Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Month: septembrie 2016 (Page 1 of 14)

Predică la Duminica a 19-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

aceasta e a doua predică catehetică, din ciclul celor pe care vi le-am promis și am început să public și din cartea de care vă vorbeam duminica trecută, din cartea mea Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)[2]. Și, după cum observați, întrebările sunt mici…dar răspunsurile cer timp, cer muncă de cercetare, cer știință teologică, cer viață duhovnicească, cer nevoință, cer dăruire. Și dai un răspuns numai dacă ești luminat de Dumnezeu în acest sens și dacă ai puterea să faci acest lucru.

De aceea, nu poți răspunde la orice întrebare oricând, după cum nu poți răspunde la toate întrebările posibile. Ci răspunzi la întrebările teologice pe cât știi, pe cât te luminează Dumnezeu, pe cât te nevoiești să cauți un răspuns folositor oamenilor credincioși.

Așa că, și azi voi răspunde la diverse întrebări, după care mă voi ocupa de Evanghelia zilei [Lc. 6, 31-36]. Evanghelie care ne introduce în miezul vieții creștine și ne cere să trăim dumnezeiește.

Care sunt întrebările și răspunsurile catehetice ale zilei de azi? Acestea sunt, care urmează!

Prima întrebare: De ce unii oameni se declară atei?

Pentru că au libertatea, dată lor de Dumnezeu, ca să spună ceea ce vor și să aleagă ceea ce vor pentru viața lor. Dar când cineva se declară ateu, el mărturisește în mod implicit că Dumnezeu există, dar că el nu Îl cinstește și nu Îl vrea în viața lui. Pentru că ateu înseamnă fără Dumnezeu, a alege să trăiești…fără să te raportezi la Dumnezeu, dar nu că nu există Dumnezeu. Căci Dumnezeu există și dacă vrem și dacă nu vrem noi, atâta timp cât El este Făcătorul nostru. Iar negarea Lui e tot la fel de puerilă ca și negarea părinților noștri. Ca și când noi am fi putut să venim pe lume fără să avem părinți.

A doua întrebare: Ce înseamnă ca un credincios să fie fundamentalist?

Deși credința Bisericii are fundamente, pentru că ea se întemeiază pe învățături revelate de Dumnezeu și pe o viață trăită în relație cu Dumnezeu, a fi fundamentalist…înseamnă a te folosi în mod unilateral de anumite învățături fundamentale ale Bisericii pentru a-ți explica extremismul tău religios.

Iar dacă iei Dumnezeiasca Scriptură în mână și, pe baza ei, tu stabilești că „sfârșitul lumii” e în 2.020 sau că Scriptura spune că noi „nu trebuie” să avem carduri bancare pentru că cipul „are de-a face” cu 666 sau că Sinodul din Creta este „eretic”, pentru că ție nu ți-a plăcut nu știu ce fragment dintr-un text care s-a stabilit acolo, tu te prevalezi de faptul de a fi credincios ortodox, dar, în fapt, tu ești un fundamentalist extremist, pentru că, pe fundamente reale sau imaginar „ortodoxe”, tu susții niște lucruri pe care Biserica nu le susține.

Căci credinciosul real al Bisericii nu face dintr-o învățătură a Bisericii sau din mai multe…o platformă program proprie pentru a ieși în decor pe seama ei. Însă fundamentalistul extremist face următoarea treabă: el își explică în mod subiectiv anumite învățături ale Bisericii, le leagă pe ele de înșelările demonice din capul lui…și rezultă o sumă de idei extremiste, pentru care el militează. Și, din acest motiv, el nu mai slujește adevărul și binele Bisericii, ci „adevărul” lui și modul lui de „a vedea” lucrurile.

Așadar, după cum fundamentalistul musulman, care e un extremist, omoară oameni pentru că „așa spune” în Coran, tot la fel și extremistul ortodox, care e un fundamentalist, țipă, neagă, contestă, se ia la bătaie cu tine „pe baza” Scripturii, pentru că el citește în felul lui Scriptura sau pe Sfinți. Și singurul lui scop e acela de a te face și pe tine să crezi ceea ce crede el. Însă, dacă nu ești de acord cu el, nu poți avea nicio relație cu el, pentru că el trăiește pe premisa…excluderii celor care nu trăiesc același fanatism care îl animă pe el.

Întrebările 3 și 4 sunt de la…Hot News.ro. La finalul unui articol despre relația dintre coeficientul de inteligență și credință[3], cititorii au fost întrebați: „Are legătură credința cu inteligența? Se reduc una pe alta la tăcere sau un om poate să fie și foarte inteligent, dar să și creadă în Dumnezeu?”[4].

La întrebarea a 3-a răspunsul e evident pentru mulți: un om nu poate crede, dacă nu este inteligent. Căci DEX 2009 ne spune că inteligența este „capacitatea [omului] de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior” și că ea e totuna cu deșteptăciunea. Căci nu poți crede credința Bisericii, dacă nu înțelegi ceea ce mărturisește Biserica.

Iar la întrebarea a 4-a răspunsul viu, dezarmant, care nu poate fi negat de nimeni sunt persoanele și operele marilor Sfinți teologi și savanți ai Bisericii.

Pentru că ei au înțeles inteligența/ deșteptăciunea/ rațiunea ca fiind un dar al lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaște pe El și au arătat, în tot ce au vorbit și au scris, cât de sublim e omul credincios și erudit. Căci scopul Bisericii e tocmai acesta: de a-l face pe om un Sfânt erudit, plin de înțelepciune și de curăție, de bunătate și de cunoaștere plurală, diversă.

Iar Biserica a fost, este și va fi plină de oameni credincioși și cu diverse specializări, cu studii aprofundate în diverse domenii, pentru că credința e compatibilă cu rațiunea omului și cu cele mai profunde aspirații umane.

De fapt, adevărata deșteptăciune, inteligență, rațiune o ai numai dacă ești om credincios, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, poți să înțelegi pe fiecare zi lucruri noi și tot mai profunde. Pentru că luminarea minții e darul lui Dumnezeu, iar lupta împotriva lui Dumnezeu îngustează tot mai mult înțelegerea de sine și a lumii în care trăim.

Întrebarea a 5-a: Cât de vechi e pământul?

În canonul al 3-lea de la Sinodul din Trullos [Τρούλλος][5] sau 5-6 Ecumenic, din anul 691, apare anul 6.199 [ἐξακισχιλιοστοῦ ἐκατοστοῦ ἐννάτου][6], ca an în care avea loc Sinodul și în care se lua o hotărâre referitoare la clericii care se recăsătoriseră[7]. Dacă scădem din 6. 199 (care sunt anii de la facerea lumii până la Sinodul din Trullos) anii de la nașterea lui Hristos până la Sinodul din Trullos, adică 691 de ani, aflăm că Domnul s-a născut în anul 5. 508 de la facerea lumii. Iar dacă adunăm 5. 508 cu 2016, rezultă că pământul, potrivit cronologiei ortodoxe, are 7. 524 de ani și nu are o vechime de milioane de ani, după cum presupun unii oameni de știință.

Întrebarea a 6-a: Despre ce ne vorbesc candelele și lumânările din Biserică?

Ne vorbesc despre nevoia neapărată de a primi și de a ține aprinsă în noi slava lui Dumnezeu. Căci noi primim slava lui Dumnezeu în noi înșine la Sfântul Botez, dar nu toți o păstrăm aprinsă în noi prin faptele sfințeniei ortodoxe.

Iar Sfântul Apostol Pavlos asta ne cere la I Tes. 5, 19, când ne spune: „Duhul [să] nu-l stingeți [Τὸ Πνεῦμα μὴ σβέννυτε]!”, cf. BYZ. Și, cu toate că Sfântul Pavlos spune Πνεῦμα, Duh, nu se referă la persoana Duhului Sfânt, ci la slava Preasfintei Treimi, pe care o primim de la Tatăl, prin Fiul întru Duhul Sfânt. De aceea, el ne spune să nu stingem slava Lui în noi, adică să nu o acoperim sau să nu îndepărtăm slava lui Dumnezeu de la noi, prin păcate mari și de care nu ne pocăim, ci, dimpotrivă, să fim mereu râvnitori spre fapte bune și să trăim cu evlavie și cu multă bucurie ca robi ai lui Dumnezeu, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

Și ați văzut cu toții ce înseamnă o lumânare în…mijlocul beznei: o speranță, o bucurie, o mângâiere. Acasă, cu candela aprinsă, ne putem ruga cu evlavie, pentru că această candelă a noastră, cu focul ei mic, dulce, ne îndeamnă să fim și noi smeriți, mici, duioși în rugăciunea către Dumnezeu. Candela ne îndeamnă să nu avem o mare părere despre noi înșine, ci să ne coborâm mereu în smerenie și în pocăință, pentru că suntem oameni păcătoși.

Iar mica noastră candelă e pusă în fața Sfintelor Icoane, pentru ca să ne spună că și noi trebuie să ardem ca ea, fiind plini de dragoste de Dumnezeu și de oameni, alături de Sfinții Lui, aici, pe pământ, dar și în Împărăția Lui.

Când moare cineva din familia noastră ce facem? Aprindem lumânări. Le ținem în mână, ca semn că noi credem, ca și cel care stă să moară, în Hristos, Lumina lumii [τὸ Φῶς τοῦ κόσμου] [In. 8, 12, BYZ]. Și mărturisim prin lumânare că avem în noi slava lui Dumnezeu, a cărei icoană palidă, ștearsă e lumânarea.

Așa că lumânările și candelele noastre vorbesc despre slava lui Dumnezeu, despre harul Lui, despre lumina Lui cea veșnică și necreată, care e viața noastră. Pentru că adevărata noastră viață e viața lui Dumnezeu, adică slava Lui, și datorită slavei Lui în noi viața noastră e duhovnicească și nu trupească, nu telurică.

Întrebarea a 7-a: Ce se împarte la Înmormântare?

În Molitfelnicul românesc, ed. BOR 2002, pe care o am la îndemână acum, nu avem nicio mențiune despre acest lucru. Singurele mențiuni, alături de textul Slujbei, sunt acestea: că preotul se duce la casa răposatului, după ce află că a adormit, își pune epitrahilul de gât, aprinde tămâie în cădelniță și începe Slujba[8]. Textul Slujbei din prima zi cuprinde rugăciunile începătoare, 4 tropare, ectenia morților, stâlpii sau Evangheliile Învierii și apolisul[9]. Iar a 3-a zi, când cel adormit e îngropat, Slujba începe în Biserică[10].

Însă, deși noi așezăm sicriul în mijlocul naosului, acolo unde și facem Botezurile și Nunțile, Molitfelnicul ne spune că cei credincioși „pun sicriul cu trupul în pridvor”[11]. În pridvorul Bisericii.

Numai că sunt rare Bisericile cu pridvoare. Un exemplu de astfel de Biserică e Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și pridvorul e acesta[12], din fața ușii de la intrare în Biserică, cu coloane și care e un spațiu deschis.

Și aici, potrivit Molitfelnicului nostru, ar trebui să facem Înmormântările. Adică în ușa Bisericii.

Însă n-am văzut nicio Înmormântare în ușa Bisericii, ci numai în Biserică, în naos. Iar ceea ce se împarte la Înmormântare, cum spuneam și la discuția despre căpețel[13], sunt tradiții țărănești, apărute de-a lungul timpului și care variază de la localitate la localitate.

Până vine preotul să îl ducă la groapă pe cel adormit, familia împarte prosoape, basmale și batiste celor de față. Iar când vine preotul cu cântărețul ca să îl slujească pe cel mort, familia împarte preotului un prosop mai lung, cu lumânare aprinsă, care să iasă în evidență, sau un ștergar aparte, și cântărețului unul mai mic, ca pentru „rangul” lui.

Într-un sat, spre exemplu, se trece pe sub sicriu o pasăre vie sau o oaie, după care e împărțită cuiva. Asta înainte ca mortul să plece din curtea lui. La fel, tot înainte ca mortul să iasă din curte, se pune într-o farfurie vin și peste farfurie o pâine sau un colac, farfurie care se pune pe capacul tronului. Și după ectenia morților rostită în curte de către preot, acea pâine se înmoaie în vin și e împărțită la cei prezenți.

Unii sparg vasul cu care au tămâiat pe cel mort timp de 3 zile, când iese mortul din casă, alții aruncă bani, la răspântii de drumuri, când duc mortul la Biserică, pe când alții vor ca alaiul mortuar să treacă prin tot satul, ca toți să știe cum și cine a fost la Înmormântare.

Toate acestea, pe lângă pomana de după Înmormântare, țin de ceea ce vor oamenii să împartă pentru cel adormit al lor. Iar dacă vor să facă milostenie pentru cel adormit, bine fac, pentru că îl ajută pe el, dar se ajută și pe ei, prin dăruirea lor.

Însă cartea de slujbă a preotului nu ne indică nimic despre milosteniile de la Înmormântare.

Întrebarea a 8-a: Ce înseamnă a posti?

