marele ierarh, iar membrele sale le-au aruncat în râu”[20]. Al. Odobescu credea însă că Antim „pieri înecat mârşăveşte în Dunăre”[21].

Iorga expune opinii diferite în articole diferite. Odată spune că „la Enos a fost aruncat în mare”[22], altădată că a fost „dus spre Constantinopol pentru a fi închis apoi într-o mănăstire de pedeapsă, poate la Atos, dar, la trecerea Tungei în faţa Adrianopolului a fost omorât de turcii care-l conduceau – de fapt, pare să se fi simulat o înecare accidentală” [23], în altă parte afirmă că „însoţitorii turci îl înecau în apele Tungei”[24], şi în sfârşit, că Antim „a fost înecat pe furiş în apele râului Tungea, şi în adâncul acestuia vor fi zăcând şi astăzi rămăşiţele pământeşti ale aceluia”[25].

După cum se vede, Iorga pare a înclina spre ideea că turcii s-ar fi temut să se afle de uciderea lui Antim, căci ajungând ştirea în ţară, „uciderea sălbatica a Mitropolitului Antim, pe care lumea îl credea ajuns la Muntele Sinai, aruncase Valahia într-o mare spaimă”[26].

Plecarea lui Antim în exil pe timp de noapte, sub escortă severă şi asasinarea lui pe drum, dovedesc încă o dată frica teribilă şi caracterul extrem de josnic al lui Nicolae Mavrocordat, dar şi personalitatea impunătoare a mitropolitului Antim, în stare să nască o asemenea panică în inamicii săi. Domnitorul a văzut în el un adversar redutabil, care nu putea fi redus la tăcere şi nici învins decât prin mijloace extreme, prin eliminarea lui fizică.

Biserica Ortodoxă Română a stabilit, ca zi de sărbătorire a Sfântului Antim Ivireanul, ziua de 27 septembrie.

Actul de canonizare a preluat ipoteza cea mai acreditată despre circumstanţele martiriului său, considerând că „trupul său, ciopârţit de necredincioşii păzitori turci, a fost aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Mariţa”[27], „dar apele i-au purtat lacrimile şi sângele mucenicesc, spre ţărmurile Împărăţiei nemuritoare şi veşnice de lumină a lui Dumnezeu şi au afundat în întunericul oprobriului crima şi pe făptaşii ei nelegiuiţi”[28].


[1] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 370-371.

[2] Pr. Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 805.

[3] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.

[4] M. Cazacu, art. cit., p. 682.

[5] Gabriel Ştrempel, loc. cit, p. XXXIV.

[6] Cf. Pr. Drd. Dorin Picioruş, art. cit., p. 73.

[7] Hurmuzaki, VI, p.158-159, nr.87, apud M. Cazacu, art. cit., p. 683.

[8] Radu Albala, Antim Ivireanul şi vremea lui, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962, p. 188, 205, nota 59 şi Pr. N. Şerbănescu,  Mitropolitul Antim…, art. cit., p. 802, nota 137.

[9] M. Cazacu, art. cit., p. 683.

[10] Cf. Idem, p. 682.

[11] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.

[12] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 71.

[13] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.

[14] Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 71.

[15] Grigoras, op. cit., 443, apud Ibidem.

[16] Pr. N. Şerbănescu, art. cit., p. 801.

[17] Idem, p. 802.

[18] Diac. P. I. David, Caută şi vei afla, op. cit., p. 714.

[19] Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 24.

[20] Damian P. Bogdan, art. cit., p. 688.

[21] Al. Odobescu, Opere II, op. cit., p. 233.

[22] N. Iorga, Despre uciderea mitropolitului Antim, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LIII (1935), nr. 5-6, p. 225.

[23] Idem, Între Antim şi Mitrofan, mitropoliţii Ţării Româneşti, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LIII (1935), nr. 1-2, p. 1.

[24] Idem, Mitropolitul Antim Ivireanul în  luptă…, art. cit., p. 724.

[25] Idem, Despre Antim Ivireanul, art. cit., p. 612.

[26] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 54.

[27] *** Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh – Martir Antim Ivireanul, art. cit., p. 172.

[28] Pr. I. Ionescu, Câteva aspecte din viaţa şi opera Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Mitropolia Olteniei, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 812.