Înseamnă a ne smeri și umili sufletul, a pune păcatele noastre înaintea noastră și a ne obosi trupul pentru ca să simțim câtă nevoie avem de mila lui Dumnezeu și de iertarea Lui. Pentru că postul e vremea când noi împuținăm desfătarea trupească…pentru ca să înțelegem cât de săraci și de flămânzi duhovnicește suntem. Căci dacă trupul mănâncă și bea toată ziua și e înfloritor, dacă el are o sănătate bună, sufletul are nevoie de multă rugăciune, de multă pocăință, de multe fapte bune, de multă citire teologică și duhovnicească pentru ca să se simtă bine. Pentru că trupul se satură imediat cu o jumătate de kilogram de mâncare sau cu un kilogram sau cu ceva mai mult, dacă ești foarte gras, însă sufletul nostru are nevoie de multe ore de rugăciune și de citire și de pocăință, de multă milostenie și fapte bune, pentru ca să se simtă cât de cât împlinit.

Tocmai de aceea Slujbele noastre sunt lungi, sunt pline de teologie și cer răbdare, asceză: pentru că sufletul are nevoie de ele pentru ca să se simtă bine. Pentru că sufletul vrea să cunoască, vrea să experimenteze, vrea să iubească, vrea să se dăruie, vrea să fie în comuniune, vrea să se jertfească pentru Dumnezeu și pentru oameni, în timp ce trupul nostru e neputincios în comparație cu el. Iar postul, adică abținerea de la lucrurile care ne fac bine, care ne țin în viață, merge mână în mână cu pocăința, pentru că e reținere pentru…a înțelege starea ta, pentru a te ruga, pentru a contempla, pentru a te lăsa îndrumat de Dumnezeu.

Așadar, postul e o mare binecuvântare în viața noastră, ca și rugăciunea, citirea sau răbdarea, pentru că ne educă teologic. El ne învață cum să stăm în fața lui Dumnezeu, cum să așteptăm voia Lui, cum să ne schimbăm continuu pentru El.

Întrebarea a 9-a: Ne putem boteza de două ori?

Dacă avem un Botez valid, adică făcut în Biserica noastră, nu ne mai putem boteza încă o dată. Acest lucru e precizat în canonul 47 apostolic[14] și în canonul al 48-lea de la Sinodul din Cartagina[15]. Iar în canonul ultim citat, se spune că la „Sinodul din Capua” s-a hotărât faptul că „nu se permite a se face botezări din nou, sau hirotoniri din nou, sau transferări de episcop [dintr-o eparhie în alta]”[16]. Astfel am aflat că nici Botezul și nici Hirotonia, care sunt valide, nu se pot repeta.

Întrebarea a 10-a: Care e rolul Duhovnicului la Spovedanie?

Potrivit aceleiași ediții a Molitfelnicului românesc, ed. 2002, rolul Duhovnicului la Spovedanie e acela de „martor”[17].  El e de față la mărturia/ la spovedania noastră și el ascultă spovedania noastră, pentru ca să mărturisească înaintea lui Dumnezeu toate păcatele pe care noi le spovedim[18].

Și, pe lângă calitatea sa de martor, Duhovnicul e și doctor sufletesc[19].

Și ca doctor sufletesc, ca doctor care vrea să ne vindece sufletul, Duhovnicul ne întreabă la Spovedanie, mai întâi, despre teologia Bisericii (pentru că ne întreabă despre poruncile lui Dumnezeu și despre credința Bisericii)[20], după care ne întreabă despre păcatele pe care le-am săvârșit de la ultima spovedire a păcatelor[21]. După spovedirea păcatelor, avem o mică cateheză în p. 73, unde Sfânta Spovedanie e numită botezare cu al doilea Botez. De ce e numită al doilea Botez? Pentru că la Botez ni se iartă păcatele ca și aici, la Spovedanie. Și de aceea Spovedania e o reactualizare continuă a Botezului nostru, pentru că ea este Dumnezeiasca Taină a Bisericii în care Hristos Dumnezeu ne iartă păcatele noastre și ne umple din nou de slava Lui. Căci Hristos Domnul e Cel care îl iartă, prin intermediul Preotului Duhovnic, pe cel care se spovedește.

Iar în această mică cateheză, pe care Duhovnicul trebuie să o rostească în fața credinciosului care se spovedește, îi spune că „păcatele niciun folos nu aduc creștinilor, ci [numai] neputință, boală, sărăcie și multe feluri de necazuri în această lume, iar pentru cealaltă, arvunesc osânda veșnică și chinul Iadului”[22].

Rugăciunea de dezlegare de păcate indică acțiunile conjugate, concomitente, ale lui Hristos și ale Duhovnicului în iertarea celui care s-a spovedit: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule (N), și să-ți lase ție toate păcatele! Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată [de la Hristos, prin hirotonie], te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Amin”[23].

După care urmează ca Duhovnicul să dea un canon[24], adică o anumită nevoință celui care s-a spovedit sau să îl oprească de la împărtășire pentru o anumită perioadă de timp, pentru ca el să se pocăiască și să se îndrepte.

Însă canonul îl dă spre vindecarea credinciosului, pe baza statutului său de doctor duhovnicesc, după ce l-a iertat de păcatele spovedite.

Și precizez acest lucru, care este evident în Molitfelnic dar, se pare, că nu pentru toți, pentru că am auzit că există Duhovnici care nu dau dezlegare de păcatele spovedite, decât după ce credincioșii împlinesc canonul. Însă Duhovnicii care fac acest lucru greșesc profund, pentru că Taina Spovedaniei se termină prin dezlegarea de păcate a celui care s-a spovedit, iar canonul ține de modul în care Duhovnicul se îngrijește de viața sa sufletească.

Adică canonul și sfătuirea duhovnicească fac parte din ceea ce se petrece după terminarea Tainei Sfintei Spovedanii, în intimitatea dintre Duhovnic și credincios, iar Duhovnicul nu trebuie să facă păcatul acesta mare, acela de a nu-l ierta de păcate pe credincios după ce s-a spovedit. E ca și cum ar veni credinciosul să se împărtășească și, în loc de Sfânta Euharistie, tu să îi pui apă și vin și cu ele să îl împărtășești. Tot la fel e și aici: Spovedania înseamnă spovedirea păcatelor și iertarea lor și nu presupune o condiționare a iertării lor după ce omul își face canonul. Pentru că astfel, o Spovedanie ar începe în 2016, iar dacă canonul durează 3 ani, s-ar termina în 2019. Așa ceva nu se face!

Însă, de obicei, Duhovnicii nu le mai citesc toate întrebările din Molitfelnic credincioșilor, ci doar pe unele. Adică îi întreabă doar anumite păcate. Iar ei le spun pe cele care îi dor.

Eu recomand însă altceva: ca oamenii care nu știu să scrie și să citească să fie întrebați de către Duhovnic și să își spună și ei păcatele, dar cei care sunt școlarizați, aceia trebuie să își scrie păcatele pe o foaie, fără detalii ajutătoare, și cu ea să vină la Duhovnic și să le citească de pe foaie la Spovedanie.

Și foaia de Spovedanie trebuie să arate astfel: „am mințit, am drăcuit, m-am enervat, am vorbit de rău și judecat, n-am fost milostiv, am privit imagini desfrânate, mi-a curs sămânța în somn, am lovit pe cineva, am promis mincinos” etc. Fără detalii, fără persoane, fără divagații. Pentru că noi ne spovedim lui Dumnezeu…care știe toate împrejurările în care noi am păcătuit.

Pentru că la Duhovnic venim doar cu păcatele noastre și cu pocăința pentru ele și nu venim ca să spunem basme. De aceea, cu foaia de Spovedanie la noi, spovedirea păcatelor durează 2-3 minute…și nu ore. Pentru că noi am venit să ne spovedim păcatele și nu să întrebăm tot felul de lucruri pe Duhovnic.

Da, după Spovedanie, dacă e timp și Duhovnicul vrea să te povățuiască, te poate întreba de anumite păcate ale tale, îți poate cere detalii despre viața ta, te poate întreba ce citești, ce faci, cum trăiești, pentru ca să știe cine ești, ce faci, de ce ai nevoie. Dar acestea nu fac parte din Spovedanie, pentru că la Spovedanie noi ascultăm și iertăm păcate și nu scriem romane.

Întrebările și răspunsurile teologice se pot face online, se pot trimite prin email sau SMS, se pot da după slujbă, se pot da în întâlniri catehetice, se pot da pe stradă, în alte contexte. Dar la Spovedanie rămânem în acest cadru: credinciosul se spovedește, Duhovnicul îl ajută să se spovedească, apoi îl iartă întru numele Domnului de păcatele sale, pe care le-a spovedit.

Și astfel am ajuns la Evanghelia zilei…care începe cu cuvintele: „Și precum voiți ca să vă facă vouă oamenii, și voi faceți-le lor asemenea [Καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι, καὶ ὑμεῖς ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως]!” [Lc. 6, 31, BYZ]. Frază a Domnului care trebuie citită invers: de la capăt spre început. Pentru că ideea e că noi trebuie să facem pentru oameni ceea ce voim ca oamenii să facă pentru noi. Sau noi trebuie să ne comportăm față de oameni, așa după cum dorim ca și ei să se comporte față de noi.

Însă Domnul nu ne-a spus că, dacă noi vom fi buni, respectuoși, milostivi cu oamenii și ei vor fi astfel cu noi, ci El ne-a spus ca să ne comportăm față de ei așa cum considerăm noi că e cel mai bine și ne-ar împlini și pe noi.

Într-un manual de Teologie Morală, porunca Domnului de la Lc. 6, 31 e numită „regula de aur a moralei creștine” și e prezentată ca și când ar fi suficientă sieși, fără celelalte porunci ale Lui. Însă eu o numesc doar parte componentă a vieții duhovnicești, pentru că ea nu e de aur de una singură, ci doar împreună cu toate celelalte porunci ale Domnului. Pentru că, spre exemplu, mulți oameni pătimași pot să dorească ca oamenii să le facă multe lucruri spre plăcerea lor: să îi laude, să le dea daruri, să îi sune de 3 ori pe zi ca să îi întrebe de sănătate, să meargă cu ei în vacanțe luxoase, să fie ajutați să fure și să parvină.

Însă Domnul, aici, în această poruncă a Sa dumnezeiască nu ne spune că trebuie să facem pentru oameni tot felul de păcate, pentru că și nouă ne plac acele păcate, ci El ne spune să facem pentru oameni tot binele pe care și noi ni l-am dori de la oameni. Adică El ne poruncește să facem binele Lui și să dorim binele Lui pentru toți oamenii și nu să ne așteptăm de la oameni la cine știe ce păcate făcute pentru plăcerea noastră.

Și dacă privim, în mod strict porunca Lui, ca referindu-se la binele Lui, adică la viața sfântă, El ne cere ca să îi ajutăm pe oameni să își sfințească viața, după cum și noi ne dorim ca oamenii să ne ajute să ne sfințim viața.

Adică porunca e dată pentru oameni duhovnicești, pentru că toți creștinii trebuie să fie duhovnicești. Și noi trebuie să dăruim teologie, să dăruim sfat, să dăruim milostenie, să ne rugăm pentru toți, să îi iertăm pe toți, să îi iubim pe toți oamenii, pentru că ne dorim ca toți oamenii să se comporte la fel față de noi.

Însă noi știm că oamenii nu se comportă cu noi după cum vrem noi ca ei să se comporte, ci ei se comportă cu noi după cum vor. Nu suntem utopici! Și Domnul știe acest lucru: că oamenii fac ce vor.

Dar porunca Domnului e să facem pentru oameni tot binele și să cerem de la ei tot binele. Iar dacă răspunsul altora la viața noastră de dăruire e unul negativ sau niciunul, noi nu am pierdut nimic, pentru că am făcut ceea ce trebuia: am fost un exemplu pentru toți. Căci esența poruncii Lui e să fim oameni exemplari.

Din Lc. 6, 32-34 aflăm că și cei păcătoși iubesc și sunt iubiți și că și ei fac bine celor care le fac bine și că și ei împrumută celor de la care nădăjduiesc că le vor da înapoi, dar că a iubi pe cei care ne iubesc și a face bine celor care ne fac nouă bine și a împrumuta pe alții știind că ne vor fi restituiți banii sau bunurile…nu este niciun har. De ce nu e niciun har, nicio minune, niciun lucru extraordinar? Pentru că iubirea față de cei care ne iubesc e firească, după cum și facerea de bine față de cei care ne fac nouă bine e firească, după cum și împrumutul, care știi că îți este restituit, e firesc… pentru că acestea ne fac să trăim într-o societate.

Însă e mare har, e lucrare grea – căci nu o împlinește cu adevărat oricine, ci numai omul duhovnicesc –, porunca următoare: „Iubiți pe vrăjmașii voștri [ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν] și faceți bine [καὶ ἀγαθοποιεῖτε] și împrumutați [δανείζετε], nimic așteptând în schimb [μηδὲν ἀπελπίζοντες]!” [Lc. 6, 35, BYZ].

Căci aici iubirea și ajutorul vin dintr-o inimă duhovnicească, sunt ale unui om curat, sfânt, căci el poate ierta pe vrăjmașii lui și poate face bine și împrumuta pe toți câți dorește. Și el face binele, pentru că binele îl împlinește acum, imediat, pe loc, dar Domnul ne spune că binele e răsplătit și veșnic. Pentru că, ne spune El: „Și răsplata voastră va fi multă [καὶ ἔσται ὁ μισθὸς ὑμῶν πολύς] și veți fi fiii Celui Preaînalt [καὶ ἔσεσθε υἱοὶ Ὑψίστου]; că El este bun cu cei nemulțumitori și răi [ὅτι Αὐτὸς χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]” [Lc. 6, 35, BYZ].

Cine poate să spună ce înseamnă răsplată multă la Dumnezeu? Căci El răsplătește ca un Dumnezeu și nu ca omul. Iar dacă iertarea vrăjmașilor, facerea de bine și împrumutul pentru Domnul, care nu mai așteptăm să ni se restituie, ne fac fiii lui Dumnezeu, cum să nu iertăm și să nu facem bine și să nu dăm cu împrumut pentru totdeauna? Iar El, Cel bun, Cel veșnic bun, ne învață și pe noi să fim buni, să fim duhovnicești, să fim iertători și astfel, și pentru noi, iertarea celor păcătoși să fie un lucru făcut din toată inima și nu forțat.

Căci iertarea vrăjmașilor pare „lucru mare” doar pentru că noi nu suntem duhovnicești, doar pentru că nu ne asemănăm, pe fiecare zi, cu Dumnezeu. Dar dacă am fi plini de slava Lui, am fi plini și de sfințenie și de curăție și de înțelepciune și de iertare și de compătimire pentru întreaga făptură a lui Dumnezeu. Pentru că iertarea nu e grea, nici milostenia, nici împrumutul dezinteresat, pentru că le poți face într-o clipă. Scoți bani din buzunar și dai! Ierți și mergi mai departe! Când are cineva nevoie, mergi și îl ajuți! Aceste lucruri ale iubirii sunt ușor de făcut și împlinitoare și mergi cu bucurie să le faci. Și de aceea, după cum tu iubești să ajuți oamenii, îți dorești ca și alții să se comporte față de tine la fel. Pentru că omul bun dorește ca și ceilalți să fie buni și nu niște bestii.

…Iar finalul Evangheliei, la Lc. 6, 36, e acesta: „Așadar, fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv [Γίνεσθε οὖν οἰκτίρμονες, καθὼς καὶ ὁ πατὴρ ὑμῶν οἰκτίρμων ἐστίν]!”. Căci termenul de comparație al nostru nu sunt anumiți oameni, ci Dumnezeu. Noi trebuie să fim milostivi ca Dumnezeu, adică întru toate milostivi, și nu invidioși, nu hrăpăreți, nu răi.

Și iată cum Domnul neagă ideea noastră de modă și de etalon uman! Căci nouă ni se pare că un anumit comportament e definitoriu pentru noi sau că el trebuie să fie o realitate globală, a întregii planete.

Moda vestimentară, mașina sau instrumentul de ultimă generație, tonul dat de anumiți oameni în modul de a trăi…par multora „firescul” omului. Însă, pentru Domnul, firescul omului, moda lui, etalonul lui e Dumnezeu. Căci El ne cere mereu nu să fim ca X sau Y din istorie, nu să îi copiem pe oameni, ci să fim ca Dumnezeu. Căci Dumnezeu e Cel de la care trebuie să învățăm iubirea, mila, bunătatea, sfințenia, curăția, și nu de la oameni.

Și prin aceasta înțelegem de ce multor creștini li se pare „imposibilă” viața cu Dumnezeu. Pentru că ei se uită la ce trebuie făcut…fără ca să înceapă să trăiască ortodox. Dar noi, care trăim ortodox, nu ne uităm la cât trebuie să facem, ci facem toate pentru Dumnezeu, simțind cum fiecare lucru ne apropie tot mai mult de El. Și noi iubim această apropiere continuă de Dumnezeu, care nu ne ajunge nicidecum și care e veșnică. Pentru că mereu Îl vom dori pe El, mereu Îl vom iubi, mereu vom dori să Îl cunoaștem mai mult, pentru că El va fi pentru noi, în mod veșnic, Cel mai dorit și mai iubit dintre toate.

Așadar, iubiții mei, învățătura teologică e luminare a minții și îndreptare a vieții, e ieșire din prostie și din păcătuirea grosolană! Învățătura nu smintește pe nimeni, ci numai închipuirea de sine. Multa învățătură nu te face luciferic, ci doar mândria prostească. Iar multa iubire și dăruire față de oameni nu te face un excentric, ci un om al lui Dumnezeu, care prețuiești și ajuți oamenii. Și cine îi ajută pe oameni e umplut de Dumnezeu cu mari daruri dumnezeiești și va primi răsplătiri veșnice din partea Lui, ca unul care a ajuns fiul lui Dumnezeu după har.

Să ne bucurăm întru Domnul și să Îi mulțumim Lui pentru toate! Pentru că împlinirea noastră e El, acum și pentru toți vecii. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 29 septembrie 2016, zi de joi, cu soare, 11 grade la ora 9.00.

[2] Cuvântul înainte al cărții: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/de-ce-e-nevoie-de-colectia-intrebari-si-raspunsuri-teologice/,

prima întrebare: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/cati-colaci-cuprinde-un-capetel-si-ce-semnifica-ei/

și a doua: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/29/care-sunt-numele-care-apar-in-cartea-facerea/.

[3] A se vedea: http://life.hotnews.ro/stiri-acasa-3251909-oamenii-ridicat-nu-cred-dumnezeu.htm.

[4] Ibidem.

[5] Cf. http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS5-6.

[6] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 103/ Κανόνες τῆς ἐν Τρούλλῳ Ἁγίας καὶ Οἰκουμενικῆς Πενθέκτης Συνόδου, cf. http://www.churchgoc.org/Library/canons.html#OS5-6.

[7] Ibidem/ Ibidem.

[8] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 203. [9] Idem, p. 203-206. [10] Idem, p. 206. [11] Ibidem.

[12] Preluată de aici: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Biserica_Sfântul_Gheorghe_Nou_(2).jpg#file.

[13] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/09/27/cati-colaci-cuprinde-un-capetel-si-ce-semnifica-ei/.

[14] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. a II-a îmbogățită, [fără editură], [fără oraș], 1992, p. 33.

[15] Idem, p. 261. [16] Ibidem.

[17] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 65. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 66-67. [21] Idem, p. 67-73. [22] Idem, p. 73. [23] Idem, p. 75. [24] Ibidem.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [49]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a.

***

Să vorbim însă acum şi despre dedicaţia din Eortologhionul lui Sevastos Kiminitul, imprimat în greceşte, în 1701, tot la Snagov. Înclinaţia lui Antim spre o cugetare teologică profundă se dovedeşte foarte mare şi din acestă dedicaţie, în care dogmele credinţei creştin-ortodoxe sunt rezumate într-un mod foarte concis şi convingător în aceste puţine cuvinte, de o calitate a expresiei teologiei dogmatice remarcabilă:

Începutul, mijlocul şi sfârşitul, Stăpânul şi Domnul tuturor fiinţelor, şi simţitoare şi înţelegătoare, este Făcătorul tuturor, Dumnezeu. Stăpânul însă şi sfârşitul tuturor celor de sub lună este omul. Iar sfârşitul omului, pentru care s-a creat de Dumnezeu, este câştigarea şi fericirea lui Dumnezeu însăşi; fiindcă pentru om s-a făcut toată lumea aceasta, iar omul, se zice că s-a făcut de către Dumnezeu, ca să dobândească pe Dumnezeu.

Dobândesc pe Dumnezeu oamenii aceia, carii cred drept în El şi păzesc cu scumpătate sfintele Lui porunci. Dar sfinţitele Lui porunci se cuprind în aceste două şi singure: din iubirea cătră Dumnezeu şi cătră aproapele. Atunci se realizează şi se cunoaşte iubirea cătră Dumnezeu, când păzim, cum am zis, cu scumpătate, sfintele Lui porunci, după cum o spune şi Domnul în Evanghelii: căci zice că, dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.

Iubirea cătră aproapele atunci se realizează şi se săvârşeşte, când ne iubim cu fapta şi din tot sufletul între noi, ca şi pe noi înşine, după porunca lui Dumnezeu [1].

Este esenţializată aici, în cele mai importante puncte ale sale, toată credinţa ortodoxă, neprecizată rămânând doar teologia trinitară. Claritatea şi precizia, precum şi frumuseţea expunerii se remarcă în mod deosebit şi ele ating nivelul înalt de concizie şi concentrare a formulei teologice al unor mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Întemeierea scripturistică este evidentă, la fiecare frază, dovedind că Antim era un cercetător asiduu al Sfintei Scripturi, alături de scrierile patristice, din moment ce poate să conceapă o astfel de introducere rezumativă, foarte complexă, în teologia creştină.

El avea conştiinţa unei misiuni esenţiale pentru viaţa lui, aceea de a tipări cărţi, fiindcă nu am altă putere spre ajutorul aproapelui decât ocupaţiunea tipografiei[2].

Interesant este şi faptul că, la fel ca şi în cazul cărţii lui Cariofil, Antim declară şi de această dată că: am găsit şi această carte, (…) pe care cetind-o şi cunoscând, după judecata mea că este prea mult de trebuinţă şi folositoare oricărui ortodox şi mai ales celor bisericeşti şi sfinţiţi, apoi şi iubitorilor de învăţătură şi studioşi şi îndeobşte fiecărui învăţat…, am voit s-o tipăresc şi pe aceasta spre folosul, cum am zis, a celor ce vor ceti-o [3].

În consecinţă, îi putem atribui iniţiativa imprimării şi a acestei lucrări, precum şi a altor cărţi absolut esenţiale. Însă este uimitor pentru noi acest fapt, ţinând cont de calitatea lui de la acea vreme, „umilă” totuşi, de simplu ieromonah tipograf, chiar dacă devenit egumen, căci Antim nu semnează niciodată pe cărţile tipărite la Snagov cu titulatura de „egumen” sau  de „stareţ”, ci doar cu cea de „ieromonah”.

Să avem în vedere şi faptul că predecesorul său la conducerea tipografiei bucureştene era un episcop, care apoi a condus tiparniţa de la Buzău, şi că în cazul unor cărţi de importanţa şi cu ecoul celor imprimate de Antim, iniţiativa şi decizia tipăririi aparţinea unor înalţi ierarhi sau unor cărturari sau teologi de renume.

Ceea ce ne conduce către concluzia că Antim nu a fost niciodată un „nimeni”, un „anonim” tipograf – oricât de capabil –‚ ci dimpotrivă, o personalitate marcantă, de părerea căruia s-a ţinut seama, un teolog care avea un cuvânt de spus în Biserică. Prin urmare, este de înţeles că, în  majoritatea cazurilor, el îşi alegea şi decidea asupra cărţilor care urmau să fie tipărite, încă de pe acum, nu numai după ce va fi înaintat episcop, când acest gest intră în cutuma treptei sale.

Întorcându-se la Bucureşti, Antim imprimă, în 1703, Noul Testament românesc în care semnează, de asemenea, dedicaţia către domnitor. Virtuţile teologice şi literare şi ale acestui text sunt maxime. Vrând să dovedească faptul că învăţăturile cuprinse în cele patru Evanghelii sunt „matca” spirituală la care se întorc, precum nişte ape, puterile sufletului creştinesc, însetat de adevăratul cuvânt al vieţii, Antim purcede la comparaţia acestei „legi” duhovniceşti cu legile fizice care guvernează acest pământ, precum magnetismul, gravitaţia, curgerea fluviilor în mări și oceane, etc:

Întoarce-se pururea magnitul cătră polus; zboară spre înălţime focul; pleacă-se în sânul pământului piatra; aleargă apele în braţele mării; şi în scurte cuvinte, toate lucrurile cătră chendrul lor să pleacă [4]. Aceasta pentru a sublinia stabilitatea realităţilor duhovniceşti, pe plan spiritual, la fel de „consistentă” şi de mare ca şi a legilor cosmice.

Importanţa Evangheliei pentru lumea creştină este pusă în lumină printr-o succesiune de enumeraţii – parafraze, în fapt, ale unor celebre versete din Sfânta Scriptură:

De vreme ce Evangheliia iaste sabiia carea biruieşte toate armele potrvnicului, cu aceasta călcăm toate relele, răbdăm cu îndrăzneală cele împotrivă, gonirile, ticăloşiile, năcazurile şi moartea, asemănându-se Celui ce bine s-au vestit şi mult pătimaşului [pătimitorului] Mântuitoriu: pren mijlocul [cu ajutorul] Evangheliei biruim pre iudei [argumentele lor], ruşinăm nebună înţelepciunea neînţelepţilor înţelepţi ai lumii aceştia; cu Evangheliia, Pavel au smerit mândriia Romei şi într-însa o au întemeiat; Ioann cu lumina Evangheliei au luminat întunecata Elada; Petru au întors toată Iudea şi toţi apostolii au sădit viia cea de taină, Beserica; supus-au răsăritul, biruit-au pe tirani, n-au băgat în seamă sudălmile, n-au socotit muncile, izgonirile şi moartea, ci mergea bucurându-se despre faţa adunării.

Evanghelia arată pe Cel ce pentru noi S-au întrupat, pătimind şi cu necinste murind, cea desăvârşită a Lui dumnezeire şi desăvârşită omenire; adeverează pre cea de margine a Lui începătoare stăpânire a vieţii şi a morţii. Prin Evanghelie ne-am împăcat cu Dumnezeu, şi den fiii mâniei ne-am învrednicit a-I fi fii prin botez. „Prin Evanghelie eu pre voi am născut” [I Cor. 4, 15] [5].

Semnificative, din punct de vedere literar, sunt figurile de stil (metonimia, sinecdoca, epitetul, metafora revelatorie), precum şi capacitatea de concentrare a mesajului, calitatea oratorică a frazelor, într-o măsură în care, întru totul, acestea corespund virtuţilor literare pe care le vom remarca în omilii şi înălţimii teologice a personalităţii sale, aşa cum acestea din urmă ne vor permite să o receptăm.

Prin urmare, putem trage concluzia certă că, la 1703 (deci, chiar înainte de a deveni episcop), cel puţin, dacă nu şi mai înainte, Antim predica tot atât de minunat, aşa cum vom vedea în Didahii, operă bănuită, până în prezent, de majoritatea exegeţilor, a fi rostită după 1708.

Antim remarcă semnificaţia aparte a acestei noi ediţii a Noului Testament în româneşte şi îl elogiază pe domnitorul care, cu cheltuiala sa, a susţinut acest deziderat: Mare slavă au luat, cu adevărat, şi cinste nemuritoare Ptolemeu, împăratul Eghipetului, pentru tălmăcirea Bibliei în limba elinească. Iară măriia-ta, mai mare cinste şi plată vei lua în aciastă lume şi în cea viitoare, pentru căci Noul acesta Testament al Mântuitoriului, fiind întru limba cea părintească tălmăcit, cu ale mării-tale cheltuiale, spre cea de obşte folosinţă, l-ai tipărit şi l-ai dat [6].

Versurile la stemă, din această ediţie a Noului Testament, au fost atribuite tot lui Antim şi adâncimea cugetării teologice, precum şi perfecţiunea prozodică, fac din ele unele dintre cele mai frumoase de acest gen:

Patru sunt râuri den Raiu ce cură
Precum grăiaşte Sfânta Scriptură.
Patru Evanghelii den ceriu ne tună
Şi la credinţă pre toţi ne adună.
Patru sunt semne tot îndoite
Şi ale ţării foarte slăvite,
Cu care semne să-ncoronează
Domnul Constandin, tot omul <să> crează,
Ce să numeşte Basarabă;
De-ai Domnul viaţă multă să aibă [7].

Versurile se întemeiază pe o hermeneutică heraldică ce are la bază, la rândul ei, nu semnificaţia vizuală a simbolurilor heraldice, nu interpretarea acestor simboluri în sine, ci interpretarea numărului lor, Antim construind întregul „scenariu” hermeneutic pe semnificaţia cifrei patru, care este numărul celor patru râuri originare ce izvorau din Eden, ca şi al celor patru Evanghelii, care vin de la Dumnezeu, din „ceriu”, cu putere, tunând şi adăpând pământul.

Patru sunt şi simbolurile din stema ţării, semnificând – poate – pronia lui Dumnezeu şi puterea pe care El i-a hărăzit-o domnitorului. Aceste versuri sunt „cea mai reuşită gnomă numerică (…) din câte ne-a fost cu putinţă a izola în versurile româneşti scrise întru glorificarea emblemelor voievodale sau mitropolitane”[8].

Un an mai târziu, Antim scotea din tiparniţele sale Vieţile paralele ale lui Plutarh, în greceşte, prefaţate tot de el. Această lucrare celebră a Antichităţii a fost tradusă din greaca veche în greaca nouă de beizadeaua Constantin, fiul lui Constantin Brâncoveanu, ne informează Antim, asumându-şi şi de această dată responsabilitatea iniţiativei imprimării, căci de loc n-am întârziat să întrebuinţez mii de chipuri ca să înduplec pe strălucirea sa să dea în tipar [9], lucru nu uşor, susţine el, din cauză că tânărul prinţ era modest, înţelept, şi cuminte [10] şi nu iubea laudele uşoare [11].

Însă tipograful nu cere decât avizul autorului, ceea ce înseamnă că avea o mare libertate în a-şi alege „materialul” tipăriturilor sale, poate şi datorită faptului că utilajul tipografic, în sine, era, în mare parte, construit sau recondiţionat de el însuşi.

Prefaţa se adresează cititorilor şi autorul ei precizează că s-a oprit asupra acestei cărţi, pentru că pururea se află în căutarea vreunei osteneli serioase pentru răspândirea cunoştinţei cei iubitoare de învăţătură a voastră [12].

Antim recomandă această traducere ca fiind foarte bună şi suportând cu uşurinţă examenul comparaţiei cu originalul în greaca veche, întrucât prinţul Constantin nicidecum n-a neglijat unde era cu lipsă Plutarh să îndeplinească, cu mare osârdie, desluşind strălucirea sa pe larg acea istorie, unde scriitorul cu repejune o atinge [13], adică nu doar a tradus, ci a şi clarificat pasajele mai dificile.

Dacă cineva se îndoieşte de virtutea tânărului prinţ şi a fraţilor săi, la fel de vrednici, aceasta o asigură acei cu carii împreună petrec, îi văd şi convorbesc, localnici şi străini [14]. Antim laudă şi profesorul, pe Gheorghe Maiota (care era şi predicator al curţii domneşti), şi consideră că ucenicii trebuie să devină icoane însufleţite [15] ale învăţătorului, adăugând că fiii domnitorului atrag spre ei floarea învăţăturii, după cum chihlimbarul, cu o uşoară frecare, îndată-şi dezveleşte puterea naturală atractivă [16].

Doi dintre fiii lui Brâncoveanu, Ştefan şi Radu, au scris predici panegirice care, au fost, de asemenea, publicate de Antim, după cum am arătat în secţiunea în care ne-am ocupat, pe larg, de activitatea sa tipografică.

În fine, ultima prefaţă-dedicaţie a lui Antim dintr-o carte tipărită, este cea din Ceaslovul tradus de el şi imprimat la Târgovişte, în 1715. Ea se adresează, desigur, lui Ştefan Cantacuzino şi în ea este elogiat – poate peste măsură – domnitorul, dar trebuie să ţinem seama că Antim Ivireanul vedea mai mult ceea ce dorea să fie acest domn, decât ceea ce era cu adevărat.

De altfel, istoria îl blamează pe acesta pentru amestecul său în nefericirea familiei lui Constantin Brâncoveanu şi această pată acoperă cu totul personalitatea lui, cu atât mai mult cu cât nu a apucat să domnească mai mult de doi ani, urmând apoi drumul Istanbulului, ca şi Brâncoveanu, şi având soarta celui împotriva căruia se pare că a uneltit.

Antim nu pare să fi fost atent la posibila rumoare care l-ar fi acuzat pe Ştefan Cantacuzino de această cumplită faptă, poate şi din cauza faptului că fusese nemulţumit cu politica de neutralitate dusă de Brâncoveanu şi era absorbit de aspiraţiile sale de eliberare, îndreptându-şi toate speranţele către acest descendent din familia Cantacuzinilor, care se afişase de multe ori ca inamică a turcilor.

Fără îndoială, gestul lui Ştefan Cantacuzino, pe care l-a făcut la începutul domniei sale, de a elibera pe membrii clerului de plata taxelor obişnuite către stat, l-a înduioşat profund pe mitropolit (chiar dacă el intermediase acest lucru) şi l-a făcut şi mai iubitor faţă de acest domn. Când, în 1716, a juns vestea că acesta a fost spânzurat în beciurile închisorii din Istanbul, Antim a blestemat stăpânirea turcească.

Sfântul Antim face precizarea, în această dedicaţie, că din tipografie n-au eşit, până acum, aciastă carte, nici mai împodobită de cum să vede, nici de tot tălmăcită pre limba rumânească, precum acum s-au tipărit [17]. Despre importanţa ei am discutat în capitolul despre naţionalizarea cultului.

Mai există o scurtă dedicaţie, manuscrisă, către Constantin Brâncoveanu, pe cele două volume ale Evangheliei georgiene tipărite la Tiflis, în 1709, şi pe care Mihai Ştefanovici i le-a trimis lui Antim. Însă nu voi mai insista asupra ei, întrucât am amintit-o deja şi am citat din ea într-o ocazie anterioară.

Aceste texte, deşi scurte, ne-au familiarizat deja, în parte, cu stilul lui Antim Ivireanul. Ele reliefează, pe de o parte, că „Ivireanul îşi scrie, cu egală dezinvoltură, prefeţele în româneşte, în greceşte şi în slavoneşte”[18] şi, pe de altă parte, că Antim este, de „timpuriu” (un „timp” măsurat numai de atestări documentare), un mare erudit şi teolog, o personalitate „misterioasă” care, sub aparenţa smerită a unui simplu ieromonah tipograf (după cum ne vorbesc documentele), se dovedeşte a fi un om care are un cuvânt de spus în disputele dogmatice sau în stabilirea apariţiilor tipografice.

Faptul că el îi ia, din proprie iniţiativă, apărarea lui Cariofil şi decide imprimarea cărţii acestuia post-mortem, arată că era în măsură să aprecieze cărţi de o mare profunzime teologică sau filosofică şi să le selecteze în vederea tipăririi, şi să scrie prefeţe din care transpar multa erudiţie şi cugetarea teologică adâncă. Şi acestea cu ceva timp înainte de a deveni ierarh al Bisericii.

Nu este de mirare, în aceste condiţii, de ce a fost ales, în 1705, episcop de Râmnic şi de ce mitropolitul Teodosie a lăsat prin testament ca Antim Ivireanul să îi urmeze în scaunul mitroplitan, aceste evenimente succedându-se cu repeziciune, ceea ce dovedeşte că virtuţile sale erau, de mult, învederate contemporanilor săi şi că, de la bun început, de la venirea sa la Bucureşti, Antim nu a fost „un tipograf oarecare”.

Abilităţile literare ale lui Antim, mai ales, dovedesc un cititor asiduu şi un foarte fin şi profund cunoscător atât al literaturii patristice, cât şi al celei profane. Însă ceea ce va fi mirabil de observat, în paginile ce urmează, este că Antim nu a eşuat în niciuna din iniţiativele sale literare şi că nu există carte a sa, despre care să spunem că nu este un succes literar şi un document preţios al literaturii noastre vechi.


[1] Opere, p. 405.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 405-406. [4] Idem, p. 406.

[5] Idem, p. 407. [6] Idem, p. 407-408.

[7] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 129-130.

[8] Dan Horia Mazilu, Literatura română barocă în context european, Ed. Minerva, Bucureşti, 1996, p. 196.

[9] Opere, p. 408.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 409. [14] Ibidem.

[15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Idem, p. 409-410.

[18] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 482.

Nu e bine să ne furăm căciula

Aud tot mai des, pe la conferințe ortodoxe, exemplul cu bătrâna țărancă analfabetă care a trăit muncind toată viața, s-a rugat cum a putut și cum a știut, fără să cunoască Teologie, neavând condițiile necesare și, după ce a murit, a luat-o Dumnezeu la El și…L-a recunoscut imediat pe Hristos, atunci când L-a văzut. Fără să fi avut descoperiri dumnezeiești în timpul vieții.

Pot să cred că un om care nu a avut posibilitatea să învețe carte și, implicit, Teologie, care s-a trudit să-i crească pe alții și a fost credincios toată viața, este miluit de Dumnezeu și primit în Împărăția Lui.

Există chiar, în calendarul nostru ortodox, o zi de pomenire a Sfinților săraci. Și, după câte îmi amintesc, Sfântul Ioan de Kronstadt îi numea pe țăranii care trudeau toată ziua Mucenici.

Însă nu știu dacă aceste exemple ni se potrivesc.

Dacă este să căutăm pilde după care să ne ghidăm în viața noastră, oare nu ar trebui să le căutăm în conformitate cu viața noastră?

Adică, dacă trăiești în pustie, cauți pe cineva care să-ți fie model și îndrumător din punct de vedere anahoretic.

Dacă trăiești în Mănăstire de obște, vrei să înveți cum să te mântuiești uitându-te la cineva care a trăit în Mănăstire de obște și a avut virtuți mari în aceste condiții.

Dacă vrei să imiți nebunia pentru Hristos, înveți de la cei care au practicat-o.

Bineînțeles, există și lucruri bune, fapte sau obiceiuri, pe care poți să le înveți de la oricine, indiferent de viața pe care a avut-o, adaptându-le, desigur, la modul tău de existență.

Dar a spune că trebuie să învățăm simplitatea analfabetismului și rugăciunea brambura, noi, care avem școli și facultăți, noi, care învățăm pe brânci pentru a ne integra în societate și a avea un loc de muncă cât mai bun, mi se pare o imensă ipocrizie.

Pentru că, dacă pentru nevoile noastre știm să ne punem cu burta pe carte ani de zile și să facem masterate și doctorate, pentru a fi recunoscuți și lăudați, dar pentru Dumnezeu…ne luăm pildă de viață duhovnicească pe femeia proastă, care, sărmana, nu a avut posibilități ca să învețe mai mult (deși poate ar fi vrut: am întâlnit multe cazuri de acest fel), atunci suntem de osândit, iar nu virtuoși.

Da, dacă o luăm drept exemplu numai pentru ca să ne smerim și mai mult, atunci e bine.  Dacă ne prihănim pururea în sinea noastră și ne spunem că suntem mai jos decât cei neînvățați, dar noi ne construim zilnic interior prin citiri și scrieri duhovnicești, alături de multe alte fapte bune, atunci e bine.

Dar dacă luăm oamenii neînvățați ca pildă la propriu, și considerăm că, dacă Dumnezeu îi mântuiește pe aceia, atunci tot ce trebuie să facem e…să nu facem nimic, și ne va mântui și pe noi Dumnezeu, tot la fel, atunci ne mințim cu bună știință. Și ne vom primi plata de la Dumnezeu care se cuvine unor ipocriți leneși și mincinoși.

Pentru că înseamnă că nu am căutat niciodată mântuirea, ci numai justificări pentru a ne crede ortodocși și a…sta degeaba în voie.

Dacă îi place cuiva pilda cu țăranca neînvățată, cu adevărat, și vrea să o urmeze fără ipocrizie, atunci să se ducă și să se facă țăran. Fără nicio pretenție culturală, și să trăiască în conformitate cu tot ceea ce decurge de aici. Dacă conștiința lui îi spune că numai așa poate să se mântuiască.

La fel, dacă cineva își alege pildă numai pe Părinții pustnici, să se ducă în pustie și să trăiască asemenea. Dacă poate.

Aceasta este învățătura ortodoxă: ca fiecare să facă ce vorbește. Nu să vorbească despre virtuți din auzite și din citite și apoi să le arunce altora în față drept norme de viață, pe care ei înșiși nu le practică.

Dar dacă noi avem viața pe care o avem și, datorită epocii în care trăim, dacă avem posibilitatea să facem atâtea școli și să cunoaștem atâtea lucruri, la care mulți dintre strămoșii noștri nici nu îndrăzneau să viseze vreodată, dacă trăim în orașe, cu toată tehnologia pe care o avem la dispoziție, și nu vrem să plecăm de aici…atunci înseamnă că pe toate acestea trebuie să le punem în slujba lui Dumnezeu, într-un anumit fel, după cum ne este propriu fiecăruia dintre noi. Și nu să ne facem că ele nu există și că noi visăm, acum, „ce frumos ar fi” să tragem la plug și să facem „muncă de rob”…ca să ne rugăm cât și cum putem.

Ne furăm căciula singuri și nu cred că vom avea „sporire duhovnicească” din asta.

Viețile Sfinților români canonizați pe 28 septembrie 2016

Au fost alcătuite de Pr. Dr. Ștefan Zară și de Ierom. Antim Motorga și editate în două volume, pe care le puteți downloada de aici:

Viata_sfintilor_daniil_si_misail_de_la_manastirea_turnu.pdf

Viata_sfintilor_neofit_si_meletie_de_la_stanisoara_bt.pdf.

Sunt din locația de aici.

Care sunt numele care apar în cartea Facerea?

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Întrebări și răspunsuri teologice
(vol. 1)

*

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea?

Primul nume care apare în cartea Facerea este numele Dumnezeu [Θεὸς] [1, 1, LXX]. E numele Făcătorului cerului și al pământului și al nostru, al oamenilor, al Dumnezeului nostru treimic. După care, la 1, 2, apare sintagma Duhul lui Dumnezeu [Πνεῦμα Θεοῦ], care indică persoana Sfântului Duh, dar și numele de Domnul [Κύριος], care indică persoana Fiului [2, 8].

Și Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [Εδεμ] și în Edem l-a pus pe omul pe care l-a zidit [2, 8].

Din Edem ieșea un râu care se împărțea întru 4 începuturi [εἰς τέσσαρας ἀρχάς] [2, 10], iar numele acestor 4 râuri erau: 1. Fison [Φισων], care înconjoară tot pământul Evilat [Ευιλατ] [2, 11]; 2. Ghion [Γηων], care înconjoară tot pământul Etiopiei [2, 13]; 3. Tigris [Τίγρις], care merge înaintea Assiriei [2, 14] și 4. Evfratis [Εὐφράτης] [2, 14].

Primul om creat de Dumnezeu s-a numit Adam [Ἀδάμ] [2, 16], iar prima femeie a fost numită de Adam Viață [Ζωή] [2, 20], pentru ca în 4, 1 să aflăm că numele ei este Eva [Εὕα]. Primul lor copil a fost Cain [Κάϊν] [4, 1], iar al doilea a fost Abel [Ἅβελ] [4, 2].

Pământul Ned [Ναιδ] apare în 4, 16. Cain l-a născut pe Enoh [Ἑνώχ] [4, 17]. Fiul lui Enoh a fost Ghedad [Γαιδαδ] [4, 18], iar fiul lui Ghedad a fost Meil [Μαιηλ] [4, 18], iar fiul lui Meil a fost Matusala [Μαθουσαλα] [4, 18], iar fiul lui Matusala a fost Lameh [Λάμεχ] [4, 18]. Femeile lui Lameh au fost Ada [Αδα] și Sella [Σελλα] [4, 19].

Ada l-a născut pe Iobel [Ιωβελ] [4, 20] și pe Iubal [Ιουβαλ] [4, 21], pe când Sella l-a născut pe Tobel [Θοβελ], dar a avut și o fiică, pe Noema [Νοεμα] [4, 22]. Al 3-lea fiu al lui Adam și al Evei, despre care ne vorbește Scriptura, este Sit [Σήθ] [4, 25]. Iar fiul lui Sit a fost Enos [Ἐνώς] [4, 26].

Fiul lui Enos a fost Cainam [Καϊνάμ] [5, 9]. Iar Cainam l-a născut pe Maleleil [Μαλελεήλ] [5, 12]. Fiul lui Maleleil a fost Iaret [Ἰάρετ] [5, 15], pe când fiul lui Iaret a fost Enoh [Ἑνώχ] [5, 18]. Iar Enoh l-a născut pe Matusala [Μαθουσαλά].

Matusala l-a născut pe Lameh [Λάμεχ] [5, 25], iar Lameh l-a născut pe Noe [Νῶε] [5, 29], iar Noe a avut 3 fii: pe Sim [Σήμ], pe Ham [Χαμ] și pe Iafet [Ιαφεθ] [5, 32]. Chivotul lui Noe s-a oprit pe munții lui Ararat [τὰ ὄρη τὰ Αραρατ] [8, 4], iar Ham l-a născut pe Hanaan [Χανάαν] [9, 18].

Capitolul al 10-lea din Facerea e plin de nume. Astfel, fiii lui Iafet sunt Gamer [Γαμερ], Magog [Μαγώγ], Made [Μαδαι], Iovan [Ιωυαν], Elisa [Ελισα], Tobel [Θοβελ], Mosoh [Μοσοχ] și Tiras [Θιρας] [10, 2]. Fiii lui Gamer sunt Ashanaz [Ασχαναζ], Rifat [Ριφαθ] și Torgama [Θοργαμα] [10, 3]. Fiii lui Iovan sunt Elisa [Ελισα] și Tarsis [Θαρσις], cât și Chitii [Κίτιοι] și Rodii [Ῥόδιοι] [10, 4]. Însă Chitii și Rodii sunt forme de plural, arătând două neamuri care au ieșit din doi fii ai lui Iovan. Pe când numele celor doi sunt Chitios [Κίτιος] și Rodios [Ῥόδιος].

Fiii lui Ham au fost Hus [Χους], Mesrem [Μεσραιμ], Fud [Φουδ] și Χανααν [Χανάαν] [10, 6], ultimul fiind amintit la 9, 18. Fiii lui Hus au fost Sava [Σαβα], Evila [Ευιλα], Savata [Σαβαθα], Regma [Ρεγμα] și Savacata [Σαβακαθα], pe când fiii lui Regma au fost Sava [Σαβα] și Dadan [Δαδαν] [10, 7].

Nevrod [Νεβρωδ] a fost fiul lui Hus [10, 8], iar în 10, 10-12 găsim nume de cetăți: Babilon [Βαβυλών], Oreh [Ορεχ], Arhad [Αρχαδ], Halanni [Χαλαννη], Sennaar [Σεννααρ], Assur [Ασσουρ], Ninevi [Νινευή], Roovot [Ροωβωθ], Halah [Χαλαχ] și Dasem [Δασεμ].

Mesrem i-a născut pe Ludiim [Λουδιιμ], pe Enemetiim [Ενεμετιιμ], pe Laviim [Λαβιιμ], pe Neftaliim [Νεφθαλιιμ][10, 13], pe Patrosoniim [Πατροσωνιιμ], pe Hasloniim [Χασλωνιιμ] și pe Caftoriim [Καφθοριιμ] [10, 14]. Iar Hasloniim l-a născut pe Filistiim [Φυλιστιιμ] [10, 14].

Fiii lui Hanaan au fost Sidon [Σιδών], Hetteos [Χετταῖος] [10, 15], Iebuseos [Ιεβουσαῖος], Amorreos [Ἀμορραῖος], Ghergheseos [Γεργεσαῖος] [10, 16], Eveos [Ευαῖος], Arucheos [Αρουκαῖος], Asenneos [Ασενναῖος] [10, 17], Aradios [Ἀράδιος], Samareos [Σαμαραῖος] și Amati [Αμαθι] [10, 18].

În 10, 19 întâlnim alte nume de cetăți: Sidon [Σιδών], Gherara [Γεραρα], Gaza [Γάζα], Sodoma [Σόδομα], Gomorra [Γόμορρα], Adama [Αδαμα], Sevoim [Σεβωιμ] și Lasa [Λάσα].

În 10, 21 apare numele Eber [Ἔβερ].

Fiii lui Sim au fost Elam [Αιλαμ], Assur [Ασσουρ], Arfaxad [Ἀρφαξάδ], Lud [Λουδ], Aram [Ἀράμ] și Cainam [Καϊνάμ] [10, 22]. Fiii lui Aram au fost Os [Ως], Ul [Ουλ], Gater [Γαθερ] și Mosoh [Μοσοχ] [10, 23]. Arfaxad a născut pe Cainam, iar Cainam l-a născut pe Sala [Σαλά], iar Sala l-a născut pe Eber [10, 24].

Eber, la rândul său, i-a născut pe Falec [Φάλεκ] și pe Iectan [Ιεκταν] [10, 25]. Iar fiii lui Iectan sunt Elmodad [Ελμωδαδ], Salef [Σαλεφ], Asarmot [Ασαρμωθ], Iarah [Ιαραχ] [10, 26], Odorra [Οδορρα], Ezil [Αιζηλ], Decla [Δεκλα] [10, 27], Avimeil [Αβιμεηλ], Savev [Σαβευ] [10, 28], Ufir [Ουφιρ], Evila [Ευιλα] și Iobab [Ιωβαβ] [10, 29].

În 10, 30 avem două nume de localități: Massi [Μασση] și Sofira [Σωφηρα]. Iar cetatea unde oamenii au vrut să ridice turnul se numește Tulburare [Σύγχυσις] [11, 9].

Arfaxad l-a născut pe Cainam [11, 12], Cainam l-a născut pe Sala [11, 13], Sala l-a născut pe Eber [11, 14], Eber l-a născut pe Falec [11, 16], Falec l-a născut pe Ragav [Ῥαγαύ] [11, 18], Ragav l-a născut pe Seruh [Σερούχ] [11, 20], Seruh l-a născut pe Nahor [Ναχώρ] [11, 22], Nahor l-a născut pe Tara [Θάρα][11, 24], iar Tara i-a născut pe Avram [Αβραμ], Nahor și Arran [Αρραν] [11, 26].

Arran l-a născut pe Lot [Λώτ] [11, 27], în 11, 28 se vorbește despre țara Haldeilor [τῶν Χαλδαίων], femeia lui Avram este Sara [Σαρα] [11, 29]. Femeia lui Nahor era Melha [Μελχα][11, 29], care era fiica lui Arran, care era tatăl a două fiice: Melha [Μελχα] și Iesha [Ιεσχα] [11, 29].

În 11, 31 aflăm numele cetății Harran [Χαρράν], iar în 12, 5 se vorbește despre Hanaan [Χανάαν].  În 12, 6 aflăm locul Sihem [Συχέμ], în 12, 8 aflăm pentru prima oară despre cetățile Betil [Βαιθηλ] și Anghe [Αγγαι], și tot pentru prima oară, la 12, 10, aflăm despre Egiptos [Αἴγυπτος].

Conducătorul Egiptului se numește Farao [Φαραώ] [12, 15], adică faraon, iar în 13, 7 sunt amintiți Hananeii [Χαναναῖοι] și Ferezeii [Φερεζαῖοι]. În 13, 10 aflăm pentru prima oară despre râul Iordanis [Ἰορδάνης], iar în 13, 10 despre localitatea Zogora [Ζογορα]. În 13, 18 aflăm pentru prima oară de stejarul lui Mamvri [τὴν δρῦν τὴν Μαμβρη] și tot aici de cetatea Hebron [Χεβρων].

În cap. al 14-lea vom găsi mai multe nume de împărați: Amarfal, împăratul Sennaarului [Αμαρφαλ βασιλέως Σεννααρ], Arioh, împăratul Ellasarului [Αριωχ βασιλεὺς Ελλασαρ], Hodollogomor, împăratul Elamului [Χοδολλογομορ βασιλεὺς Αιλαμ], Targal, împăratul neamurilor [Θαργαλ βασιλεὺς ἐθνῶν] [14, 1], Valla, împăratul Sodomei [Βαλλα βασιλέως Σοδομων], Varsa, împăratul Gomorrei [Βαρσα βασιλέως Γομορρας], Sennaar, împăratul Adamei [Σεννααρ βασιλέως Αδαμα], Simovor, împăratul Seboimului [Συμοβορ βασιλέως Σεβωιμ] și împăratul Balac [Βαλακ] sau Sigor [Σηγωρ] [14, 2].

Ei s-au adunat în Valea sărată [τὴν φάραγγα τὴν ἁλυκήν], unde acum e Marea sărurilor [ἡ θάλασσα τῶν ἁλῶν] [14, 3]. În 14, 5 apare numele Astarot Carnen [Ασταρωθ Καρναιν], forma de Ac. pl. Ommeus [Ομμαίους] și numele cetății Savi [Σαυη].

Din 14, 6 aflăm că Horreii [Χορραίοι] trăiau în munții Siir [Σηιρ] și până la terebintul Faranului [ἕως τῆς τερεμίνθου τῆς Φαραν].

Cadis [Καδης] sau Izvorul judecății [τὴν πηγὴν τῆς κρίσεως] apare pentru prima oară în 14, 7. Tot aici apare pentru prima oară și numele Amalic [Αμαληκ] și aflăm că amorreii locuiau în Asasantamar [Ασασανθαμαρ].

Amoris [Αμορις] a fost fratele lui Eshol [Εσχωλ] și al lui Avnan [Αυναν], care erau aliații [συνωμόται] lui Avram [14, 13]. În 14, 14 apare pentru prima oară în Scriptură numele Dan [Δάν], iar din 14, 15 aflăm că localitatea Hova [Χωβα] este în stânga Damascosului [Δαμασκός]/ Damascului.

Dacă în 14, 5 a apărut numele cetății Savi, în 14, 17 se amintește valea Savi [τὴν κοιλάδα τὴν Σαυη]. În 14, 18 avem numele împăratului Salimului [Σαλήμ]: Melhisedec [Μελχισέδεκ]. Iar aliații lui Avram apar în 14, 24 și ei sunt 3: Eshol [Εσχωλ], Avnan [Αυναν] și Mamvri [Μαμβρη].

Masec [Μασεκ] era fiul lui Damascos Eliezer [Δαμασκὸς Ἐλιέζερ] [15, 2]. Evfratis, râul cel mare, reapare în 15, 18, pe când în 15, 19-21 apar neamurile al căror pământ Domnul îl va da seminției lui Avram, toate scrise cu majusculă și la Ac. pl.: pământurile Cheneilor [Καιναίους], Chenezeilor [Κενεζαίους], Chedmoneilor [Κεδμωναίους], Hetteilor [Χετταίους], Ferezeilor [Φερεζαίους], Rafainilor [τοὺς Ραφαϊν], Amorreilor [Αμορραίους], Hananeilor [Χαναναίους], Eveilor [Ευαίους], Ghergheseilor [Γεργεσαίους] și Iebuseilor [Ιεβουσαίους].

Slujitoarea egipteancă a Sarei se numea Agar [Ἁγάρ] [16, 1]. Calea Sur [Σουρ] e menționată în 16, 7. Îngerul Domnului îi spune lui Agar numele fiului ei: Ismail [Ισμαηλ] [16, 11]. Fântâna înaintea căreia am văzut [Φρέαρ οὗ ἐνώπιον εἶδον] e amintită în 16, 14, alături de localitățile Cadis [Καδης] și Barad [Βαραδ], Barad apărând aici pentru prima dată în cartea Facerea.

Domnul îi schimbă numele lui Avram în Avraam [Ἀβραάμ] [17, 5], iar lui Sara în Sarra [Σάρρα] [17, 15] și îi profețește lui Avraam că va naște un fiu, pe Isaac [Ἰσαάκ] [17, 19]. În 19, 22 apare cetatea Sigor [Σηγωρ], unde a mers Lot. Fetele lui Lot au născut cu tatăl lor pe Moab [Μωαβ], din care se trag Moabitenii [Μωαβιτῶν] [19, 37] și pe Amman [Αμμαν], din care se trag Ammanitenii [Αμμανιτῶν] [19, 38].

Avraam locuiește un timp în Gherara [20, 1], iar împăratul Gherarei era Abimeleh [Αβιμελεχ] [20, 2]. În 21, 3 ni se vorbește despre nașterea lui Isaac. Ismail locuiește în pustiul Faran [Φαραν]. În 21, 22 apar încă două nume noi de bărbați: Ohozat [Οχοζαθ] și Ficol [Φικολ]. În 21, 31 apare pentru prima oară locul Fântâna jurământului [Φρέαρ ὁρκισμου], iar pământul Filistiimilor [Φυλιστιιμ] apare în 21, 32, cât și în 21, 34.

În 22, 14 găsim locul Domnul a văzut [Κύριος εἶδεν]. Melha [Μελχα] a fost soția lui Nahor [Ναχώρ], fratele lui Avraam [22, 20]. Și Melha l-a născut pe Ox [Ωξ], pe Vavx [Βαυξ], pe Camuil [Καμουηλ] – care este tatăl Sirilor [πατέρα Σύρων]/ sirienilor [22, 21] – pe Hasad [Χασαδ], pe Azav [Αζαυ], pe Faldas [Φαλδας], pe Iedlaf [Ιεδλαφ] și pe Batuil [Βαθουηλ] [22, 22]. Iar Batuil a născut-o pe Rebecca [Ῥεβέκκα] [22, 23], pe când concubina lui Nahor, care se numea Reima [Ρεημα], i-a născut lui Nahor pe Tabec [Ταβεκ], pe Gaam [Γααμ], pe Tohos [Τοχος] și pe Moha [Μωχα] [22, 24].

Sarra moare în cetatea Arboc [Αρβοκ], viitorul Hebron [Χεβρων], în țara Hanaan [23, 2]. Avraam cere de la fiii lui Het [Χετ] un loc de mormânt [23, 3-4]. Efron [Εφρων], fiul lui Saar [Σααρ] e pomenit în 23, 8, pe când în 23, 10 aflăm că Efron era Hetteos [ὁ Χετταῖος].

Mesopotamia [Μεσοποταμία] apare în 24, 10 și aici trăia Rebecca [24, 15], al cărei frate se numea Laban [Λαβαν] [24, 29]. În 24, 62 e amintit locul Fântâna vedeniei [τὸ Φρέαρ τῆς ὁράσεως]. Avraam, cu noua lui femeie, Hettura [Χεττουρα] [25, 1], i-a avut pe următorii fii: pe Zemran [Ζεμραν], pe Iexan [Ιεξαν], pe Madan [Μαδαν], pe Madiam [Μαδιάμ], pe Iesboc [Ιεσβοκ] și pe Soie [Σωυε] [25, 2]. Iexan a avut 3 fii: pe Sava [Σαβα], pe Teman [Θαιμαν] și pe Dedan [Δαιδαν] [25, 3]. Iar fiii lui Dedan au fost Raguil [Ῥαγουήλ], Navdeil [Ναβδεηλ], Assuriim [Ασσουριιμ], Latusiim [Λατουσιιμ] și Loomim [Λοωμιμ] [25, 3], pe când fiii lui Madiam au fost Ghefa [Γαιφα], Afer [Αφερ], Enoh [Ἑνώχ], Avira [Αβιρα] și Elraga [Ελρα- γα] [25, 4].

Pe fiii lui Ismail îi găsim în 25, 13-15 și ei sunt Naveot [Ναβαιωθ], Chidar [Κηδαρ], Navdeil [Ναβδεηλ], Massam [Μασσαμ], Masma [Μασμα], Iduma [Ιδουμα], Massi [Μασση], Hoddad [Χοδδαδ], Teman [Θαιμαν], Ietur [Ιετουρ], Nafes [Ναφες] și Chedma [Κεδμα].

În 25, 20 ni se spune că Batuil și Laban erau de neam sirian și, pe cale de consecință, și Rebecca era siriană. Și Rebecca îi naște pe Isav [Ἠσαῠ] [25, 25] și pe Iacov [Ἰακώβ] [25, 26]. Și Isav s-a mai numit și Edom [Εδωμ] [25, 30]. În 26, 20 apare fântâna numită Nedreptate [Ἀδικία], în 26, 21 apare fântâna numită Vrăjmășie [Ἐχθρία], pe când în 26, 22 apare fântâna numită Loc larg [Εὐρυχωρία].

De la fântâna Jurământ [Ὅρκος] a apărut cetatea Fântâna jurământului [Φρέαρ ὅρκου] [26, 33]. Iar Isav, la vârsta de 40 de ani, și-a luat două femei: pe Iudin [Ιουδιν], fiica lui Beir Hetteul [τὴν θυγατέρα Βεηρ τοῦ Χετταίου] și pe Vasemmat [Βασεμμαθ], fiica lui Elon Eveul [θυγατέρα Αιλων τοῦ Ευαίου] [26, 34].

Cetatea Harran [Χαρράν] apare în 27, 43, iar Isav își ia o a treia femeie: pe Melet [Μαελεθ], fiica lui Ismail [28, 9]. Locul unde Iacov are vedenia va fi numit de el Casa lui Dumnezeu [Οἶκος Θεοῦ], pentru că mai înainte el se numea Ulamlus [Ουλαμλους] [28, 19]. Numele Sfintei Rahil [Ῥαχήλ] apare pentru prima oară în 29, 6. Iar Lia [Λεια] și Rahil erau fetele lui Laban [29, 16].

Slujitoarea Liei se numea Zelfa [Ζελφα] [29, 24], iar slujitoarea lui Rahil se numea Valla [Βαλλα] [29, 29]. Lui Iacov, Lia i-a născut pe Rubin [Ῥουβήν] [29, 32], pe Simeon [Συμεών] [29, 33], pe Levi [Λευί] [29, 34] și pe Iudas [Ἰούδας] [29, 35]. Cu acceptul lui Rahil, Iacov a intrat către slujitoarea ei, Valla [30, 3-4], și aceasta i-a născut doi fii: pe Dan [Δάν] [30, 6] și pe Neftalim [Νεφθαλίμ] [30, 8]. La fel a făcut și Lia: i-a dat voie lui Iacov să aibă copii cu slujitoarea ei, cu Zelfa [30, 9] și ea i-a născut lui Iacov pe Gad [Γάδ] [30, 11] și pe Asir [Ἀσήρ] [30, 13].

Iacov îi naște cu Lia și pe Issahar [Ἰσσαχάρ] – al cărui nume înseamnă Plată [Μισθός] [30, 18] – și pe Zabulon [Ζαβουλών] [30, 20], după care nasc o fiică, pe Dina [Δινα] [30, 21]. Iar Iacov împreună cu Rahil îl nasc pe Iosif [Ἰωσήφ] [30, 24].

În 31, 13 apare Locul lui Dumnezeu [Τόπῳ Θεοῦ], pe când în 31, 21, pentru prima dată în Scriptură, apare muntele Galaad [τὸ ὄρος Γαλαάδ]. Laban o numește Movila mărturiei [Βουνὸς τῆς μαρτυρίας], pe când Iacov o numește Movila martor [Βουνὸς μάρτυς] [31, 47]. Același loc se va numi și Movila mărturisește [Βουνὸς μαρτυρεῖ] [31, 48], cât și Vedenie [ἡ Ὅρασις] [31, 49].

După ce Iacov are vedenia Îngerilor lui Dumnezeu, el a înțeles faptul că a văzut Tabăra lui Dumnezeu [Παρεμβολὴ Θεοῦ] [32, 3] și de aceea a pus acelui loc numele de Tabere [Παρεμβολαί] [32, 3].

Țara Edom [χώραν Εδωμ] apare în 32, 4. Iar Cel cu care Iacov se luptă până în zori îi schimbă numele în Israil [Ἰσραήλ] [32, 29]. Și Israil pune acelui loc numele Chipul lui Dumnezeu [Εἶδος Θεοῦ] [32, 31].

Iacov vine și locuiește în locul numit Corturi [Σκηναί] [33, 17], pe când cetatea Salim [Σαλήμ] era în Sihem [Συχέμ], în pământul Hanaan [33, 18]. În 33, 18 avem G. pl. Σικιμων [Sichimon] al lui Συχέμ [Sihem].

Emmor [Ἑμμώρ] a fost tatăl lui Sihem [33, 19]. Iar Iacov și-a numit jertfelnicul Dumnezeul lui Israil [τὸν Θεὸν Ισραηλ] [33, 20]. Din 34, 2 aflăm că Emmor era Horreos [ὁ Χορραῖος].

Dumnezeu îl trimite pe Iacov să locuiască în Betil [Βαιθηλ] [35, 1], loc care se numea și Luza [Λουζα] [35, 6]. Moare Debbora [Δεββωρα], doica Rebeccăi și au îngropat-o sub un stejar, iar Iacov a numit acel loc Ghinda jalei [Βάλανος πένθους] [35, 8]. Iar în 35, 10, pentru a doua oară, Dumnezeu îi schimbă numele lui Iacov în Israil.

Turnul Gader [Γαδερ] apare în 35, 16. Și tot aici apar două nume de localități: Havrata [Χαβραθα] și Efrata [Εφραθα]. Rahil moare în timp ce îl naște pe Fiul durerii mele [Υἱὸς ὀδύνης μου]. Căruia Iacov i-a pus numele Veniamin [Βενιαμήν] [35, 18]. Sfânta Rahil e îngropată în Bitleem/ Vitleem [Βηθλεεμ] [35, 19], iar aici, la 35, 19, avem prima atestare scripturală a localității Bitleem.

Isav și-a luat soție pe Ada, fiica lui Elon Hetteosul [τὴν Αδα θυγατέρα Αιλων τοῦ Χετταίου] și pe Elivema, fiica lui Ana, [care era] fiul lui Sevegon Eveosul [τὴν Ελιβεμα θυγατέρα Ανα τοῦ υἱοῦ Σεβεγων τοῦ Ευαίου] [36, 2] și pe Basemmat, fiica lui Ismail [și] sora lui Naveot [Βασεμμαθ θυγατέρα Ισμαηλ ἀδελφὴν Ναβαιωθ] [36, 3]. Și cu Ada, Isav l-a născut pe Elifas [Ελιφας], cu Basemmat l-a născut pe Raguil [Ῥαγουήλ] [36, 4], iar cu Elivema i-a născut pe Ieus [Ιεους], pe Ieglom [Ιεγλομ] și pe Core [Κόρε] [36, 5].

Elifas a avut 5 fii: pe Teman [Θαιμαν], pe Omar [Ωμαρ], pe Sofar [Σωφαρ], pe Gotom [Γοθομ] și pe Chenez  [Κενεζ] [36, 11]. Iar cu Tamna [Θαμνα], concubina sa, Elifas l-a născut pe Amalic [Αμαληκ] [36, 12]. Raguil, l-a rândul său, a avut 4 fii: pe Nahot [Ναχοθ], pe Zare [Ζαρε], pe Some [Σομε] și pe Moze [Μοζε] [36, 13].

Ighemonii [ἡγεμόνες] lui Elifas, din pământul Idumea [Ἰδουμαία], sunt  Teman, Omar, Sofar, Chenez, Core, Gotom și Amalic [36, 15-16]. Pe când ighemonii lui Raguil sunt Nahot, Zare, Some și Moze [36, 17]. Ighemonii din Elivema sunt Ieus, Ieglom și Core [36, 18].

Fiii lui Siir Horreosul sunt Lotan [Λωταν], Soval [Σωβαλ], Sevegon [Σεβεγων], Ana [Ανα], Dison [Δησων], Asar [Ασαρ] și Rison [Ρισων] [36, 20-21]. Fiii lui Lotan sunt Horri [Χορρι] și Eman [Αιμαν] și a avut și o fiică, pe Tamna [Θαμνα] [36, 22]. Fiii lui Soval sunt Golon [Γωλων], Manahat [Μαναχαθ], Ghevil [Γαιβηλ], Sof [Σωφ] și Oman [Ωμαν] [36, 23]. Iar fiii lui Sevegon sunt Ee [Αιε] și Onan [Ωναν] [36, 24]. Și Onan a aflat pe Iamin [Ιαμιν] în pustie [36, 24].

Ana a avut un fiu: pe Dison [Δησων], și o fiică: pe Elivema [Ελιβεμα] [36, 25]. Fiii lui Dison au fost în număr de 4: Amada [Αμαδα], Asvan [Ασβαν], Ietran [Ιεθραν] și Harran [Χαρραν] [36, 26]. Fiii lui Asar au fost Balaan [Βαλααν], Zucam [Ζουκαμ], Ioicam [Ιωυκαμ] și Ucan [Ουκαν] [36, 27]. Rison a avut doi fii: pe Os [Ως] și pe Aram [Ἀράμ] [36, 28].

Ighemonii Horrilor [Χορρι] sunt Lotan, Soval, Sevegon, Ana, Dison, Asar și Rison [36, 29-30], pe când împărații Edomului sunt Balac [Βαλάκ], fiul lui Beor [Βεώρ], a cărui cetate a fost Dennava [Δενναβα], Iobab [Ιωβαβ], fiul lui Zara [Ζάρα] din Vosorra [Βο- σορρα], Asom [Ασομ] din Teman [Θαιμαν], Adad [Αδαδ], fiul lui Varad [Βαραδ], cel care l-a tăiat pe Madiam [Μαδιάμ] în câmpul Moabului și a cărui cetate se numea Ghettem [Γεθθαιμ], Samala [Σαμαλα] din Masecca [Μασεκκα], Saul [Σαουλ] din Roovot [Ροωβωθ], Balennon [Βαλαεννων], fiul lui Ahovor [Αχοβωρ] și Arad [Αραδ], fiul lui Varad [Βαραδ], a cărui cetate era Fogor [Φογωρ], iar femeia lui era Meteveil [Μαιτεβεηλ], fiica lui Matret [Ματραιθ], fiul lui Mezoov [Μαιζοοβ] [36, 32-39].

Pentru ca finalul cap. al 36-lea să se ocupe cu ighemonii lui Isav și ai Edomului, care au fost următorii: Tamna [Θαμνα], Gola [Γωλα], Ieret [Ιεθερ], Elivemas [Ελιβεμας], Ilas [Ηλας], Finon [Φινων], Chenez [Κενεζ], Teman [Θαιμαν], Mazar [Μαζαρ], Meghediil [Μεγεδιηλ] și Zafoim [Ζαφωιμ] [36, 40-43].

În 37, 17 apare pentru prima oară localitatea Dotaim [Δωθαϊμ]. Sfântul Iosif e vândut Ismailiteilor [Ισμαηλίταις] sau la Madiinei [Μαδιηναῖοι] pentru 20 [de monede] de aur [εἴκοσι χρυσῶν] [37, 27-28], iar aceștia, la rândul lor, îl vând pe Sfântul Iosif lui Petefris [Πετεφρης], în Egiptos [Αἴγυπτος], eunucului lui Farao [τῷ σπάδοντι Φαραω], întâiului-bucătar/ bucătarului-șef  [ἀρχιμαγείρῳ] [37, 36] al lui Farao.

Iras [Ιρας] era Odollamitis [Οδολλαμίτης][38, 1], pe când Sava [Σαυα] era fiica unui Hananeos [38, 2]. Iudas a făcut împreună cu Sava 3 fii: pe Ir [Ἤρ], pe Avnan [Αυναν] și pe Silom [Σηλωμ], pe toți trei Sava născându-i în localitatea Hasvi [Χασβι] [38, 2-5]. Iudas l-a căsătorit pe Ir cu Tamar [Θαμάρ] [38, 6]. Dar pentru că soțul ei a murit, Tamar s-a împodobit și a stat la porțile Enan [Αιναν], în drum spre Tamna [Θαμνα], și l-a făcut pe socrul ei, Iudas, să se culce cu ea. Căci el nu a cunoscut-o, ci a socotit că este o curvă [38, 14-15]. Și din această relație sexuală cu socrul ei, Tamar a născut doi fii: pe Fares [Φαρές] și pe Zara [Ζάρα] [38, 29-30].

În 39, 17 avem prima apariție în Scriptură a cuvântului Evreos [ὁ Εβραῖος]/ Evreul, pe când în 40, 15 găsim expresia „pământul Evreilor [γῆς Εβραίων]”. Farao îl numește pe Iosif Psontomfanih [Ψονθομφανηχ] și l-a căsătorit cu Asennet [Ασεννεθ], fiica lui Petefris, a preotului cetății Soarelui [θυγατέρα Πετεφρη ἱερέως Ἡλίου πόλεως] [41, 45]. Înainte de anii de foamete, Iosif a făcut cu Asennet doi copii: pe Manassis [Μανασσῆς] [41, 51] și pe Efrem [Ἐφραίμ] [41, 52].

În 45, 10 se vorbește despre pământul Ghesem al Arabiei [γῇ Γεσεμ Ἀραβίας]. Iar începând cu 46, 8 se vorbește despre cei care au mers în Egiptos: Iacov, Rubin, fiii lui Rubin: Enoh, Fallus [Φαλλους], Asron [Ασρων] și Harmi [Χαρμι], fiii lui Simeon: Iemuil [Ιεμουηλ], Iamin [Ιαμιν], Aod [Αωδ], Iahin [Ιαχιν], Saar [Σααρ] și Saul, fiii lui Levi: Ghirson [Γηρσων], Caat [Κααθ] și Merari [Μεραρι], fiii lui Iudas: Silom, Fares și Zara, fiii lui Fares: Asron și Iemuil, fiii lui Issahar: Tola [Θωλα], Fua [Φουα], Iasub [Ιασουβ] și Zamvram [Ζαμβραμ], fiii lui Zabulon: Sered [Σερεδ], Allon [Αλλων] și Aloil [Αλοηλ], Dina, fiii lui Gad:  Safon [Σαφων], Anghis [Αγγις], Savis [Σαυνις], Tasovan [Θασοβαν], Aidis [Αηδις], Aroidis [Αροηδις] și Aroilis [Αροηλις], fiii lui Asir: Iemna [Ιεμνα], Iesua [Ιεσουα], Ieul [Ιεουλ] și Varia [Βαρια] și fiica lui, Sara [Σαρα], fiii lui Varia: Hovor [Χοβορ] și Melhiil [Μελχιηλ], Iosif și Veniamin, Manassis și Efrem [46, 8-20].

Manassis, cu concubina sa, Sira [Σύρα], l-a născut pe Mahir [Μαχιρ] [46, 20]. Iar Mahir l-a născut pe Galaad, fiii lui Efrem au fost Manassis, Sutalaam [Σουταλααμ] și Taam [Τααμ], iar Sutalaam l-a născut pe Edem [Εδεμ] [46, 20].

Fiii lui Veniamin au fost Vala [Βαλα], Hovor [Χοβωρ] și Asvil [Ασβηλ] [46, 21]. Vala i-a născut pe Ghira [Γηρα], pe Noeman [Νοεμαν], pe Aghis [Αγχις], pe Ros [Ρως], pe Mamfin [Μαμφιν] și pe Ofimin [Οφιμιν], iar Ghira l-a născut pe Arad [Αραδ] [46, 21]. Dan l-a născut pe Asom [Ασομ] [46, 23]. Neftalim a avut 4 fii: pe Asiil [Ασιηλ], pe Goini [Γωυνι], pe Issaar [Ισσααρ] și pe Sillim [Συλλημ] [46, 24].

În 46, 28 întâlnim cetatea Eroilor [Ἡρώων] din pământul Ramessi [Ραμεσση]. Iar aria lui Atad [ἅλωνα Αταδ] –  Atad însemnând Ghimpe în limba ebraică – era dincolo de Iordanis [Ἰορδάνης] [50, 10]. Și datorită plângerii mari ce s-a făcut aici, în aria lui Atad, aceasta a fost numită Plângerea Egiptului [Πένθος Αἰγύπτου] [50, 11]. Acestea sunt toate numele pe care le găsim în Facerea, conform Septuagintei [LXX].

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [48]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a.

***

Următorul text pe care îl vom avea în vedere este tot o dedicaţie, la cartea lui Ioan Cariofil – dezbaterile aprinse ce au avut loc pe seama „ortodoxiei” acestuia  le-am menţionat într-un capitol anterior, la fel ca şi sprijinul pe care l-a primit în Ţara Românească, din partea domnitorului şi a lui Antim Ivireanul –‚ Manual despre câteva nedumeriri, imprimată la Snagov, în 1697, după moartea lui Cariofil.

Deoarece cartea era în greacă şi dedicaţia lui Antim către Brâncoveanu este scrisă tot în greacă. Autorul ei consideră, de la bun început, că nu-i vor lipsi, zice, lui Dumnezeu ostaşii care I se cuvin (Epistola a V-a a lui Synesius) în Biserici…[1], şi că Adevărul a orânduit să fie totdeauna alături de cei credincioşi şi ortodocşi, până la săvârşirea veacului, conform acelei hotărâri evanghelice:„Şi iată Eu (Matei, cap. 28) sunt cu voi (zice) în toate zilele până la sfârşitul veacului”…[2],  lăsând ulteior să se înţeleagă faptul că printre aceşti ostaşi şi apărători ai dreptei credinţe s-a numărat şi Ioan Cariofil altădată aflat la Bucureşti [3], întrucât şi în anii noştri s-au găsit şi se găsesc unii apărători ca aceştia şi vajnici luptători ai cuvântului nostru ortodox…[4].

Se afirmă în continuare că acest manual este alcătuit din întrebări şi răspunsuri, întrebările fiind adresate de marele stolnic Constantin Cantacuzino, cel prin pronie cerească foarte cuminte şi preanobil între domni [5], fiind rodul dorinţei de a elimina orice motiv de sminteală şi suspiciunile apărute de pe urma unor dogme greceşti[6].

Antim exemplifică amintind despre teoria predestinaţiei (formulată mai ales de către Calvin), norocul şi ursita şi mai ales… menirea calvinistă şi atee [7], învăţătură care nu este acceptată de Biserica Ortodoxă, şi în care se specifică predestinarea unor oameni la a fi virtuoşi şi a se mântui şi a altora la a nu putea face bine şi a nu se mântui, ceea ce, din perspectivă ortodoxă, Îl face, pe de o parte, autorul răului pe Dumnezeu, iar pe de altă parte, încalcă libera voinţă a oamenilor ca făpturi spirituale şi raţionale. Antim nu vorbeşte aici şi despre alte învăţături aflate în litigiu, pentru care cele două tabere se acuzau reciproc, adică de acceptarea unor influenţe eretice, fie din partea catolicilor, fie a protestanţilor.

Constantin Cantacuzino îl solicită pe Cariofil, preaînţeleptul, preaînvăţatul şi pe preacinstitul mare logofăt al marii Biserici a lui Hristos [8] (se observă aici că Antim îi reda titlul unei funcţii din care acesta fusese demis şi înlocuit cu Alexandru Mavrocordat Exaporitul), prin urmare să răspundă în legătură cu nişte chestiuni ca acestea, cu înţelepciunea şi cu învăţătura pe care i le-a dăruit Dumnezeu, după canoanele Sfinţilor Părinţi şi după negreşita şi infailibila părere a Sfintei şi catolicei [soborniceştii, universalei] noastre Biserici, spre informarea celor ortodocşi şi spre ruşinea şi compromiterea ereticilor şi a necredincioşilor…[9].

Se referea aici Antim la catolici şi protestanţi, dar această lucrare avea şi scopul vădit de a „spăla” numele lui Ioan Cariofil de infamanta acuzaţie de eretic, chiar împotriva unui patriarh ca Dosithei, care anterior tipărise la Iaşi un Manual împotriva lui Cariofil. Nici Brâncoveanu, nici Antim Ivireanul şi, implicit, nici Constantin Cantacuzino, nu s-au dat în lături de a lua cu fermitate apărarea unor dogme sau a unor afirmaţii care li s-au părut perfect ortodoxe, ceea ce este de admirat.

Antim afirmă chiar în această dedicaţie că a citit cu multă atenţie această carte şi că a găsit-o întru totul conformă cu adevărul ortodox şi că el însuşi a vrut să o tipărească, fiind cuprins de râvnă dumnezeiască spre a face aceasta[10].

El conchide că acest preaînţelept dascăl (…) a dizolvat şi împrăştiat, cu claritate şi concis, flecărerile şi inepţiile celor cu păreri opuse, aevea unei pânze de păianjen, iar părerea Sfintei noastre Biserici şi hotărârea, ca şi judecata adevărului evanghelic, el le-a lămurit şi confirmat [11].

Credem că este destul de limpede poziţia lui Antim în această dispută doctrinară. Însă el ia în ajutorul lui Cariofil şi pe preaînţeleptul şi preaînvăţatul şi venerabilul domn Kyminitis din Trapezunt, nu numai ca pe cel mai bun cunoscător al dogmelor ortodoxe, dar şi zelos fierbinte al cuvioşiei şi preaevlavios faţă de cele sfinte [12], care a fost solicitat – probabil tot de Antim – ca să facă unele completări şi comentarii semnificative celor deja conţinute în carte[13].

Cu acesta, numărul personalităţilor care i-au dat dreptate lui Cariofil – din câte ştim – se măreşte şi Dosithei are în faţă un cerc de cărturari şi teologi care nu era de ignorat, incluzându-l şi pe Brâncoveanu, ce teologhisea adesea, fie direct, fie epistolar, cu patriarhii sau cu mari dogmaticieni, despre adevărurile de credinţă ortodoxe.

Ca atare, rezumă Antim, această lucrare, deşi de proporţii reduse, din punct de vedere calitativ este foarte mare [14]. Gestul său de a tipări acest manual nu era numai unul generos şi compătimitor, ci mai ales unul care urmărea reinstituirea dreptăţii şi a adevărului, cu privire la o personalitate dar şi cu privire la învăţătura ortodoxă.

Acelaşi an, 1697, i-a prilejuit lui Antim şi formularea – de această dată în slavonă – a prefeţei pentru Gramatica slavonească a lui Meletie Smotriţki. El o recomandă cu căldură, deoarece neamul nostru a fost lipsit sau de sămânţa aceasta, adecă de citirea adevărată slovenească, sau de fructul ei, adecă de înţelegerea celor cetite [15].

Cărturar de formaţie aleasă, Antim ştie să aprecieze importanţa ortografiei, a etimilogiei, a sintaxei sau a prosodiei [16], precum şi a gramaticii în sine, care beneficiază de aprecieri extinse:

Căci ce este acest bun fruct ce se arată prin bunăvoinţa Sfântului Duh? Acesta ce este sufletul din corpul omenesc şi lumina din soare, şi ce este şi sarea în mâncare; căci precum corpul fără suflet mort este, precum soarele fără lumină nu luminează şi precum mâncarea nu e plăcută fără de sare, tot aşa e şi cetirea sau scrierea fără gramatică conducătoare. (…)

Drept vorbind, lucrurile de minte folositoare la care ea a dat naştere fie în limba grecească, fie în cea latinească, sau în orice altă limbă, aceleaşi le dă şi în slavonească, căci ne învaţă să cunoaştem în propoziţii deosebirile între părţile de cuvânt ale gramaticei, şi declinarea numelor şi conjugarea verbelor, după temele lor şi după terminaţii, şi să judecăm ca eteroclite sau anormale lipsa sau prisosul sau schimbarea. Cu un cuvânt, ea deprinde pe cei ce se silesc cu râvnă, să o înveţe şi să vorbească şi să scrie bine [17].

În opinia lui Dan Horia Mazilu, „presupunerea că, în alcătuirea prefeţei ediţiei snagovene, din 1697, Antim Ivireanul s-ar fi folosit de predoslovia lui Smotriţki, ipoteză de circulaţie în cărţile exegeţilor români, trebuie cu desăvârşire părăsită. Din precuvântarea ucrainianului (adresată profesorilor: Ucitelemŭ školnym…), scurtă disertaţie asupra «foloaselor gramaticii», Antim n-a împrumutat decât o idee şi câteva vorbe – despre zisul «folos» –, aranjându-le în chip propriu”[18].

Şi tot în acelaşi an, tipărind Evangheliarul românesc, Antim adaugă la sfârşit câteva versuri care vor ajunge celebre, pentru frumuseţea lor, fiind preluate atât de ucenicul lui Antim, Mihai Ştefanovici, atunci când acesta va ajunge în Georgia, cât şi de „o mulţime de copişti din veacul al XVIII-lea”[19]:

Precum cei streini doresc moşiia să-ş vază
Când sunt într-altă ţară, de nu pot să şază
Şi ca cei ce-s pre mare, bătuţi de furtună
Şi roagă pe Dumnezău de linişte bună,
Aşa şi tipograful de-a cărţii sfârşire
Laudă neîncetată dă şi mulţemire [20].

S-a insistant uneori să se vadă în aceste versuri o „referinţă autobiografică”[21] sau chiar s-a luat în calcul o „desconspirare a obârşiei valahe”[22], însă nu cred că se pot face decât speculaţii cu privire la acest subiect. Versurile sunt, în sine, o comparaţie metaforică de o mare plasticitate, un mic tablou plin de dinamism şi foarte expresiv. Marea în furtună este un motiv care şi în Didahii i-a prilejuit lui Antim, nu o dată, reprezentări picturale de o mare amploare poetică şi plastică, inegalabilă până la el, şi vom comenta la timpul potrivit acest lucru.

Mai mult decât atât, Antim nu face altceva, în acest caz, decât să împodobească şi să pună în versuri o formulă de final pe care a folosit-o Mitrofan în Biblia de la 1688 şi apoi şi în alte cărţi tipărite de el: Precum doresc să sosească la vadul cel de adăpostire, care sunt bătuţi de valuri întru luciul mării, aşa am dorit şi eu să sosesc la sfârşitul cărţii aceştiia [23].

Faptul că a preluat şi a prelucrat această imagine credem că este un indiciu în plus pentru a lua în calcul o filiaţie şi a considera că Antim a fost unul dintre ucenicii tipografi ai lui Mitrofan, care a lucrat la tipărirea Bibliei. Anumite formule se moştenesc de la maeştri sau părinţi la ucenici, şi perpetuarea lor este o formă de subliniere a continuităţii şi de a arăta, din partea ucenicilor, recunoştinţa şi preţuirea lor pentru cei care i-au îndrumat şi i-au luminat în viaţă.


[1] Opere, p. 400.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Cf. Idem, p. 401. [11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. Ibidem. [14] Idem, p. 402. [15] Idem, p. 403. [16] Cf. Ibidem. [17] Ibidem.

[18] Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. III, op. cit., p. 479.

[19] Idem, Introducere…, op. cit., p. 77.

[20] Opere, p. XII.

[21] Ioan St. Lazăr, op. cit., p. 20. [22] Ibidem.

[23] Cf. Magistrand Turcu Nicolae, Viaţa şi activitatea cultural-tipografică a episcopului Mitrofan al Buzăului, art. cit., p. 291.

Tomosul sinodal de canonizare al celor 4 Sfinți români canonizați azi, 28 septembrie 2016

Tomos Sinodal de canonizare nr. 1/2016, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr. 2212 din 25 februarie 2016 şi făcut public astăzi, 28 septembrie 2016, în biserica Mănăstirii Sfântul Antim – Troianu, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”:

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini

din Patriarhia Română,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Binecuvântat şi vrednic de toată lauda este a cinsti pomenirea celor ce s-au săvârşit întru sfinţenie, care au câştigat de la Dumnezeu îndrăznire datorită vieţii lor plină de evlavie şi de fapte bune. Preasfânta Treime a rânduit din veşnicie ca pe aceştia să-i învrednicească de asemănarea cu Dumnezeu, împărtăşindu-i de lumina harului Duhului Sfânt şi aşezându-i în Biserica celor întâi născuţi, în ceata sfinţilor. Despre ei Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că întrucât au ascultat cuvântul Său, s-au făcut „prietenii Lui” (Ioan 15, 14).

Pe aceşti sfinţi Biserica îi cinsteşte cu laude şi cu cântări, precum spune Prorocul David, de Dumnezeu insuflat: ,,Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor“ (Psalmul 138, 17). Cu adevărat sfinţii au împlinit cuvântul şi voia lui Dumnezeu, după cum citim iarăşi în Psalmi: „prin sfinţii de pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru ei”(Psalmul 15, 3).

Printre aceşti aleşi ai lui Dumnezeu se numără Cuvioşii Părinţi din sihăstriile Stânişoarei şi Turnului: Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara şi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu.

Aceşti mari nevoitori şi iubitori de Dumnezeu din Mănăstirea Cozia, a vestitului Voievod Mircea cel Mare, după ce s-au dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi au ajuns la desăvârşire, au primit de la Duhul Sfânt darul sfătuirii şi al călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii. Fiind lucrători încercaţi ai rugăciunii inimii, ei au fost cinstiţi împreună cu marii isihaşti ai monahismului românesc, numiţi şi sihaştri.

Astfel, ei au rămas în memoria vie a Bisericii, în evlavia ierarhilor, preoţilor, călugărilor şi a mirenilor, ca pilde de iubire jertfelnică, de înfrânare, de smerenie şi de iscusită povăţuire duhovnicească.

Smerenia Noastră, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Olteniei, împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea plăcută lui Dumnezeu a acestor fericiţi Sfinţi Cuvioşi Părinţi care au sfinţit şi împodobit pământul Olteniei, luând aminte la râvna lor vrednică de laudă pentru rugăciune şi apărarea dreptei credinţe, şi căutând folosul duhovnicesc al poporului dreptmăritor ce poartă numele lui Hristos, urmând Tradiţiei Sfinte a Bisericii Ortodoxe, pe temei canonic şi sinodal, chemând în ajutor Harul Preasfintei, celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi,

hotărâm

ca, de acum înainte şi în veci, Sfinţii Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara, cu zi de pomenire în 3 septembrie, şi Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, cu zi de pomenire în 5 octombrie, să fie număraţi între sfinţii Bisericii şi să fie pomeniţi şi cinstiţi cu cântări de laudă în zilele lor de prăznuire.

Poruncim de asemenea, în Duhul Sfânt, ca vieţile, slujbele şi icoanele Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara şi a Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu să fie primite cu evlavie de preoţii, monahii şi credincioşii mireni ai Bisericii noastre.

Spre deplină statornicire a celor pe care le-am hotărât în mod sinodal şi canonic, întărim cu semnăturile noastre acest Tomos Sinodal de canonizare a Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara şi a Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, aducându-l la cunoştinţa clerului şi a tuturor dreptcredincioşilor Patriarhiei Române.

Acest Tomos Sinodal de canonizare se proclamă astăzi, 28 septembrie din anul mântuirii 2016, în biserica Sfintei Mănăstiri Antim, cartierul Troianu din Râmnicu Vâlcea, cu hramurile „Izvorul Tămăduirii” şi „Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul”.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

†  Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

    † Teofan Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei     † Laurenţiu Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
    † Andrei Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului     † Irineu Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei  
        † Ioan Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului         † Petru Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor
        † Iosif Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale         † Serafim Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
    † Nifon Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal     † Teodosie Arhiepiscopul Tomisului
    † Pimen Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor     † Irineu Arhiepiscopul Alba Iuliei
    † Varsanufie Arhiepiscopul Râmnicului     † Ioachim Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului
      † Calinic Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului       † Ciprian Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
    † Casian Arhiepiscopul Dunării de Jos     † Timotei Arhiepiscopul Aradului
      † Nicolae Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi       † Justinian Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului
      † Corneliu Episcopul Huşilor       † Lucian Episcopul Caransebeşului
      † Sofronie Episcopul Ortodox Român al Oradiei       † Nicodim Episcopul Severinului şi Strehaiei
    † Vincenţiu Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor     † Andrei Episcopul Covasnei şi Harghitei
    † Galaction Episcopul Alexandriei şi Teleormanului     † Ambrozie Episcopul Giurgiului
    † Sebastian Episcopul Slatinei şi Romanaţilor     † Visarion Episcopul Tulcii
    † Petroniu Episcopul Sălajului     † Gurie Episcopul Devei şi Hunedoarei
    † Daniil Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix (Serbia)     † Siluan Episcopul Ortodox Român din Ungaria
    † Siluan Episcopul Ortodox Român al Italiei     † Timotei Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei
    † Macarie Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord     † Mihail Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande
    † Varlaam Ploieşteanul Episcop-vicar patriarhal     † Ieronim Sinaitul Episcop-vicar patriarhal
    † Timotei Prahoveanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor     † Calinic Botoşăneanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
    † Ilarion Făgărăşanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului     † Vasile Someşeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
    † Paisie Lugojeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei     † Antonie de Orhei Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului
  † Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale   † Sofian Braşoveanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
    † Emilian Lovişteanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului     † Ioan Casian de Vicina Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi
    † Iustin Sigheteanul Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului     † Ignatie Mureşeanul Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei

Page 1 of 14

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén